agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-07 | |
A lăsat-o să cadă. Sau a aruncat-o, nici ea nu știe. Și-apoi s-a lăsat lovită. Biciuită. Fiecare centimetru pătrat de piele neacoperită de hainele-i ude era modelat după picăturile reci și mari de ploaie. Dar oricum nu simțea nimic, frigul îi paralizase simțurile. Și deși avea umbrela, care s-o protejeze cât de cât de ploaia grea de toamnă, a preferat să nu. A preferat fără. Picioarele îi erau ude, mâinile îi erau ude, blugii erau uzi, i se lipeau de piele, dar continua să meargă. Știa că atunci când va ajunge la destinație va trebui să zâmbească, să fie binevoitoare, să se schimbe în haine uscate și să mimeze o zi excelentă. Nu-i era greu să facă asta, însă își încetini pasul.
Ploaia îi făcea bine. Frigul îi făcea bine. Putea să evadeze departe, cu gândul, putea să vadă și să simtă și să creadă ce vrea. Putea să-și creeze propriul univers, în care zâmbea pentru că avea de ce. Așa c-a închis ochii și-a zâmbit. A zâmbit și sufletul din ea, atât de bine se simțea. A închis ochii și-a continuat să meargă, ghidată de picăturile de ploaie, care-i desenau pe pleoape drumul. Deși mergea înainte, mintea recrea drumurile pe care le făcuse ea cu câteva ore mai devreme. Ziua-i cursese ușor, iar vremea se înrăutățise odată cu starea ei. Nici ea nu și-a dat seama exact când a început să coboare privirea în pământ și să nu mai vadă nimic în jur. Îi era ciudă că nu poate să iubească, nu știe să iubească. Îi era ciudă că se întoarce de fiecare dată într-o cameră goală, cu pereți albi, îngrozitor de albi. Îi era ciudă că în curând nu va mai avea unde să se întoarcă. Îi era ciudă că nu poate să ducă lucrurile la bun sfârșit și că nu-i iese nimic cum trebuie. Îi era ciudă că trebuie să zâmbească fals și să plece capul pentru a obține ceea ce-i trebuie. Îi era ciudă că a plecat de acasă, că nu se poate întoarce când vrea, și-i era și mai ciudă că nu poate vorbi cu ai ei când vrea. Știa că nu vor ști ce să-i zică, dar știa că o vor asculta, o vor auzi. Îi era ciudă că trebuie să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Îi era ciudă că trebuie să aibă răbdare, o răbdare dureroasă. Îi era ciudă că nu are sufletul mai mare, ca să înghită mai multe. Nici ea nu știe exact în ce moment al zilei s-a oprit din sperat și din zâmbit politicos. A vrut să privească cerul, dar mai rău a făcut. Era cenușiu și rece, cu nori grei atârnând deasupra marelui oraș.
Mergea încet, apăsat, cântărindu-și pașii, urmând un traseu imaginar. Deși habar n-avea încotro. A găsit într-un final o gură de metrou și s-a pierdut în mulțimea de oameni-furnici. Mulți. Mulți de tot. Îi putea cuprinde pe toți cu privirea. Câți oameni, câte chipuri, câte povești. Își amintise de băiatul care obișnuia să deseneze pe cartele de metrou chipurile oamenilor pe care-i vede. Viziunea i s-a colorat un pic și-a zâmbit. Câinele cu ochelari pe nas se uita ciudat la ea, cu capul ușor înclinat, și limba un pic scoasă. Era mare, cu blana de culoarea caramelului. Și se uita fix în ochii ei, ai fi zis că vede dincolo de ea. Când ea i-a zâmbit, și-a ciulit urechile și-a scâncit ușor. Ușile s-au deschis.
O rafală mai puternică de ploaie i-a întrerupt traseul minții prin incursiunea zilei abia încheiate. Avea un gust plăcut ploaia. Nu o auzea decât atunci când picăturile se izbeau de ea, muzica din căști acoperea restul zgomotelor. I`m sorry, i don`t want to rule or conquer anyone... We want to live by each others happines, not by each others misery...The way of life can be free and beautiful, but we have lost de way… Our knowledge has made us cynical, and our cleverness hard and unkind. We think too much, we feel too little...We have lost the way… Cufundată în beat-ul muzicii, în drama versurilor și-n drama gândurilor, în întunericul drumului și-n neștiința pașilor, în ploaia rece, și-a adunat un dram de răbdare și pentru ziua de mâine. A mai înghesuit bagajul de amintiri din memorie, ca să facă loc altora, și-a mai făcut puțină ordine în suflet, pentru a face loc pentru ziua de mâine, a inspirat și-a expirat adânc, s-a gândit să-și deschidă umbrela, totuși. Ploaia a mângâiat-o destul. În secunda următoare n-a mai simțit picăturile. Nici frigul. Pașii i s-au oprit. După ce-au dus-o pe mijlocul șoselei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate