agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-13 | |
Noapte tainică, o noapte deosebită se așternu peste toată ființa lumii. Acea liniște tainică a nopții de Crăciun, netulburată decât de clinchetele clopoțeilor îngerilor pământeni, care merg, din casă în casă, vestind nașterea Domnului. Și-ar fi fost întuneric la acea oră dar în acea seară fiecare casă era luminată, fiecare poartă era deschisă și poate fiecare om accepta acea taină, cu smerenie și bucurie.
Sufletul Anei era asemeni unui burete îmbibat cu senzații, pe care încerca la rândul ei să le dăruiască celor din jur, oricui era în preajma ei. Într-un târziu s-au liniștit colindătorii și s-au întors fiecare cu obraji îmbujorați la casele lor îngropate în zăpadă. Ea, și-a aprins o țigară și s-a așezat pe un scaun, pe prispa casei. Era frig dar nu acel ger care-ți cotropește ființa și-ți amintește cât de neputincios ești în fața naturii, ci un frig înnăbușit pe care Ana-l simțea mai ales când vântul, parcă ascuns după colț, năvălea deodată tăindu-i respirația. Îi ținea piept râzând singură în timp ce-nchidea ochii, simțind cum fulgi răzleți i se topeau pe față iar părul ei, relativ lung, căpăta aripi, fluturându-i pe umeri. Demult nu mai simțise atâta tihnă. Și se-ntreba: " La ce bun...oare la ce bun toată zbaterea oamenilor de a-și complica viața când o asemenea clipă...simplă...gratuită, îți poate aduce atâta bucurie.Trebuie doar să vezi și să simți, oricum momentul e trecător și-l poți întâlni doar la ceas de taină...într-o noapte deosebită. Mai în toate nopțile, Ana simțea o descătușare de lucrurile lumești. Își adormea copilul și-apoi dacă nu citea, căci se înscrisese la biblioteca din oraș, stătea cu ochii deschiși în întuneric, cu mintea scăpată de rigorile realității, hoinărind în lumea ei imaginară. Acolo toate erau permise iar ea...trebuia doar să-și imagineze, la fel ca odinioară...și somnul o fura pe aripile lui nevăzute, trecând-o ca printr-o oglindă, în lumea viselor. În acea lume fără sunete, fără "nu există" zbura peste păduri, colinda țări necunoscute, privea asfințitul de pe un vârf de munte...trăia senzații refuzate de realitate. De multe ori o cuprindea însă o frică străină de ea și-atunci ziua se preschimba-n noapte, câmpurile deveneau pustii, voci străine îi tulburau liniștea și-ncepea deodată să cadă...și cădea, cu bătăi de inimă pe care le simțea mai apoi în fiecare venă din trupul ei. O cădere din vis... Atunci constata că o amorțeală ciudată îi furnica făptura și-și zicea că n-o să mai facă așa ceva. Dacă într-o bună noapte nu se va mai putea întoarce? Glasul lui Andrei o salvă în cele din urmă de la îngheț. -Mami...Moș Clăciun! Se uita la televizor. Era o reclamă iar el sălta râzând pe ritmul melodiei. -Da Andrei, e Moș Crăciun, o să vină la noapte și-o să-ți aducă ceva frumoooos de tot! În casă mirosea a brad și a fum. Pusese lemne în sobă dar fumul n-o mai deranja, se împăcase cu el. Copilul o urmărea atent cu ochii lui albaștri, albaștri și alungiți, umbriți de gene lungi. De la maică-sa se uită la brăduț și clipi des, derutat de jocul luminilor colorate, care se răsfrâng printre globurile copilăriei. Ana i le-a arătat pe toate înainte să le agațe, împreună cu el, pe ramurile bradului. Erau aceleași globuri de când era copilă și se ducea pe furiș în sufragerie să vadă dacă a venit Moș Crăciun. Trebuia să treacă pe vârfuri de bucătărie unde maică-sa gătea până târziu în noapte. Și dacă bradul era gata, uita că va fi certată, se așeza pe covor și îl privea fără să se sature de imaginea lui, până venea maică-sa și se speria de ea, care stătea acolo, în tăcere. -Numai tu nu dormi, la tine n-o să vină nimeni, ai să vezi! Și-acum, ca și atunci, maică-sa gătea în cealaltă aripă a casei iar Ana-l luă pe Andrei în brațe, dădu ocol prispei