- „De astăzi lucrurile personale nu-ți mai sunt folositoare. Am să-ți fac o scurtă listă cu obiectele de care tu crezi că nu te poți despărți . De fapt, nu este deloc adevărat. O să-ți demonstrez și am să încep cu pantofii, rujul, trusa de machiaj, rochiile și toate perechile de blue-jeans, jucăriile cu blană, parfumul și crema de față. Cred că nici lenjeria intimă nu-ți va mai fi de folos. De astăzi, draga mea, ești liberă!” Și vocea necunoscută continua să-mi înșire un dicționar întreg de obiecte, în ordine alfabetică, pe care le revedeam deja în minte și pe care le recunoșteam ca fiind ale mele. Vedeam în fața mea un cuptor mare din care erau aruncate limbi de foc care aveau misiunea de a mistui fiecare obiect aruncat de vocea necunoscută. Ardeau pe rând, unul câte unul, pantofii, pantalonii, cărțile din bibliotecă, chiar și laptopul fusese mistuit. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă despart de lucrurile mele și totuși ar fi trebuit să fiu veselă pentru că mi se făcuse un favor: eram liberă.
Pentru o secundă am crezut că visez. Îmi spuneam că ar trebui să mă trezesc curând din vis și că totul va dispărea ca prin minune. Cum să mă despart de lucrurile mele, de ceea ce mă face să simt că trăiesc? Când mă îmbrac și privesc în oglindă văd ceea ce vreau eu să văd: o fetiță alintată sau alteori o fată îmbrăcată sobru pregătită pentru un interviu de angajare; de multe ori văd o fată veselă care-și ascunde obrazul sub un strat gros de fard care are misiunea de a-i reda culoarea naturală sau măcar un gram de strălucire în ochii ei mari și albaștrii. Tocmai de aceea nu pot să-mi ard lucrurile, printre ele și împreună cu ele sunt ceea ce vreau eu să fiu.
Începusem să mă agit. Nu eram de acord cu despărțirea mea de obiectele dragi și simțeam că cineva mă obligă să accept acest lucru. Eram hotărâtă să contest această decizie și să mă revolt împotriva celui care avea să-mi spună că el este în măsură să ia decizii în numele meu. Și nu oricare decizie ci una mai bună care trebuia să fie de fapt, cea mai bună. Dar eu? Pe mine nu mă întreabă nimeni?
Căutam o explicație pentru cele ce mi se întâmplă și nu m-aș fi mirat să descopăr că de fapt visam. Mi-am privit palmele, am numărat fiecare deget să mă conving că sunt toate. Mi-am pipăit trupul și se pare că fiecare bucățică din el era la locul său. Nici o urmă de violență nu se arăta pe trupul meu așa că mi-am spus „ e o farsă”.
Hainele în care mă îmbrăcasem seara trecută pentru marea trecere spre tărâmul de vis erau la locul lor neatinse. Pijamalele mele roz străluceau în lumina flăcărilor care se zbăteau parcă să cuprindă toată camera. Îmi veni în minte cele spuse mai înainte „Ești liberă”. Dar ce înseamnă libertatea aceasta? Aveam nevoie de ea? De ce tocmai acum? Dar , pentru a fi liberă, trebuia să rămân fără lucrurile mele dragi, fără cărți și fără laptop? Cum îmi voi verifica corespondența electronică dacă, a fi liber, înseamnă să nu ai laptop și nici internet? Poate că și telefonul îmi era de prisos? Poate că însăși existența mea era de prisos? Dacă vine cineva și-mi spune că nu vrea să mai exist, ce să fac? Să-l ascult? Poate că libertatea lui însemna ca eu să nu mai exist? Ce înseamnă toate astea?
Agitația care pusese stăpânire pe mine îmi înroșise obrajii și-mi uscase gâtul. Aveam nevoie de o cană cu apă. Numai ce gândisem acest lucru și am simțit în mână toarta rece a unei căni, plină ochi cu apă minerală. Interesantă menirea acestui lichid incolor de a ne potoli setea. Fără să mai stau prea mult pe gânduri am dus la gură cana și am înghițit toată apa cu lăcomie. Dacă cineva ar fi venit să-mi spună că , de fapt, pentru a fi liber, nu ai nevoie nici de apă? Poate că nici de hrană nu voi avea nevoie.
În secundele următoare mă vedeam deja făcând calcule asupra economiilor pe care urma să le fac dacă nu-mi cumpăram dulciuri sau orice altceva comestibil pentru a mă hrăni. De fapt, dacă nu mai am nevoie de haine și de obiecte personale înseamnă că nu voi cheltui nici un leu pentru acestea. Câtă economie! De ce nu s-au gândit și alții la acest lucru? Pentru prima dată de când mi se comunicase că nu voi avea nevoie de niciun lucru pentru a trăi, începusem să descopăr partea bună a acestor decizii care nu-mi aparțineau. Îmi convenea faptul că nu trebuia să fac nici un efort pentru a-mi cumpăra sau pentru a consuma diferite lucruri.
Ciudat cum unii oameni pot descoperi libertatea. Unii o pot descoperii din proprie inițiativă, alții pentru că li se impune. Care este totuși limita acestei libertăți pentru care trebuie să plătim un preț? Care este prețul pe care-l voi plăti eu? Fără să mai insist prea mult asupra acestui gând care, trebuie să recunosc, mă neliniști , am încercat să mă ridic în picioare, să merg. Vroiam să pătrund tainele acestei dileme însă trebuia să fiu EU.. Mi-am îndreptat privirea către cuptorul care mistuise totul. Nu mai rămase decât praf, un praf înecăcios care se ridica până în tavan. Camera mea rămase goală iar pe pereți figurinele de fum dansau: erau fetițe și băieți îmbrăcați în haine colorate asemenea unui câmp înflorit. Nu se auzea nici un zgomot, nici o melodie. Dansul lor era liniștit. Ce frumoși erau acești copiii! Bine că libertatea lor nu i-a costat hăinuțele cu care erau îmbrăcați.
Începusem să respir mai adânc. Îi lăsasem pe copiii în jocul lor pe pereți și-mi îndreptasem privirile către fereastră. Acolo trebuia să găsesc răspuns la întrebarea care pusese stăpânire pe mine, însă până la fereastră drumul era lung iar praful care domina încăperea alcătuise o perdea groasă care strălucea în lumina dimineții asemenea unei mantii ce-mi proteja existența. Mare lucru să fii înconjurat de foarte mult praf și să nu tușești, gândeam eu. Ba chiar îi simt atingerea pe obraji ca și cum aș primi mângâierea celor mai fine mâini care au existat vreodată.
Pașii mei se îndreptau acum către fereastră. Pășeam încet și fără grabă, aveam timp să o deschid. Aveam de gând să alung praful din cameră, să las să intre aerul curat al libertății care să-mi împrospăteze fiecare celulă din corp, fiecare țesut îmbătrânit de vreme, fiecare rid ce se ivea timid sub ochi. Aveam de gând să profit de această ocazie care mi se oferise, mai ales că nu trebuia să plătesc nimic.
Pe măsură ce mă apropiam de fereastră mi se părea că se îndepărtează mai mult. Am început să alerg, însă în zadar. Parcă mergeam pe loc. Făceam slalom printre petele de fum de pe perete, mă agățam de trupurile copiilor, le rupeam hainele și sub unghii rămâneau bucăți de carne. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Vroiam să gust libertatea oferită fără să plătesc prețul acesta. Chipurile lor mă priveau ca pe un străin. Bucuria din ochii lor se stinse asemeni unei lumânări în beznă. Fără lucrurile mele devenisem o sferă închisă în propria carapace. Pielea mea subțire devenise alergică la oameni.Eram liberă să mă rostogolesc în orice direcție aș fi dorit.