agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-11 | |
Cătălin aproape că nu dormise deloc în acea noapte. Gândul că va trebui să meargă într-un loc, care pentru el nu însemna nimic, îl teroriza. Și mai ales faptul că nu știa cum să se comporte în astfel de situații. „El, căruia îi fusese rușine să facă și crucea stângace atunci, la ceremonia căsătoriei lor religioase. Când mergeau la mânăstire era simplu. Se așeza pe malul lacului din spatele parcării și fuma. Se mai plimba printre mașini, se mai lungea pe bancheta din spate și moțăia. Dar acum era vorba de o excursie de 6-7 zile. Atâtea zile în care nici măcar nu știa cum va reacționa Luca, chiar dacă își va lua zilnic citostaticul!”. Un gând îi lumină dintr-odată noaptea: doctorul Stamatescu. Poate la el exista cheia refuzului său de a întreprinde această călătorie, de care începuse practic să se teamă...
Chiar a doua zi de dimineață se afla în cabinetul bunului său prieten. - Tibi, sunt pierdut! - Ce s-a întâmplat, Cătăline? Văd că ești nedormit și foarte surescitat. S-a întâmplat ceva grav cu Luca? - Nu, nu cu Luca, ci cu mine! Ștefania a avut un vis...din acela cu închipuiri de sfinți...Ea și credința ei, că m-a înnebunit cu totul! Vrea să mă duc cu Luca la Muntele Athos...într-o excursie... - În pelerinaj vrei să zici, nu? Că Muntele Athos nu e stațiune turistică, bătrâne! Cătălin își privea mirat prietenul. „Cum de vorbea așa, tocmai el, pe care de mulți ani îl știa un ateu convins?”. - În pelerinaj, cum vrei să-i spui! Și știi că mie, când e vorba de popi și mânăstiri... - Știu, știu, Cătăline. Dar o înțeleg și pe Ștefania. Și mai ales tu trebuie să o înțelegi! Uite, am să-ți spun ceva și poate cuvintele mele te vor mira, știind că sunt rostite de un om până mai ieri un ateu furibund...și un om de știință, în primul rând...Există pe lume două căi prin care omul poate trece de momentele limită din viață, de situațiile disperate, dureros de triste, așa cum este situația lui Luca. Pe de o parte este știința. Cu tot ceea ce omul a descoperit spre binele lui și al semenilor. Pe de altă parte este religia, o taină la fel de puternică, poate mai miraculoasă decât toate descoperirile cele mai mari ale științei. Așa cum omul are două brațe pentru a se mișca și a trăi în lume, tot așa se întâmplă și cu cele două lucruri, despre care ți-am vorbit. Imaginează-ți, mâna dreaptă, stăpână pe cuceririle științei și stânga, partea inimii, pe credințele religioase. Așa cum nu poți trăi în lume fără cele două brațe, tot așa nu te poți dispensa definitiv de niciuna din ele. Unii oameni aleg partea dreaptă și când epuizează posibilitățile oferite de ea, cad în deznădejde. Alții, ca Ștefania, de exemplu, când pierd nădejdea în oameni, aleargă la credință, cu un strop de speranță în suflet. Nu-i amputa speranța, lăsând-o să cutreie prin viață doar cu o singură mână! Știi, la fel de bine ca mine, că acolo unde se sfârșește pământul, începe cerul... Du-te, du-te la Athos! Încearcă și cale aceasta...! - Atunci să consider că medicina și-a spus ultimul cuvânt în cazul lui Luca? - Nu, din contră. Augmentează-ți dorința de a-l vedea sănătos pe copil, apelând și la alte mijloace...Dar, fii atent! Luca nu are voie să călătorească cu avionul! Presiunea atmosferică, altitudinea, pot dăuna bolii sale. Poate, iată, ți-am oferit o scuză față de Ștefania, pentru a nu face acest drum! Cătălin plecase fericit de la bunul său prieten. „Sigur, își spusese el, cum de nu m-am gândit de la bun început la asta? Luca nu are voie în avion!”. Dar speranța lui se spulberase imediat ce dăduse ochii cu Ștefania. - Cătă, m-am interesat la biroul de relații cu publicul al Patriarhiei. Următoarea excursie este abia la sfârșitul lunii viitoare. - Vezi, eu ți-am spus că te pripești! Mai mult, Tiberiu mi-a spus că Luca nu poate călători cu avionul. Presiunea... Nu apucă să termine ideea că privirea rece a Ștefaniei îl țintui aproape în scaun. - Și, bineânțeles, tu atâta așteptai, nu? O să te dezamăgesc! Părintele Lavrentie s-a oferit să mă ajute să scurtăm așteptarea până ce voi veți fi acolo. A aflat că trei călugări de la Schitul Românesc din Sfântul Munte se află în țară cu un microbuz pentru strângere de fonduri. Lăcașurile românești de acolo sunt mai mult în paragină. Poimâine pleacă spre Sfântul Athos. În acel microbuz te vei afla și tu, împreună cu Luca! Aici punem punct oricărei dispute verbale! Cătălin nu mai avea argumente în favoarea sa, așa încât peste două zile el și Luca împreună cu cei trei călugări și cu alți cinci pelerini luară drumul Greciei. Călătoria a fost pentru el un adevărat chin. Pauze pentru țigară nu existau, muzica în microbuz era una religioasă, iar starea neconfortabilă pe banchetele microbuzului cam demodat, un Renault cam vechi, i-au măcinat nervii și răbdarea. Numai Luca era cel mai fericit. Privea cu încântare și plin de curiozitatea cunoașterii toate locurile pe unde trecură. Când au urcat pe feribot cu tot cu microbuz, copilul a exclamat cu entuziasm: - Tati, urcăm cu tot cu mașină?! Nu știam că se poate așa ceva. Eu credeam că vapoarele sunt doar case plutitoare pentru oameni! Uite, vezi, parcă am fi iar acolo la tratament, între valurile acelea pictate pe pereți. Numai că acum sunt valuri adevărate, care se sparg de vasul nostru. Auzi, auzi, clipocitul lor...? Muzica mai lipsește...! Văzându-l atât de fericit, lui Cătălin îi mai trecuse starea de surescitare nervoasă. Nici nu se putea altfel, ținând cont de peisajul pe care marea Egee îl proiecta în fața ochilor lor cu alternanța insulelor albe, ca niște bulgări de piatră născuți din mijlocul apelor. Aproape de Muntele Sfânt, unul dintre călugări, Ieronim, a venit lângă Luca și i-a șoptit la ureche. - Uite, vezi, vezi acolo, mânăstirea aceea ca o cutie de chibrituri, chiar în fața noastră? Acolo este casa mea și a celorlalți călugări, pe care o să-i cunoști. Acolo va trebui să ajungem! Luca privea fascinat. I se părea că mânăstirea se prinsese cu mâinile turlelor de cer și parcă îi făcea semne de bun-venit. Ochii îi erau scăldați de o lumină nefiresc de blândă, ai fi zis că apele mării s-ar fi strâns în irisul lui fericit, răspândindu-i bucuria de jur împrejur. Ajunși în port, după formalitățile vamale, deosebit de minuțioase, urcară cu microbuzul pantele abrupte ale muntelui. Când intrară în curtea Schitului românesc, Luca adormise deja. De oboseală și de fericire... Părintele Dimitrie, starețul așezământului, ieși în întâmpinarea fraților, dornic să audă vești noi din țară de la ceilalți nevoitori ca și ei. Când însă ultimul pelerin, Cătălin, coborâ din microbuz, fața părintelui de întunecă. - Părinte Dimitrie, îl întrebă Ieronim, s-a întâmplat ceva. V-ați schimbat la față! Vă este cumva rău? - Nu, nu frate Ieronim. N-am nimic... Dar părintele stareț știa că mințea. Avusese cu două zile înainte un vis. Nu era un vis ciudat. Numai nouă oamenilor, care trăim în afara credinței zăgăzuită de zidurile unei mânăstiri, ni s-ar putea părea un astfel de vis unul ciudat. O visase pe Maica Domnului. De fapt nu era prima dată. Ea se apropiase de el și îl întrebase:” Dimitrie, nu-i așa că pe muntele nostru orice floare miroase mai frumos decât în oricare alt loc din lume? Că orice copăcel își dă rodul bogat și că în frunzișul lui păsări cu viers minunat ne încântă auzul? Uite, va sosi la tine o tulpină tânără, care abia acum își înalță capul spre lumină. Din păcate, un vierme îl roade la rădăcină! Ai grijă, ca atât timp cât copilul va sta aici, la noi, să simtă că se află pe pământ sfânt! Să ai grijă de asta!”. Din cauza aceasta părintele Dimitrie era necăjit. Nu zărise printre pelerini nici un trup firav de copil și ar fi fost pentru prima dată când un vis cu Maica să nu devină realitate. Fratele Ieronim se apropie de starețul său și îi spuse: - Sfinția voastră, avem aici un pelerin, sosit cu copilul său... - Unde...unde este copilul, spuse părintele însuflețit de vestea primită. - Doarme, l-a obosit drumul. Este mic și am înțeles de la tatăl său că este și bolnav. - Te duci și le pregătești cameră lângă chilia mea. Vreau să-i am pe amândoi lângă mine. Cu ce se vor întoarce? - Peste 7 zile fratele Vasile pleacă în România cu lucrul mâinilor noastre de aici, mătănii, cruciulițe, icoane...Vin sărbătorile de iarnă și va umbla prin orașe și sate să le vândă. Poate cu banii din colecta noastră și cu cei de pe odoare, vom putea începe la primăvară să începem reconstrucția lăcașului...! Din acea zi, Luca era în fiecare zi după slujba de Utrenie cu starețul Dimitrie și cu tatăl său. Încălecat pe un măgăruș, din cei cu care frații își transportau din port alimentele sau se deplasau la alte mânăstiri, Luca vizitase împrejurimile, mirându-se de splendoarea vegetației, care sub culorile toamnei desena pe chipul muntelui peisaje cum el nu mai văzuse vreodată. La prânz se odihnea două ore, iar seara stătea pe lângă frații ce roboteau la animale, mulgând caprele schitului. Era în ochii lui atâta lumină și pe fața lui un zâmbet neumbrit de nimic, așa cum nu-l mai văzuse Cătălin de atunci, dinainte de accidentul acela nefericit. După Vecernie, părintele Dimitrie îl lua cu el în sfântul altar. Prima dată Luca se uitase întrebător la părinte, care nu-i permisese și lui Cătălin să-i urmeze, dar știa de la Ștefania că într-o biserică trebuie să fi cuvincios și să nu vorbești prea mult. Trebuie doar să te rogi și atât. Starețul vedea și el schimbarea în bine a copilului și în fiecare seară acolo, în sfântul altar, se ruga pentru toți oamenii din lume, primul nume invocat fiind mereu cel al lui Luca. Observase părintele că tatăl copilului nu se simțea în largul lui, mai ales atunci când îl invita să intre cu ei în biserica schitului. De aceea într-o seară, după ce Luca adormise, au stat mai mult de vorbă. - Am observat, Cătălin, că te simți stingher aici, la noi. De ce? - Părinte, vreau să fiu sincer...Eu nu sunt la fel de credincios ca soția mea...și nu mă pot schimba... - Nici nu-ți cere nimeni, să o faci, dragul meu! Liberul arbitru are aceleași conotații și în cazul religiei. În viață trebuie să facem doar ceea ce simțim că vine din inimă. Nimeni nu ne obligă să ne rugăm sau să facem semnul Sfintei Cruci, dacă nu credem în simbolistica lor! Nu trebuie să intri cu noi în biserică, dacă nu vrei, deși ai putea să o faci, de dragul copilului tău...Dar asta este o opțiune personală... - Părinte, credeți că în urma vizitei noastre aici, Luca se va face bine? - Noi, oamenii, nu știm dacă ne va prinde dimineața