agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2315 .



Teoria generală a vieții și o mică aplicație
proză [ ]
fragment din Norocosul teoretician - roman (vol I)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MirelaAndi ]

2008-11-17  |     | 




În vacanța ce urmase — își aminti el — lucrase la un restaurant de pe plaja de la Snagov. Adi, prietenul nedespărțit al copilăriei, adolescenței și al primei sale tinereți, se angajase ca ospătar acolo, iar pe el îl luase alături ca ajutor de ospătar, fără să primească salariu, dar având perspectiva unui câștig deloc neglijabil, din bacșișuri.
— O primă amintire se referă la o memorabilă partidă de poker pe bani, singura, de altfel, pe care mi-am oferit-o în... — aici el inseră o expresie de efect — tumultuoasa mea existență. Fapta, la prima vedere reprobabilă, se integrează cu temei teoriei generale a vieții care admite să încerci, în prima tinerețe, cât mai multe în viață, pentru ca mai apoi să te concentrezi numai asupra acelora care ți se potrivesc. Dar ca să știi care ți se potrivesc, se impune mai întâi să le testezi. Desigur că și aici trebuie să-ți pui la lucru simțul selecției, pentru că nu poți și nici nu este indicat să experimentezi chiar totul pe propria-ți piele. Mai înveți și de la alții... Just?
— Uneori... da... — admise Ana.
— La restaurantul de la Snagov, eu și Adi făceam un soi de navetă săptămânală. Plecam luni dimineața la lucru, iar duminica seara reveneam acasă. De fiecare dată recurgeam studențește la metoda autostopului. Toată activitatea de acolo avea un caracter sezonier, limitată la o durată de patru-cinci luni pe an, atât cât se întindea perioada de plajă. În concluzie, mai tot personalul, chiar și cel calificat în asemenea meserie, nu ca de-alde noi, era destul de fluctuant...


Se nimerise ca într-o zi să apară un ospătar mai în vârstă (să fi avut vreo treizecișicinci de ani!) cu care, să zicem așa, se împrieteniseră. Mai degrabă ăluia îi plăcuse cu câtă atenție îi ascultaseră puștii ăștia simpatici și cu aer nevinovat toate aventurile lui de om versat și care, neducând grija banului, ce chefuri făcea el, cu ce femei umbla el, ce poker-uri mai încingea el, la una din partide permițându-și să piardă într-o singură noapte, după spusele sale, peste zece mii de lei. Sigur, asta doar o singură dată, că pe urmă luase lucrurile în serios și, bineînțeles, se revanșase.
Ei rămăseseră cu gura căscată.
Chiar să pierzi zece mii de lei într-o noapte?! Dar până să ajungi să-i pierzi îți trebuie curajul să riști să-i pui ca miză.
Iar ca să-i riști, ar cam trebui să-i ai.
Zece mii de lei reprezentau la acea vreme o sumă astronomică, echivalentul unui salariu mediu pe vreo șase-opt luni.
Cu toate că era clară ca bună ziua tendința „bătrânului” ospătar spre lăudăroșenie, de un singur lucru ei erau într-adevăr convinși, că ocazionalul lor coleg de serviciu nu ducea lipsă de bani.
Ca, de altfel, majoritatea celor din tagma lui.

Nu prea se simțiseră în largul lor când, pe seară, el îi îmbie la un pokeraș.
„Miză mică!” — îi încurajase el, sesizându-le codeala.
Ei mai jucaseră până atunci poker doar cu colegi de liceu, dar, fie pe bețe de chibrit, fie la mize de-a dreptul simbolice.
Oare o fi bine să aibă cutezanța să înfrunte pe unul care se prezenta drept profesionist?
Se îmbărbătară unul pe celălalt și, până la urmă, se încumetară.
Pierdură în total vreo cincizeci de lei.
Nimeni nu știa că ei erau atât de buni prieteni încât tot ce câștigau din munca de la acel restaurant se împărțea între ei în mod egal, indiferent de cine obținea mai mult din bacșișuri într-o zi.
Iar acum, pe același principiu, pierderea, fără să fie ea în sine o tragedie, îi afecta pe amândoi tot în mod egal.
Pentru următoarea seară însă, se pregătiră temeinic, în mod organizat.
Circula și-un banc în vremea aceea — cel cu învățarea limbii japoneze, a cărui poantă inocula ideea că un student poate deprinde orice într-un timp record, dacă-i prezinți tema ca materie de studiu și dacă îi comunici cu precizie data examenului. Pentru ei, examenul era programat chiar atunci, după lăsarea serii, având un subiect incitant: cum se poate câștiga la poker.
Punctul forte al strategiei lor de câștig era un pachet din care câteva cărți de joc aveau pe spate niște însemne doar de către ei sesizabile, în vederea identificării cărților importante.
Apoi intervenea sistemul mut de comunicare bazat pe diverse gesturi din care să se știe cu exactitate cine e interesat de următoarea carte, când să arunce unul cărțile, sau când să pluseze.
Iar în timpul jocului, improvizațiile lor actoricești ajunseseră să dea viață celor mai diverse situații.
Înțelegându-se din priviri, înscenaseră o ceartă atât de autentic interpretată, încât așa-zisul profesionist, transpus fără știrea lui în postura de guguf, simțise nevoia să intervină energic, cu prestigiul vârstei și al presupusei sale înțelepciuni, pentru medierea împăcării celor doi aprigi combatanți.
„Ce dracu’, bă, sunteți oameni în toată firea! Vă certați de la un nenorocit de joc?!”
Dar aparentul conflict reizbucnea periodic, cei doi aruncându-și unul altuia diverse acuzații de înșelăciune, simulând chiar și unele intenții de încăierare.