și năvăli în bucătărie. -Au venit ajutoare. Ne primești? În bucătărie mirosea a esență de rom și a cozonac. -Bunica face prăjituri din cartea ei magică de bucate, îi spuse ea lui Andrei. Erau gata, tăiate, aranjate pe platouri iar copilul se-ntinde nerăbdător cerând: -Dă-i lui Andrei! Dă-i! -Dă-i Ană, nu vezi că cere băiatul? -Tata unde e? întrebă Ana în timp ce-l lăsă pe copil pe pat luptând cu prăjitura, din care se chinuia să muște cât mai mult. -E până la moș Gheorghe. Știi că e bolnav săracu' și n-a venit nimeni la el. L-am trimis să-i ducă și lui câte ceva. E păcat mamă, dacă n-am avea aș zice, dar mulțumim lui Dumnezeu, anul ăsta ne-a dat de toate. Urmă o pauză iar Ana știu ce urmează. -Dacă mai era și frate-tu, nu-mi mai doream nimic. Ea plecă ochii și-i fugi inima la Dănuț. Îi sunase ce-i drept de dimineață, știau că are casa lui închiriată, unde locuiește împreună cu prietena lui. Le-a spus că o să se însoare cât de curând și-or să vină acasă, când vor strânge câțiva bani. Dar nu era totuna. N-avea să mai fie...niciodată. Ceasornicul timpului nu se oprește și nici nu se întoarce iar acea lume, a copilăriei, va rămâne doar în sufletele lor. Maică-sa își șterse o lacrimă de pe fața ei, odinioară limpede, în care acum ridurile adânci ale tristeții săpară fără milă, îmbătrânind-o. Ana le-a cântat colinde iar Andrei țipa încântat încercând s-o imite. A venit și tatăl ei și-a luat-o la dans.. "să-ți amintească tata cum se dansează bătuta pe loc" Mai târziu, se făcu din nou liniște. Maică-sa adormise pe fotoliu iar ei îi fu milă s-o trezească. O înveli cu o pătură și se întinse și ea . La televizor, un cor de copii din arhivă, conduși de Luchian Mihalea, cântau un colind despre o noapte magică. Ana plângea... De ce? Nu știu nici eu...poate nu știa nici ea...poate invadată de frumusețea acelui colind, poate de bucurie că învinsese într-o luptă...sau de tristețe, că viața ei nu era tocmai ce și-ar fi dorit să fie... A doua zi se trezi dimineață și ca să-și îmblânzească agitația se apucă să măture zăpada de pe prispă. Nu dormise mai deloc . Visase că era la țărmul unei mări și nu vedea nimic în jur...o plajă imensă, galbenă și pustie. Se întreba ce caută acolo și deodată simți cum se înalță fără efort, deasupra mării. Nu-i era străin sentimentul dar de această dată era amețitor iar ea nu putea face nimic să se oprească. Simți ecoul bătăilor inimii dar de această dată nu se putu trezi. O mână o prinse și-o voce o făcu să se înfioare. "Vino.." "Dar nu vreau", își zise Ana. Marea se făcu mică, mică sub ea și simți în urechi un vuiet asurzitor. Nu știa ce să facă, marea era undeva departe acum, în jurul ei doar zgomot și ceață care pe măsură ce urca, se făcea tot mai albă. Și-atunci se hotărâ și dădu drumul mâinii. "Nu...nu sunt pregătită"...se plânse, disperată de viteza cu care cădea. Se izbi puternic de valurile mării și se gândi că o să se sfârșească. Și-o durea fața, tot trupul îi era zguduit...se-auzeau voci..o striga maică-sa iar ea... -Trezește-te Ana, Doamne, ce-i cu ea? E blestemată fata asta...Ana... Costică... fata! Deschise ochii . Reîntoarcerea la normal o făcu să se chinuie să-și regăsească ritmul respirației. Maică-sa o sărută pe frunte plângând. -Am venit să aprind focul la voi și te-am auzit horcăind de parcă te sufocai...și nu te puteam trezi, ce-o fi cu tine mamă...parcă te-a blestemat cineva să n-ai liniște nici în somn. Curăța zăpada și încerca să înțeleagă ce trăise deși... Maică-sa o strigă rugând-o să-i aducă ceaunul din spate iar ea se pregătea să treacă de colțul casei ce dădea spre bucătărie. Cineva-i blocă trecerea și ochii ei se măriră deodată de parcă în față îi apăru o fantomă. Scăpă ceaunul jos și abia putu șopti nedumerită. -Roland! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate