Într-una din zilele fierbinți din luna iulie, când soarele ardea atât de puternic încât simțeai că surplusul de grăsime din corp urma să se topească fără să-ți ceară părerea asupra acestui fapt, am descoperit în cutia poștală un bilet ce semăna cu o declarație de dragoste scrisă sub presiunea amenințării cu moartea. Biletul era scris pe hârtie decolorată și îngălbenită de vreme, cu marginile roase parcă de o turmă de șoareci zburdalnici. Mirosea a rânced de parcă cineva luase masa și se folosise de hârtie drept șervet. În colțul din dreapta sus era scris un antet cu litere mari care suna cam așa „Nu-mi asum răspunderea acțiunilor ulterioare. Ești norocoasă că încă mai trăiești. După ce vei citi conținutul acestui bilet te rog să-l distrugi iar informația să o ștergi din minte. Uită că ai primit vreodată acest petic de hârtie, în fond, nu-i decât o scrisoare de dragoste.”
Am alergat cu biletul în mână până în camera mea, am rotit cheia în broască de două ori parcă să fiu sigură că nu mă va deranja nimeni și am citit cu sufletul la gură cele câteva cuvinte scrise dezordonat, parcă de o persoană care cunoscuse taina scrisului de curând. Conținutul scrisorii era următorul: „Dragă domnișoară. Cum bine știi sau poate că nu știi dar îți voi spune eu, am călătorit sute de kilometrii să te întâlnesc. Mi-am dorit să te cunosc din clipa în care ți-am zărit ochii în magazinul de dulciuri din orașul P. Erai însoțită de un domn înalt, mult mai înalt decât făptura ta gingașă și de aceea nu am îndrăznit să-ți adresez nici un cuvânt gândindu-mă că poate îți pot face rău. Mi-am permis însă luxul de a te urmări de la ieșirea din magazin până la stația de autobuz. Am aflat apoi că urma să pleci în țară peste câteva zile. Am dat câteva telefoane, am vorbit cu câțiva prieteni și am aflat adresa ta de acasă. Cred că m-am îndrăgostit; asta o spune și fratele meu care m-a amenințat cu excluderea din familie dacă nu-ți voi scrie. Dacă citești acum aceste rânduri însemnă că nu mai sunt. De dragul tău, nu voi mai trăi să mă chinui. Ne vom cunoaște în lumea de dincolo de ape, de munți, de tot ce-i trecător în lumea asta. Dincolo de ochii tăi albaștrii e o lume a noastră. Deja te-am cuprins în brațe. Þi-am sărutat obrajii. Simți? ”
În timp ce parcurgeam aceste rânduri șiroaie de transpirație îmi brăzdau corpul ca și cum m-aș fi scufundat într-un bazin cu apă în care se dizolvase sare în cantități foarte mari. Simțeam gustul sărat în gură de parcă mi-aș fi administrat o doză destul de mare pentru o mai bună conservare interioară a măruntaielor. Pielea îmi ardea. Pe ea se formase o crustă albă ce se crăpa mai tare cu fiecare gest pe care-l schițam. În clipa următoare regretam faptul că tocmai eu eram cea care trebuia să primească un astfel de bilet. Ce vrea să însemne asta oare? Așa se scriu scrisorile de dragoste?
În mintea mea se derulau evenimentele relatate în scrisoare iar spre final nu am reușit decât să obțin o imagine neclară. Vroiam să văd chipul celui care îmi declarase dragostea dar nu am reușit decât să formez o aglomerație de cerculețe colorate care se roteau în jurul meu formând o sferă. Prin ceea ce se scria mi se transmitea că eu eram vinovată de moartea acelui nefericit. Apoi mi se ordona să șterg din memorie acest text ca și cum nu aș fi citit acele rânduri. Cum să fac asta? Cum să dau delete unor informații deja întipărite în căsuțele memoriei mele care le stocase cu sfințenie pentru a fi redate cu fidelitate în cazul unei solicitări ulterioare. E imposibil să dictez memoriei ce să uite și ce să rețină! Doar nu sunt robot cu telecomandă.
Spunându-mi asta am lăsat trupul să cadă pe fotoliu ca și cum aș fi fost aruncată dintr-o catapultă ca o sferă încinsă gata să pârjolească totul în calea ei. Gândul că voi fi acuzată de ucidere din culpă mă îngrozea. Refuzam să cred că un om atât de slab a avut curajul să recurgă la astfel de fapte mai puțin demne de laudă. Trebuia să-mi fac un plan de acțiune, adevărul trebuia descoperit. Dacă voi fi căutată de poliție va trebui să le spun adevărul. Dar care adevăr ? Aceste cuvinte scrise dezordonat pe o coală de hârtie veche care mirosea a rânced? Asta era dovada nevinovăției mele?
Aveam nevoie de o motivație plauzibilă care să mă scoată din încurcătură în cazul în care va trebui să vorbesc în fața polițiștilor. Intrasem în joc fără voia mea, eu eram victima și totuși mă așteptam să fiu trasă la răspundere pentru niște aberații scrise de un om bolnav. Am sorbit în grabă o ceașcă de cafea pregătită înainte să citesc corespondența. Fusesem într-adevăr cu mulți ani în urmă în Italia, la fratele meu, dar nu-mi amintesc să fi observat ceva neobișnuit în cele câteva dăți în care m-am plimbat prin supermaketuri însoțită de fratele meu. Gândul că poate fi o farsă mă făcu să fiu stăpână pe mine și pe situație preț de câteva minute. Apoi totul explodă în jurul meu asemeni unor artificii aprinse la cumpăna dintre ani. Forțe nevăzute îmi plesniră obrajii asemeni unor palme zdravene date într-o criză de nervi. Probabil că venise vremea să-mi plătesc datoriile și altcineva alesese pentru mine ziua achitării lor. Aș fi ripostat însă nu-mi simțeam mâinile. Picioarele mi se scufundau parcă în nisipuri mișcătoare. Mă zbăteam să scap din strânsoarea unor mâini nevăzute care mă pălmuiau, mă smunceau și mă întindeau în toate părțile asemeni unei gume de mestecat. Ca și cum ceea ce îndurasem până acum nu era de ajuns, un strigăt infernal îmi inundă canalul auditiv făcându-mă să mă ghemuiesc spre a-mi proteja capul cu mâinile. Camera se transformase parcă într-un loc de tortură. Vedeam lanțuri și frânghii ce atârnau de tavan, ace și cioburi de sticlă spartă sub tălpi. Cearșafurile albe erau înșirate de mâini nevăzute pe o sârmă ce lega fereastra de tocul ușii. Aș fi alergat către ușă să o deschid. Vroiam să trec dincolo de timpul ce parcă se oprise în loc. Ceasul! Ceasul e de vină. El mă trezise din somn. Dormeam așa de bine.
M-am întors cu fața către peretele pe care era atârnat ceasul primit cadou de ziua mea. Cel care mi l-a dăruit nu-și dezvăluise identitatea la vremea respectivă. Rămânea un admirator secret. Îmi amintesc că atunci, cu vreo 10 ani în urmă, aș fi dat orice să-l văd pe cel care îmi făcuse cadou așa o bijuterie. N-am reușit nici în ziua de astăzi să-l întâlnesc însă m-am amăgit cu ideea că cineva mă place în taină. Am încercat să disting bătăile ceasului, un semn că încă mai funcționa. În zgomotul acela infernal nu am reușit să disting acele tic-tac-uri timide și am presupus că se odihnește. Da, ceasul meu se odihnește și eu mă lupt cu morile de vânt. Nu mi se pare corect. Suntem împreună până la sfârșit. Oare acesta era sfârșitul?
Fără să mai stau prea mult pe gânduri, cu mâinile acoperindu-mi fața, m-am îndreptat către locul în care știam că trebuie să fie fereastra. Era ultima mea scăpare. Vroiam să șterg din memorie momentul în care am atins acea coală de hârtie râncedă care se pare că era cauza chinurilor pe care le înduram. Voi striga destul de tare astfel încât să mă audă vecinii. Le voi povesti cum a început totul. Mă făceam vinovată de moartea unui om necunoscut și pe deasupra trebuia să uit totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum să ordon memoriei să uite? Și nu orice amintire ci una legată de o tragedie? Întrebările acestea îmi sunau în minte asemeni unui clopot la sfânta liturghie. Dacă nu aș fi avut un trup solid probabil că m-aș fi dezintegrat sub presiunea exercitată asemeni unui bulgăre de zăpadă zdrobit de perete.
În căutările mele disperate nu reușeam să deslușesc fereastra. Oare locuiam într-o cameră fără ferestre? Iar dragostea asta împărtășită mult prea târziu avea să-mi curme viața printr-o scrisoare sleită? Trebuia să comand memoriei să șteargă fișierele încărcate în ultimele ore pentru a putea ieși din starea în care mă aflam. Dacă reușeam să fac acest lucru aveam să devin un om salvat prin uitare.
Am înfrânt teama ce-mi zguduia încheieturile și m-am rostogolit într-o formă perfect rotundă pe podea adunând cioburile ce mi s-au lipit pe spate parcă atrase de un magnet. Aveam ace înfipte în palme însă nu simțeam nicio durere. Zgomotul din încăpere amuțise iar uneltele de tortură se topiseră asemeni unor metale aruncate în cuptorul încins. Am privit pentru ultima dată scrisoarea și am rupt-o în mii de bucăți din ce în ce mai mici pe care le-am presărat mai apoi deasupra ghivecelor cu flori în loc de îngrășământ. Am aruncat o privire prin fereastra pe care între timp o descoperisem sub un cearșaf. Picăturile de ploaie se loveau de pervaz ca și cum ar fi vrut să-mi spună povestea unor sfere condamnate la tăcere. Uitarea era singura lor taină pe care n-au descoperit-o memoriei mele ce se afla în căutarea ei.