Până aproape de zori, când jocul luase sfârșit, scenariul funcționase perfect, fără să dea naștere la suspiciuni.
Celuilalt nu i se oferise nici cea mai mică șansă să intre în vreun fel la bănuieli. Câștigase cu o seară înainte, începuse promițător și acum, după vreo două ore deja îi jumulise pe băiețași de vreo sută de lei, (nu avea de unde să-și dea seama că startul lui încununat de succes fusese prefigurat într-un minuțios plan de acțiune) numai că, ulterior, intrase într-o pasă proastă și pierduse câteva sute de lei.
Mai exact, patru sute treizeci, constataseră cu ocazia bilanțului cei doi, aflați într-o cameră alăturată.
Și adormiseră mulțumiți la gândul că în două nopți de joc câștigaseră cât în două zile de muncă.

În următoarea zi învinsul venise smerit la ei și-i abordase:
„Mă băieți, faceți bine și dați-mi banii înapoi.”
„Care bani?” — făcuseră ei pe naivii.
„Banii care mi i-ați luat aseară.”

— Iată că lipsa pe-ului din acuzativ trona încă de pe atunci în vorbirea oamenilor cu mai puțină școală, nu e, așa după cum ai fi tentată să crezi, o invenție gramaticală a politicienilor de azi... — îi semnală el Anei, întrerupând povestirea.

Apoi reluă și-i spuse că atunci îi explicaseră chelnerului că așa ceva nu se face, ce voia el nu putea fi acceptat, doar era vorba de bani câștigați la masa de joc, să nu uite că așa cum câștigase el cu o seară înainte, de astă dată roata norocului se întorsese și venise câștigul și pe partea lor.
Deci nu prea era cazul să pretindă acei bani.
Nu de alta, dar era chestie de obraz!
Păgubașul mai încercase atunci un ultim vicleșug, care se adresa laturii lor sentimentale. Le spuse că are neapărată nevoie de banii aceia fiindcă tatăl lui era bolnav.
Ãsta da, era un motiv serios, admiseseră ei și se prefăcură interesați de simptomele bolii părintelui suferind.
„I s-a umflat capul...” — li se dăduse răspunsul.
„Asta nu-i grav, — replicase cu spontaneitate Adi — atunci când ți se umflă capul se cheamă că ai făcut un cucui. Am avut și eu. Trece cu compresă cu apă rece.”
Împricinatul se enervase și, de la vorba bună și mieroasă trecu la amenințări directe.
„Mă, nu râdeți, eu zic să-mi dați banii înapoi, că dacă nu, mă duc la miliție.”
Dar, în loc de bani, primi urarea aparent creștinească:
„Du-te sănătos!”
Iar între ei comentară băiețește destinația reală la care se gândiseră ei în momentul formulării urării.


Pe la prânz amenințarea primită de dimineață se materializase, căci se pomeniră convocați la postul de miliție din sat.
Nu era de glumit cu așa ceva.
Pe vremea aceea, practicarea jocurilor de noroc pe bani era interzisă, iar cazurile depistate se pedepseau chiar și cu închisoarea.
Se prezentaseră cu inima nițeluș cam strânsă.
Dăduseră peste un milițian mai tinerel, care-i întâmpină cu un aer ce se voia mai sever.
Dar nici ei nu erau chiar nepregătiți.
Știa fiecare ce are de declarat.
Ah, da, s-a jucat un fel de poker, a câștigat celălalt în prima zi vreo cincizeci de lei, iar în a doua seară câștigaseră ei cam tot atâta, în niciun caz câteva sute — cum reclamase el.
Apoi, pentru impresionarea componentei umane a organului de anchetă, scoseseră la iveală din registrul lacrimogen argumentele cu grijă pregătite: sunt și ei doi bieți studenți care, iată, în loc să se bucure de vacanță distrându-se precum alți colegi de-ai lor, sunt nevoiți să-și sacrifice timpul liber și să muncească din greu pentru a-și ajuta familiile nevoiașe: tați pensionari, mame măcinate de boală, frați mai mici de întreținut...
Stratagemă reușită, căci milițianul avea să închidă imediat cazul, consemnând într-un registru neconfirmarea reclamației.


— Este unul dintre puținele cazuri în care am înșelat pe cineva... — recunoscu el cu un aer puțin stânjenit, căutând să descifreze eventuale reacții pe fața Anei. — Însă, fără nici cea mai mică îndoială, este singura faptă, hai să-i zicem urâțică din viața mea, pe care n-o regret nici măcar acum. În spiritul unei așa-zise dreptăți universale, tipul chiar merita această mică corecție. Deși mă-ndoiesc c-a învățat ceva... Iar noi ne-am simțit atunci ca niște haiduci care luaseră de la unul bogat.
— Da, dar haiducii ce luau de la bogați dădeau la săraci. — își etală Ana cunoștințele în domeniul străvechilor obiceiuri haiducești.
— Tot așa am făcut și noi, să nu crezi altceva! Am luat de la unul bogat, care câștiga multe mii de lei pe lună și nu din muncă cinstită. Ai fi interesată să afli căror săraci le-am dat noi banii? Ia gândește-te nițel... Nu știu cum o mai fi azi, dar pe timpul nostru cei mai mulți dintre studenți, printre care și noi, erau oameni săraci. În această calitate, ne-am permis să oprim banii pentru noi. De ce să căutăm sărăcia aiurea, când ea era atât de aproape de noi? — încheie el, exagerând partea teatrală.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!