următoare în viață, darmite să știm care va fi destinul unui copil bolnav peste zile, săptămâni, luni sau ani! Putem numai spera și speranța este darul cel mai scump, de neprețuit, pe care Creatorul ni l-a făcut. Și știi când ni l-a dăruit? Atunci, după ce primii oameni au gustat din fructul oprit și Adam a căzut în mare deznădejde. L-a izgonit din Rai, dar i-a lăsat ascunsă în suflet speranța că într-o bună zi se va putea întoarce în grădinile prea-minunate. Așa încât cu speranța din sufletul tău și cu credința soției tale, cu rugăciunile noastre neâncetate, poate într-o bună zi Luca va fi mântuit de suferința lui. Acum este fericit și știu că nu va uita niciodată că a călcat prin aceste locuri, iar când va fi mare va ști cui să mulțumească în rugăciunile sale. Trecuseră cele 7 zile pe nesimțite și la plecare Luca aproape că avea lacrimi în ochi, dar știa că acasă îl așteaptă Ștefania, căreia îi dusese dorul în fiecare seară. Copilul luase cu el de acasă o bluză de a ei și dormea cu ea la piept. Simțea că peste tot se împrăștie nevăzut mirosul ei de mamă bună și numai așa adormea. La plecare, părintele stareț îi făcuse un cadou de preț. - Luca, uite, ca să îți amintești de noi, atunci când vei fi acasă între cei dragi ție. O icoană cu Maica Domnului. Vezi, ține pe brațe o eșarfă, pe care stau așezate cuminți toate mânăstirile din acest sfânt munte. Căci, așa cum ți-am povestit, nu numai noi, românii, avem aici un astfel de lăcaș. Au și rușii, și grecii, și sârbii...Muntele noastru este o casă bine primitoare pentru toți cei care vor să se retragă în ea. Să nu ne uiți și mai ales seara, când te culci, să o rogi pe Maica din icoană să fie alături de tine în somn! Peste 2 luni, când sosise termenul unei noi tomografii, doctorul Stamatescu îi spusese lui Cătălin, după ce văzuse filmul, că existau șanse ca tumoarea, care revenise la mărimea ei inițială, să stagneze. Măcar pentru o perioadă... Starea morală și psihică a băiatului era foarte bună și pe chipul lui zâmbetul își făcuse culcuș permanent. Luca însă trebuia să continuie toată viața chimioterapia. Poate că Dumnezeu auzise atunci, înainte de plecarea la Sfântul Munte, glasul deznădăjduit al Ștefaniei. Fiindcă, atât ea, cât și Cătălin, participaseră peste un an cu emoție la prima zi de școală a lui Luca. Apoi la prima serbare de sfârșit de an, terminată cu coroniță. Când Luca trecuse în clasa a cincea venise pe lume și David și între cei doi frați exista o legătură atât de strânsă, încât practic nu puteau sta unul fără celălalt, mai ales că Luca se simțea atât de important jucând rolul fratelui mai mare, protector și mult mai înțelept. Totuși, Ștefania nu putea să nu observe în ultima perioadă paloarea tot mai puternică din obrajii lui Luca, starea de slăbiciune avansată, care alternau cu rare clipe de bine. Când Luca împlinise 17 ani, lui Dumnezeu i s-a făcut atât de dor de el, încât și-a trimis îngerii să-l aducă dincolo de fruntariile cerului. Și Luca, copil cuminte și ascultător, a plecat, lăsând îm urmă lacrimi, multă durere, și toate dorințele lui încă neâmplinite. Durerea celor doi părinți a fost atât de mare, încât Ștefania crezuse că se va sfârși și ea odată cu pierderea lui. Dar trebuia să lupte. David nu era cu nimic vinovat de ceeea ce i se întâmplase lui Luca. Era și el tot o tulpină tânără, care-și cerea dreptul la afecțiune și iubire. Se apropia Crăciunul și Ștefania încă mai se retrăgea în camera ei, unde se încuia și citea acolo însemnările pe care Luca le lăsase ca pe un ultim testament, nu cu mult timp înainte să îi părăsească... Și în seara magică a Nașterii făcuse la fel. Îi lăsase pe David și pe Cătălin în sufagerie și se închisese din nou în ea. Citea iar acele rânduri legate de dorința copilului de mai fi lângă cei dragi lui și în Crăciunul ce se apropia. Erau acolo, printre rândurile cu scrisul ușor tremurat, toate visele lui de copil, care nicicând nu vor mai fi împlinite. Ștefania citea și plângea: „Dumnezeu mă iubește și am speranța că voi cânta și anul acesta o colindă împreună cu prietenii, pentru părinții mei. Poate am să privesc la geam cum vin colindătorii și să aduc „O urare Domnului” nostru, Isus Hristos.” Luca, la cei 17 ani ai lui, înțelesese în sfârșit rostul acelei toamne, pe care nu o uitase nicicând, de la Muntele Athos. Înțelesese că cineva acolo, sus, fusese clipă de clipă alături de el și se ruga ca măcar acel Crăciun, care se apropia, să poată să-l simtă alături de suflet, așa cum făcuse în toți anii până atunci. “Doresc să pun o stea într-un brad, cu singura dorință să îmi dea Domnul zile, să mă bucur ca alți copii sănătoși, de bucuriile iernii și de tot ce este frumos în viața aceasta”. Dar Domnul socotise că suferința necurmată a lui Luca merita eliberarea de o durere pământească, iluzorie, și voise ca băiatul să așeze cu mâna lui pură o stea în bradul imens pe care Domnul îl pregătea, acolo, în cer, an de an, pentru toate sufletele de copii-îngeri ce îl înconjurau. Ștefania auzi soneria de la intrare. Erau glasuri de copii, care colindau. Hotărâseră ca măcar în acest Crăciun să nu-i primească, să nu răscolească în ei amintirea lui Luca. Dar spre surprinderea ei, Ștefania auzi ușa deschizându-se și glasul urătorilor pătrunse până în cameră și în inima ei. Se ridică de pe fotoliu și se apropie de intrare. Cătălin îl ținea pe David pe după umeri și copilul asculta vrăjit colindul magic. Ștefania veni lângă ei și îi puse mâna pe creștet lui David. Fața acestuia strălucea de bucurie la vederea micilor colindători. Abia atunci ea își aminti cuvintele înțelepte, pe care părintele Lavrentie i le spusese, imediat după pierderea lui Luca: „Ștefania, știu ce este în inima ta. Ai pierdut un fiu. Dar ai un altul, care trebuie să nu simtă durerea voastră de zi cu zi. El nu are nicio vină pentru ce s-a întâmplat. Ați făcut tot ceea ce se putea face. Nici minunile medicinei, nici rugăciunile noastre, nu au putut ajuta decât până la un punct. Până când Domnul în marea lui milă a socotit că Luca trebuie izbăvit. Sigur, această izbăvire ne doare pe noi, oamenii. Noi nu îi înțelegem adevărata semnificație. Nici nu vom putea să o facem vreodată! Dar ceea ce putem ști este că acum sufletul lui Luca cutreieră câmpiile fericite alături de îngeri. Așa că, ori de câte ori vei auzi glas de colindători la ușa ta, să știi că printre ei, nevăzut, se va afla și Luca. Doar știu cât de mult își dorea să fie alături de colindători și de lumina tainică a bradului, măcar încă un an. Vezi, tu, Ștefania, în grădina asta, pe care Domnul a sădit-o pe pământ, copiii sunt cele mai plăpânde și minunate flori. Noi trebuie însă să le udăm zilnic cu apa înțelepciunii noastre, cu sfatul nostru blând, să le curățăm de buruiana îndoielii și a durerii! Așa încât copiii noștri să fie fericiți, să se bucure de viață și să zâmbească în fiecare zi alături de noi! Copiii nu trebuie să plângă niciodată... O vor face destul, atunci când vor fi mari...” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate