Mergem la piscină.
Curs intensiv, zece ședințe. Învață să înoate.
Îmi e cam groază.
Săptămâna trecută am fost amândoi la bazin.
Tatonări.
Fiasco total.
Teodora a răcnit două ceasuri în cap. În apă a intrat cu forța.
Bazinul pentru copii. Mie până la brâu.
Lumea se uita la noi. Mă judecau. Dădeau din cap. Mă așteptam ca, din clipă în clipă să năvălească în incintă vreo domnișoară bătrână de la Asociația pentru Protecția Copilului, însoțită de doi polițiști cu cătușe. Posibil, călare.
M-a ferit Dumnezeu.
- Te rog frumos să mă lași să ies din apă. Nu vezi că sunt udă ?!, mă implora Teodora printre sughițuri.
Logic și absurd.
Disperare.
Pe margine, asistența fremăta de ură greu reprimată. M-ar fi linșat. Traumatizam copilul.
Ce-i drept, mă cam ambalasem. Nu pricepeam de ce atâta panică pentru un pic de apă.
N-am lăsat-o. Îngrozită, nu încerca decât să scape de mine.
S-a apropiat de noi un tânăr care ne observa de ceva vreme de pe mal.
Claudiu.
Din primul moment am avut în el o încredere oarbă. Este instructor de înot, dacă vreau pot înscrie fetița pe lista lui de cursanți, zece ședințe, a fost cinstit nu mi-a garantat nimic în ce privește performanțele, mi-a spus doar atât:
- N-o să-i mai fie frică de apă.
Apoi, ca și când cuvintele ar fi fost de prisos, mi-a arătat în bazin:
- Soția și băiețelul meu.
Am înțeles. La vreo cinci anișori, băiețelul împroșca în toate părțile, se zbenguia și intra cu capul sub apă. De înotat nu prea reușea. Dădea din lăbuțe ca un cățeluș dar fără să înainteze absolut deloc. Însă, nu se ducea la fund ca o piatră și, cel mai important, nu zbiera încontinuu.
- Tati, tati ! Uite ce pot !, l-a strigat el pe Claudiu, râzând cu gura până la urechi.
Mamă-sa l-a luat de piciorușe și, ca o trambulină, l-a aruncat în sus. Þipând de plăcere, băiețelul s-a prăbușit în apă, a dat repede din mânuțe, a ieșit la suprafață și, mândru nevoie-mare, l-a privit din nou pe Claudiu.
- Ai văzut, ai văzut ?!
Nu mai era nimic de adăugat. M-am dus la casierie, am înscris fetița și am plătit cursul. După-amiaza, de la doi la patru.

--------------


Eu conduc, ea pe bancheta din spate. Mergem la prima ședință de curs.
Când îmi întâlnește privirea, ochii i se umezesc.
Tace.
Și-a țuguiat buzele ca să-mi demonstreze cât e de supărată pe mine. Parcă are o trompiță.
E clar că mă dușmănește teribil.
Numai eu știu ce-i în sufletul meu. Mai c-aș face cale-ntoarsă.
Rezist.
Rulez implacabil.

Dana i-a cumpărat halat, costum de baie, adică niște chiloței minusculi, roșii (ea ar fi vrut cu sutien ?!), și cască. Noi-nouțe. Ca să o mai stimuleze.
Casca de baie a probat-o acum vreo două zile. Din curiozitate și amuzament.
Arăta foarte comic. Cauciucul îi boțea fețișoara care devenise foarte mică și plină de piele. Ochii i se adunaseră la rădăcina nasului și privea încrucișat, iar gurița parcă pupa tot timpul.
Am imortalizat.
Dar nu ne-am distrat, să nu inhibăm copilul.
Tace. Lacrimi mari, fierbinți, îi umezesc obrajii.
Rezist.
Rulez implacabil.
------------------------------

Am ajuns. Lung a mai fost.
Zece copii plus Claudiu, instructorul.
Jenată să se mai manifeste, tace.
Profit. O echipez ultrarapid. Nu se opune fățiș, doar adoptă o rigiditate înghețată și, din când în când, oftează prelung și sacadat.
Ieșim din cabină, vai de capul nostru, și nimerim în grupul de copii.
Se împart plutele ajutătoare. Zece scuturi, roz și albastre.
Învălmășeală, chiote, scandal. Avansații.
Roz, că-i fetiță.
Îl primește, ostentativ apatică. Abator.
De la distanță, Claudiu îmi face un semn liniștitor și îmi arată pe ceasul antiacvatic să revin peste două ore.
Părinții nu au voie să asiste. N-ar face decât să le distragă atenția.
Mai bine.
Dispar.
----------------------

Intru în prima cafenea care îmi iese în cale. Comand ceva. Cumpăr un ziar și mă așez.
Răsfoiesc.
Mi se face părul măciucă.
Abundă în știri despre copii înecați, tzunami, inundații, infiltrații, diguri sparte și multe altele, toate legate de apă.
Parcă ar fi publicația unei agenții de urgențe și catastrofe. Sau nu scrie nimic din toate astea.
Ce-am făcut ?!
Mă urăsc !
Îl urăsc pe Claudiu. Calmul și siguranța lui.
Dau buzna în stradă, decis să-l strâng de gât fără menajamente.
Alerg spre piscină, îndârjit, cu capul în piept.
Cineva mă prinde de mână. Mă întorc brusc, turbat.
O tânără, roșie la față de efort și indignare, îmi tot spune ceva în timp ce-mi vântură o hârtiuță pe sub nas.
Pricep.
Îi plătesc cafeaua, apoi îmi reiau goana.
În scurta pauză am acumulat și mai mult.
Ușa e încuiată. Bubui în ea cu pumnii.
Nu se întâmplă nimic. Prin geamurile imense, văd holul pustiu.
Ce naiba or fi făcând acolo înăuntru ?!
Minute bune privesc siderat intrarea.
Se topește în mine o amărăciune cumplită. Aș ține-o în brațe până la sfârșitul lumii. Îmi vine să plâng. Pur și simplu.
Mă urăsc pentru nesăbuință. Cum am putu să o las așa, ei care-i e atât de frică de apă. Dacă pățește ceva ?
Încep să bubui din nou, îndobitocit.
- Nu vă neliniștiți. Așa e în prima zi.
Șaptezeci de ani, păr alb, ochelari, pipă.
Bunic.
Asta-mi lipsea.
- Totdeauna țin închisă ușa. Să nu intre nepoftiții.
Dacă nu mă lasă în pace, îi fac pipa surcele.
- Nu au destul personal. După-amiaza nu este program cu publicul. Rămân numai instructorii.
Îl văd reflectat în geamul ușii, cum pufăie pofticios. Mă decid să-i sar la beregată.
- Ce să-i faci. N-are bani primăria. Abia reușesc să o întrețină, să schimbe apa în bazine. Și ce salarii plătesc angajaților…, vai de capul lor. Instructorii vin mai mult de plăcere. Claudiu vrea să emigreze. În Canada. Hm…
Puțin îmi pasă mie unde vrea să plece Claudiu. De ce trebuie să-mi împuie capul cu tâmpeniile lui ?
- Nu vă mai uitați la ceas. Trece mai greu timpul.
Până aici i-a fost. Simt cum furia îmi întunecă rațiunea.
Cu un grohăit lugubru, dau să mă reped la el.
- Claudiu e feciorul meu. A făcut sport de performanță. Săracul… Era bun, dar i-au descoperit ceva la inimă, nu mai poate face efort.
Îi dau lacrimile.
Rămân nemișcat. În aer.
Fornăie prelung și își drege vocea.
- Acum face pe antrenorul. Mai iese un ban. Eu vin să-l iau pe Cristi, nepotul meu. Claudiu mai rămâne două ore, mai are o grupă de cursanți. Hm…, Cristi ar mai sta și el, nu-i vorbă, dar temele… ? Cine face temele ?! E în clasa întâi. Lumina mea și a nevesti-mi.
Se uită la ceas.
- Uite cum a trecut timpul ! Vedeți dacă am stat de vorbă ?
Mă rog.
Între timp, zona s-a populat cu încă vreo zece-cinșpe persoane venite să-și aștepte odraslele. Îi studiez. Sunt calmi și amorțiți. Probabil și-au făcut siesta. Câtă inconștiență.
Prin ușile din sticlă văd cum vine agale o femeie în halat. Cară un mop și o găleată. Părinții se înghesuie la ușă.
Foarte calmă, scoate o legătură de chei din buzunar, o alege pe cea potrivită și descuie, apoi se apucă să spele pe jos.
O recunosc. E funcționara căreia i-am plătit abonamentul. Chiar că nu au fonduri.
Habar n-am ce trebuie să fac. Pornesc cu șuvoiul, zgomotul se amplifică și ajungem drept în sala cu bazinele.


-------------------------------

O recunosc după cască.
Incredibil !
Mă frec la ochi.
Nu se poate așa ceva, nu mai înțeleg nimic.
În bazinul pentru începători, singură, Teodora face pluta.
Îmi stă inima în loc. Apa îi trece mai mereu peste față, ea fornăie și plescăie, dar, culmea, rămâne în poziție orizontală.
În picioare, între cele două bazine, Claudiu îi strunește pe cei din bazinul pentru avansați și, din când în când, privește peste umăr în bazinul pentru începători.
Părinții s-au răspândit roată în jurul apei și îi admiră pe purecii ăștia mărunți care pufăie, se hidratează și dau necontenit din mâini și din picioare, ca niște viermi pentru undiță.
Mă îndrept și eu către fetiță. Nu mă observă. Normal. Este foarte concentrată. Plutește pe apă chiar la picioarele mele. Zâmbește cu ochii închiși și, din toată ființa ei, răzbate o mândrie copleșitoare.
- Ce ziceți ? Începe să se descurce ? Totuși, e abia la prima oră. Ceilalți sunt la a patra, la a cincea…
Claudiu stă lângă mine și o privește sobru și concentrat pe Teodora, de parcă ar pregăti-o pentru Olimpiadă.
Ce să zic ? Ce pot să mai zic ?
- Teodora !, o strigă Claudiu. Teodora ! Teodora !
În sfârșit, îl aude.
Ușor-ușor, dând din mâini și din picioare, se așează pe tălpițe în apă, se freacă la ochi și ne privește de jos. Apa îi ajunge până la piept. Genele îi sunt lipite.
Când mă vede, chipul i se luminează de încântare.
E clar. Vrea să-mi facă demonstrații.
Claudiu îi face un semn, apoi indică o margine a bazinului.
Mă cam ia cu frisoane.
Cu mânuțele la piept, fetița începe să țopăie pe vârfuri în apă. Râde cu gura până la urechi. Parcă ar vrea să execute ce i-a cerut instructorul și parcă totuși se codește.
Claudiu insistă.
Mă pregătesc să intervin, prea e mult de la prima ședință.
Îmi face semn să nu mă amestec. E blând, dar autoritar.
Terenul lui.
Între timp, fetița a urcat scara și acum stă pe marginea bazinului. Privește nehotărâtă luciul liniștit al apei. Pare mai degrabă fascinată decât speriată. Se cutremură de emoție.
Abia acum îmi dau seama ce vrea Claudiu de la ea.
Îmi îngheață inima.
Până la apă e cam un metru!
Nu e posibil !
Categoric, e prea mult !
Individul e inconștient !
Ieri nici măcar nu vroia să vadă apa !
Pun mâna pe umărul lui Claudiu. Îl voi implora să o lase în pace. Dacă ține neapărat, sar eu în locul ei.
Trebuie să înțeleagă !
Ah… !!!
Închid ochii.
Mi-e rău.
Prea târziu.
A sărit.
Într-o fracțiune de secundă l-a mai privit o dată pe Claudiu, apoi a tras aer în piept, s-a prins de nas și a sărit.
Fantastic.
Acum e în picioare în bazin. Râde și îmi face cu mâna.
Dau și eu, anemic, din degete. Așa cred. Nu știu dacă sau chiar mișcat. Conducerea neuro-motorie îmi e ușor perturbată. Creierul vrea, dar mușchii nu ascultă. Probabil arăt ca un sac cu făină.
Am și de ce.
- Nu e bine. Cum ne-am înțeles ?!
Acuma chiar îmi sare țandăra.
- Ce nu e bine, domnule, ce nu e bine ?!, șuier eu, uscat.
Nu mă bagă nimeni în seamă.
Teodora a și pornit spre scară. Urcă docilă.
Uimitor cum ascultă de omul ăsta. Orbește. Parcă a hipnotizat-o.
E din nou pe marginea bazinului.
- Fără degete, îi arată Claudiu nasul. Fără degete.
Adică fără să se mai țină de nas.
Încremenesc.
Teodora încuviințează senină, trage aer și sare din nou. Se scufundă împroșcând abundent, atinge podeaua bazinului cu fundul și, ca un arc, reapare la suprafață. În tot timpul ăsta, mâinile le-a ținut deasupra capului pentru ca instructorul să vadă că nu trișează.
Acum e din nou în picioare în apă și mă privește extrem de mândră. Parcă ea ar fi sus și eu jos.
Evident, și eu sunt foarte mândru. Și siderat.

--------------------------

Rulez uluit spre casă.
Teodora vociferează în spate: să mergem mai repede la mami, să-i spunem, să-i spun eu tot ce a făcut, mâine să vină și mami să o vadă, mai e mult până mâine ?, dacă nu crede mami ?
Apoi, adoarme subit.
O înțeleg. Sunt, și eu, aproape la fel de epuizat.
Ocolesc gropile și conduc cât mai lin.
Duc acasă o comoară.