agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-18 | |
Inspecþia norilor
Înghesuit în maºinã, lîngã un geam, scrutam cerul, mã loveam de el ca de un þãrm inert. El sau eu eram prinºi în spatele sticlei? Lânga mine stãtea o fatã. Tãceam. În final a plecat în spatele microbuzului. Liana þinea ºoferul de vorbã. Nu mai era ca la facultate; aici era un copil de trupã, rãsfãþat de toatã lumea. Fãcea glume pe care ºoferul nu avea de ce sã nu le suporte: nimic mai odihnitor pentru el decât o conversaþie pe care nu þi se cere sã o asculþi. Era probabil un mediu neschimbãtor aºa cum cerul era pentru mine redus la niºte vorbe neclare, aruncate pe o fereastrã în miºcare. Mã canoneam sã ramîn agãþat de o zestre impalpabilã: blazonul meu. Dupã cîteva ore ne obiºnuisem cu mersul ºi ne bucuram de aceasta apã care þi se arunca necontenit în faþa ochilor. Una dintre americance ne-a înmînat cu un zîmbet larg cîte o bomboanã - ca niºte bilete spre rai dus-întors. În cele din urmã amestecul exploziv trebuia sã se domoleascã pentru a face loc nevoilor lumeºti. Am oprit în inima unui orãºel de munte, pe lîngã arcadele de la Mac. Voiam sã mã dezmorþesc. Am stat la coadã ca sã mã bucur de facilitãþile locului apoi m-am întors la sandviºurile din rucsac. Am zãrit-o pe Kia ºi am mers inevitabil spre ea ºi spre microbuz. Liana ne fãcuse cunostinþã ziua trecutã ºi nu înþelesesem prea bine (chicoteau în englezã) dacã urma sã se cãsãtoreascã sau doar glumeau pe chestia asta. Acum Kia mi i-a aratat pe ceilalþi la fereastra magazinului, ca o invitaþie. - Nu-þi e greu sã-i tot eviþi pe ceilalþi ? Te-am vãzut ºi în maºinã, nu te superi cã îþi spun. - Nu am de ce ºi nici nu mi-e greu, m-am obiºnuit. - Nu mãnînci cu ceilalti, nu þi-e foame? - Dupã cum spune un prieten de-al meu : în State aveti mîncare proastã ºi haine proaste. Sper cã nu te-am ofensat. Cred cã era doar amabila (just being nice). S-a aºezat turceºte pe bordurã, cu mîinile în buzunarele hanoracului. M-am aºezat ºi eu. Eram ca niºte puºti pe marginea terenului de joacã unde totul pare posibil. Vorbea despre laturile lor bune. Suna puþin prea bine intenþionat, ca o capcanã. M-am dus dupã senviºuri iar ºoferul mi-a lãsat maºina în grijã ca sã meargã undeva. Pe spaþiul verde aºtepta un vagabond cãruia i-am dat un senviº. Apoi am început sã povestesc, plin de mine, despre originea brînzei ºi a dovleceilor din el. -Am o cãsuþã la marginea orasului ºi o livada cu de toate (You name it). -Dar tamarind aveþi, îmi rãspunse ea indescifrabil, ? Mi-am limitat pretenþiile la puþinul pe care-l aveam. Un prieten, un peisaj industrial pe unde mã plimbam tot mai rar de acum, cîteva obsesii literare. De ce obsesii ? Vlad Tepeº îmi venea în minte cînd mã plimbam prin casã ca o fiarã în cuºca. Fusese prizonier de profesie dar mai erau ºi zvonurile de care se înconjurase. Cu ajutorul lor Crowley & Stoker creasera împreunã ºi separat o legendã modernã. M-a surprins cã avea o idee despre asta (rãsfoise probabil ceva despre ocultism). Viaþa ei nu fusese chiar roz. Vorbea de niºte probleme care o fãcusera sã stea într-un cort, beneficiind doar de minimele necesitati. Iar acum ajunsese aici. Tovarãºii se întorceau rãzleþi la autobuzul supraîncãlzit. I-am oferit niºte versuri ºi ea la fel. Scrisese ceva în timpul drumului despre o cãlãtorie la capãtul puterilor sau al vieþii. Poate sã parã ciudat dar mã deranja cã scrie pentru cã investiþia mea era ameninþatã. Cînd am debarcat în fine la destinatie m-a surprins frigul de afarã. Am mers apoi sã prospectãm împrejurimile. Am coborît o pajiºte pînã la restaurant ºi apoi poteca se fãcea abruptã, vacile treceau repejor peste bolovãniº ºi o luau înintea noastrã printre brazi. Ca niºte pietre care se rostogolesc am ajuns prima oarã acolo, pe malul deºertic al lacului. Erau acolo oameni care ascultau împietriþi liniºtea ºi refluxul acela minuscul. O vreme le-am acordat credit ºi am încercat ºi eu dar tãcerea nu mi se pãrea luminoasã, doar apãsãtoare. Parcã mã aflam în faþa fostei scoli - aceleaºi mistere adînc îngropate, aceeaºi tainã sub o faþã aparent luminoasã. În timp ce eu mã zgîiam cîþiva bãieþi mai îndrãzneþi s-au dezbrãcat ºi au intrat în apã iar fetele ºi-au întors feþele chicotind. Lacul se întindea cale de cîteva mile cu apa adunatã de ploi în cãuºul munþilor. Probabil nivelul apei fusese cîndva mai sus pentru cã panta din jurul lacului arãta ca un crater presarãt cu cioturi, rãdãcini de copaci uscaþi, carbonizaþi parcã. Pãmîntul nisipos era brãzdat de ºanþurile prin care se scurgea apa de ploaie. Înainte de acest brîu sterp era o pajiºte cu dâmburi acoperite de iarbã deasã. Vacilor le plãcea acolo ºi le gãseai spre surpriza amîndurora dupã vreun dîmb dacã mergeai prea repede lãsîndu-te nestingherit la vale. Era o micã aventurã pentru cã, panta fiind abruptã, nu îti dãdeai seama ce se aflã dincolo ºi odata ce aflai nu aveai cum sã frînezi. A doua zi dupã micul dejun începuse sã plouã mocãneºte. Acoperiºurile muiate în ploaie, rãpãiala mi se ridicau ca o burã în nãri. Stãteam pe balcon ºi nu ºtiam de unde sã încep. Cineva asculta Metallica la etaj, uºile fãceau zdrang, era o fericitã permeabilitate în aer. Îmi agãþasem slipul pe sîrmã (fãcusem ºi eu baie în lac) ºi stãteam aºa. Eram gata de orice dar asta pentru cã eram prins cu fire strãvezii, insesizabile de restul grupului. Am ieºit afarã ºi reþinerile s-au topit ca un fum. Îmi plãcea sã orbecãi prin ploaia mãruntã pe drumuri necunoscute, tînjeam dupã afecþiune. Mã îndepãrtasem pe îndelete de restul grupului care-ºi fãcea de lucru în jurul cabanei, mergeam prin rouã ºi adidaºii mi s-au udat pînã sã ajung la poteca spre vîrf. Cînd am ajuns la înãlþime m-am asezat în iarba înaltã. De acolo îmbrãþiºam lacul ºi valea care ne cuprindea în fabuloasa noastrã nimicnicie. Eram un reprezentant al speciei acolo sus, lãsam gîndurile sã mi se scurgã pe suprafaþa pielii împreunã cu norii. Trebuia sã mai urc dar nu mã înduram sã mã despart de panorama aceea. Nu mai eram pe marginea lacului cu aerul unui negustor de antichitãþi care cîntareºte patina inefabilã a timpului. Sus era o altã absenþã tînguitoare, absenþa unui tovarãþ de drum prin care sã fac instantaneul sã dureze. M-am cãþãrat pe ultimul stîlp al telescaunului (pîna acum urcasem pe o pîrtie de ski) ºi de acolo am sãrit în cabina cea mai apropiatã. Am aºteptat sã nu se mai clatine, speram sã vinã cineva sã mã surprindã, într-un final m-am plictisit ºi am coborît ca sã merg mai departe. * Organizarea taberei era de aºa naturã cã nu puteam sã mã risipesc: impuneau o ritmicitate foarte profitabilã prin conferinþe, ceaiuri ºi inevitabilele întîlniri. Sã nu uitãm cã eram rupþi de lume pe un vîrf de munte, nu cooperam nici cu organizatorii nici cu rebelii care existau (bãieþii care fãcuserã baie nud, de pildã). Trebuia sã nu uit cine sunt ºi lucrul ãsta era mai greu decît de obicei atunci cînd majoritatea timpului vorbeam în englezã ºi era o obligaþie de bun simþ sã ascult mãcar o parte din discursul gazdelor. În ziua urmãtoare urcam pe o costiºã pentru o conferinþã în aer liber. Norii treceau aºa de aproape de noi ºi de repede cã rãcoarea pãrea sa vinã de la ei. Soarele apãrea ca o dedicaþie care scãlda pajiºtea în luminã. La microfon era acelaºi Andrew, un englez falnic, pe care-l întrebasem în prima zi dacã asemãnarea lui cu Iisus e cãutatã. Mi-a spus cã nu îl deranjeazã dacã ajutã predicile ºi cã de fapt nu se ºtie cum arãta Iisus. Andrew era un tip plin de viaþã ºi cînd ne intersectam dimineaþa ºi îmi spunea "Good morning" simþeam cã trebuie sã fie bunã. Dar ºtiam ºi încotro bate vîntul predicii sale. - Cu o þarã atît de frumoasã nu ar trebui sã aveþi complexe. Ieri am fost prin munþi ºi am ajuns la o stînã cu oameni foarte primitori, cu o mîncare foarte bunã ºi cu ... mãmãligã. Azi avem parte de o zi frumoasã astfel cã putem sta în aer liber, sã ne bucurãm de ea. Mi se pare un cadru foarte bun pentru conferinþa de azi despre naturã ºi supranaturã. Acum Andrew (sau ar trebui sa zic Ender) ne povestea geneza ºi posibilitatea pãcatului dar eram cu gîndul aiurea. La un moment dat m-am ridicat din iarbã ºi am plecat pur ºi simplu. Aveam nevoi mai presante. Povestea în sine o cunoºteam, nu aveam ce pierde, pur ºi simplu adevãrul ne era prezentat fãrã fard, în toatã splendoarea. Norul ca singurul þesut luminos îºi cultiva beþia rece, mineralã. Iar noi ne trezisem acolo cu mintea mai limpede, gata sã fie umplutã fãrã rezerve. Era plãcut acest concert intelectual dar nevoile trupeºti erau mai la obiect. Îmi amintea de o conferinþã despre alimentaþia naturistã. Era dupã masa de Paºte, unde încãlcasem orice regula de alimentaþie ºi ãsta era un mod de a face penitenþã. Se pare cã se gîndiserã ºi altii pentru cã era plin, iar lojile teatrului erau în pericol. Ne-am aºezat undeva pe podea de unde vedeam publicul foarte bine. ªi publicul nu cîrtea deºi erau lucruri pe care nu avea cum sã le înghitã. Se simþeau vinovaþi ºi tãceau profund. Apoi a venit lovitura de teatru: - Aþi mînca cu niºte criminali la masã? Nu. Atunci trebuie sã renunþaþi la sare, zahãr ºi ulei care au fãcut atîtea victime. Aici nu era la fel de dramatic pentru cã trebuia decît sã ascultãm ºi sã ne minunãm ... deocamdatã. Aveam privilegiul de a înþelege cum stau lucrurile ºi asta nu era puþin. Dar pentru cã ºtiam cum se face nu mã impresiona. Am luat cheia camerei ºi am plecat fãrã sã dau explicaþii. Îmi plãcea sã refuz mîncãrurile lor cele mai bune pentru cã asta fãceam, se vedea în privirile lor. Pentru cã am plecat aºa nu avea sens sã mã întorc. Am coborît spre malul lacului. Nu-mi plãcea cã mã izolasem dar poate cã era mai corect decît sã joc teatru. Îmi ziceam: iatã cît valorezi tu sub negrul de sub unghie - cît clipocitul de ruinã antedeluviana a lacului. Duceam prea multã istorie în mine ºi pentru cã voiam sã mã scutur am luat-o înainte printre vestigiile copacilor scufundaþi. Era momentul în care un film bun devenea prost. Cînd am ajuns destul de departe am luat-o în sus pe o costiºã ºi am þinut-o tot aºa. Îmi intrase ceva în minte - eroismul era o nevoie presantã aºa cã i-am dat curs. Era cam aiurea pe coclaurii aceia pînã am ajuns în pãdure. Chiar ºi acolo îmi creionam orgoliul, incineram cîte o fraza, cîte un ecou. Fugeam pentru ca nu mai puteam sta, se trezea instinctul de fiarã hãituitã. Aºa cã în loc sã-mi roada mãruntaiele îl lãsam sã se rodeze pe sine. E greu de înþeles de ce fugeam. Totul începea cu privirile aruncate pieziº sau pieptiº aproapelui meu feminin. Din fericire asta se întîmpla rar. Era ca o întîlnire la care nu puteam sã fiu prezent, corpul fabrica tot felul de imagini dar mintea ºtiam ce o sã spunã pentru cã era evident cã nu sunt pregãtit. Poate simþeam nevoia sã înfrunt niste obstacole ca sã compensez. Nu reuºeam sã mã asigur cã am ajuns în vîrf ºi îmi croiam drum în absenþa potecii printr-o pãdurice bãtrînã. Era un fel de cimtir al copacilor care se desfãºura acolo pe culme, un loc neumblat, împãienjenit de umbre, mi se pãrea chiar cã aud voci. În izolarea locului sub crusta de licheni, sub desiºuri ºi umbre în creierii munþilor fãcusem probabil gestul (inconºtient) de a mã convorbi cu rezidurile, cu antecesorii. Necredinþa începea deja sã mã colonizeze ºi mã îmbãrbãtam cu pãþanii din copilarie. Ce bãtaie meritam atunci cînd o luasem la fugã mult înaintea bunicilor pe un drum de munte. Cît timp ei credeau cã m-am pierdut ºi eu credeam la fel. Mã oprisem pe marginea drumului ºi discutam cu un brãduþ despre eventualitaãþile viitorului meu … Dupã ce am trecut de pîlcul de trunchiuri uscate am reintrat în pãdure ºi am dat peste copaci tãiaþi. Cetinile erau întinse pe pãmînt ca niºte blãnuri iar trunchiurile barau drumul. Dincolo de ele am dat de un luminiº. De acolo se vedea lacul micºorat înconjurat de munþi. Mai complicat a fost sã cobor de acolo, panta era abruptã, erau ºi balegi din loc în loc numai bune sã alunec pe ele. Abia reuºeam sã mã opresc lovindu-mã de cîte un copac. Am ajuns în cele din urmã la poale. Era un drum pietros, nu ºtiam pe unde sã o iau înainte sau înapoi. M-am aºezat pe o margine, pe sub picioarele mele se spãrgea un pîrîiaº undeva jos. Surîdeam parcã pentru un prieten îndepãrtat. Stãteam cu ochii închiºi ºi nu aveam alte imagini în minte decît a unui plonjon în gol. Greutatea mea era mult prea nepotrivitã pentru apele acelea care þopãiau strãvezii printre ierburi pe panta abruptã. Mai devreme, în timp ce suiam mã amãgeam cu ideea cã ar fi ceva de cucerit. Cu aceste gînduri orgolioase, cãzute în sine nu încercam sã-mi plîng de milã ci mai de grabã sã caut ceva. Îmi era aproape fricã atunci cînd am auzit cã venea cineva. Am deschis ochii ca sã nu creadã cine ºtie ce. Era colegul meu de camerã, un irlandez ºi am regãsit direcþia împreunã. Îmi vedeam foarte bine de ale mele, acum cã revenisem în grup scena de mai devreme se risipea ca un fum. Prin munþi sihlui de culoarea vertebrelor mã plimbam încrezãtor într-un ajutor din partea vîntului, a pãdurii, etc. Cu sau fãrã ajutorul lor mã trezeam brusc în ploaia mãrunta care-mi stagna la picioare în iarbã. Simþeam cã toate împrejurimile îmi aparþin ºi nu puteam sã-mi imaginez o despãrþire. Decorurile acelea aveau mohorala lor, mã îmbibam de ele ca o sugativã. Puneam cap la cap cîteva posibilitãþi îmi închipuiam cã ºtiu ce caut dar bîjbîiam ºi îi tineam pe ceilalþi la distanþa obiºnuitã. Într-o zi m-a apucat o crizã de bilã. Eram chiar în faþa hotelului aºa cã m-am întins pe iarbã ca un cîine. Eram atît de plictisit cã nu îmi pãsa ce ziceau. Mã uitam la un firicel de apã care ieºea dintr-o þeavã spartã ºi scînteia o vreme pîna intra în iarbã ºi in peisaj. Ascultam vocea stãruitoare care dãdea cuvîntul fiecãrei pietricele ºi mi se parea ciudat cã sunt acolo. Întîmplãrile erau ca niºte pietricele una lîngã alta pe care ceva (ºi nu eu) le punea laolatã. Îmi dau seama cã tonul este puþin sarcastic pentru cã eu ºtiu ce se va întîmpla dar trebuie sã pretind o oarecare ingenuitate. Asta devine uneori plictisitor. Lîngã mine, chiar în timp ce scriu, picurã apa dintr-o extremitate a caloriferului. Ce bîigui aici dumicînd amintiri nu poate sã se compare cu aceastã surprizã. Pe vremea la care mã refer lucrurile îºi fãceau loc fãrã sã cearã permisiune ºi asta mã punea în miºcare. Nu putem sã fiu sigur de prea multe chestii, rãmîneam prins într-un pãienjeniº de repere din care descîlceam cît puteam; tremurul lor mã ghida ca într-un montaigne-russe. Puþin dupã aceea am rãcit. Afarã ploua ca un apucat, ca o voce care destramã vitraliile cenuºii ale cerului psalmodiind cuvinte fãrã sens, fãrã ºir. Nu mai puteam sã orbecãi pe afarã într-o lume goalã puºcã. Deºi eram neputincios ºi depindeam de colegul de camerã pentru mîncare, putea sã-mi ºi placã. Imaginile mi se învãlmãºeau în minte iar camera se învîrtea încet ca o ruletã gata sã se opreascã. Ceea ce rãmînea locului nu era un numãr cîºtigãtor. În faþa mea era lampã improvizatã în prima zi dintr-un bec (cu douã fire) pe care-l luasem de pe hol. Pe becul aprins era pusã la uscat una din ghetele mele. Era încã umedã ºi nu se va usca pînã la plecare dar cel puþin încercam. Dincolo de lampã era un perete alb, preotul ºi oficiantul din acestã camerã. De vreo doua ori a venit ºi Kia sã mã vadã, sã mã întrebe de sãnãtate. Ascundeam cît puteam cã eram slãbit, cã îmi fãcea plãcere. Profesorul de limba englezã plecase ºi îi luasem pãtura, eram ca un fluture în gogoaºã. Mã priveam de undeva de sus ºi se pãrea cã mã agit degeaba. Dupã o vreme, am lãsat analizele la capul patului. Stînjeneala putea sã renascã. Acum nu mai aveam nici un motiv sã mã cocoloºesc. Trebuia sã mã scol, sã fac ºi eu ce se poate. Nu mã mai simþeam slab. Am început chiar sã fac bãile acelea matinale. Între timp fiorul dureros care înfiora suprafaþa apei atunci cînd venea vorba de Kia devenise tot mai adînc ca un siaj. Tot orbecãind pe poteci am dat peste un loc împrejmuit, în jurul lui bãltea apa prin iarbã. Acolo m-am împotmolit ºi dupã miros mi-am dat seama cã aflasem canalizarea de la cabanã. Am fãcut ºi foamea de cîteva ori pentru cã întîrziam la masã. Atunci colindam pe tãpºane, mestecam frunze de pãpãdie dar nu prea mã sãturam. Povestea cu Kia trena de cam mult. Mã simþeam ca un sac de box asaltat de impresii dar oricît mã scuturam, rãmaneam agãþat ºi nu puteam sã-mi dau drumul,. Cu ceva vreme înainte de focul de tabãra geniile mele tutelare, colegul meu de camerã ºi Kia, au început rînd pe rînd sã mã chestioneze. Îmi cãutau punctul slab, maladia, suferinþa mea. Dar vedeam cã nu ºtiu despre ce e vorba, bîjbîiau. Primul a fost colegul de camerã care m-a întrebat de ce eram retras sau trist. - Uita-te la mine, nu o sã crezi prin ce am trecut. Tata era alcoolic ºi cînd ajungea pe acasã mã bãtea. Sigur cã l-am urît dar cu ajutorul tovãrãºiei (fellowship, zicea el) am trecut peste asta. Mai rãu este cã începusem ºi eu sã beau dar am reuºit sã mã las ºi sã plec de acolo. - Ce sa zic ? Nu am motive sã mã închid în mine dar îmi e fricã. M-am obiºnuit sã-i evit pe ceilalþi. - Þi-a fãcut cineva ceva? Nu aici ci in general. - Sunt lucruri mici dar se adunã. De pildã la facultate mi-a zis unul cã merg parcã am un bãþ în fund, cred cã nu avea loc de mine. - ªi ãsta e un motiv sã fii trist ? Nu trebuie sã-þi pese. Despre mine s-au zis lucruri mult mai rele. ªi nu mã refer la chestia cu Rãzvan ºi Vidra. Îl chema Rãzvan ºi ne aflam la Vidra, de aici un prilej constant de glume. - Închipuie-þi ce a zis tata cînd a auzit cã trec la protestanþi sau familia de care a trebuit sã mã rup. Dar acum mi-e bine, m-am cãsãtorit, mã ajutã sã-mi iau ºi o casã... - Închipuie-þi cã ºi ai mei au avut obiecþii împotriva excursiei dar chestia e cã protestez de cînd mã ºtiu ºi ai mei s-au obiºnuit. În ziua urmãtoare a venit rîndul lui Kia. Mã întorceam de la lac dar îmi pierise cheful sã fac o ultimã baie. Era o risipã de energie din moment ce îmi spusese cã vrea sã vorbim. Bãnuiam cu totul alte motive decît ea - confundam prietenia sau flirtul cu altceva ºi credeam cã asta se vede. Ne plimbam pe marginea unui drum forestier, lung ºi monoton dar eram de acord sã fiu încolþit. Mã miram ºi eu cît de capricios era cursul discuþiei, semãna cu vremea de la munte. Mã simþeam de-a dreptul nãrãvaº. - Am vãzut cã nu prea ai venit la lecturi ºi nici mãcar la ceaiuri. Nu-þi place compania noastra, preferi mai de grabã sã umblii pe coclauri? - Prefer sã fiu singur pentru cã nu prea am cu cine ... vorbi. Am un singur prieten ºi nici cu el nu mã înþeleg tot timpul. - Nu crezi cã te putem ajuta ? - Cred cã fiecare are unele lucruri pe care abia le pricepe el. Vedeam deja panta discuþiei ºi capãtul ei nu putea sã fie plãcut. Adîncirea în supuraþiile mele interioare semãna foarte bine cu o aºchie de metal incandescent care sãrise în gîtul lui tata în prima lui zi ca strungar. Ceilalti muncitori i-au zis sã lase scînteia cã se va stinge singurã. În timp ce ea intra în carne s-a gãsit unul care a dat-o cu un bobîrnac la o parte. Aveam ºi eu cicatricea mea dar pe interior. În straturile acelea de minciuni protectoare era ceva care mã ardea. Nu puteam sã-i explic ei asta. - Dar ai venit totuºi. Credeam cã ti-a plãcut sã schimbi decorul. Pentru cã vãd cã nu te intereseazã conferinþele. Sau poate nu crezi în Dumnezeu ? Atunci ar fi fost foarte plãcut sã ne întoarcem spatele dar eram ca niºte deþinuti prinºi în lanþurile discuþiei. Ajunsesem departe de hotel, mã uitam la subsuoara brazilor unde se înfiripa o timidã transpiraþie luminoasã. Lumea nu putea sã aparã de-a gata dar ea aºtepta un rãspuns clar ºi rãspicat aºa cã i l-am dat. - Nu cred în Dumnezeu sau în ce crezi tu, nici mãcar în atei nu cred. Crede-mã cã am cãutat, am sãpat cît am putut în mine dar nu am gãsit nici un punct de sprijin. Simþeam nevoia sã mã justific, începeam sã mã enervez ºi mã gîndeam cã ar fi un moment potrivit ca cineva sã mã trãzneascã. Bravam. Jucam rolul sufletului pierdut. Dar mergeam înainte, profitam cã este cineva care sã asculte chestiile astea. Cuvintele înþepenite ca într-un vagon cu deportaþi mergeau mai departe. Replicile sunau fals ºi aveam senzaþia cã nu sunt chiar eu. - Am cãutat ºi am studiat. Mai ales printre amintiri. Am vorbit pe mai multe voci, am crescut ca un dragon de hîrtie, am fãcut ºi spectacol. Nu avea ce speranþã sã-mi ofere. Eu spuneam cã voi scrie poezii pentru problemele mele. Ne-am despãrþit cu aceastã promisiune pentru cã ajunsesem înapoi la hotel. Era ca ºi cum ceva se rupsese sau se stricase în mine dar cel puþin lãmurisem ceva - nu ne potriveam. Cu toate astea în lunile care au urmat m-am gîndit de mai multe ori sã plec în State ºi sã o caut. În restul zilei am cules fragi chiar dacã americancele nu voiau sã serveascã. Apoi a venit noaptea, întunericul evada dintre nuanþe iar zarea cãdea peste noi. Poate cãutam ºi eu un loc de popas unde sã mã pierd. Ceilalþi se adunaserã în jurul focului dar locul meu nu era acolo. Mergeam pe culoarele strîmte din hotel cu senzaþia cã dincolo de uºi era orice, inclusiv ce aveam eu nevoie. Vãrsam o lacrimã pentru luciul septic al locului. Într-o întunecime echivocã ºi propice pentru efuziunile mele sentimentale bîntuiam pe la parterul hotelului pe un culoar care pãrea pustiu ºi nefolosit dar nu puteam sã fiu sigur. Tocmai la asta mã gîndeam cînd a apãrut în spatele meu o recepþionera. Ieºise pe uºã - cã doar era la ea acasã - iar eu ce puteam sã caut acolo. Eram dezarmat. - ªtiu cã aveþi camerele la etaj iar aici este un palier pentru angajaþi. Aºa cã ce cauþi? - Cred cã e clar, vreau sã fur ceva, o clanþã de uºã poate. Tonul era tãios, îngheþat dar vocea îmi tremura. - Îmi pare rãu dar eu ce pot sã cred cînd cineva bîjbîie pe culoare la ora asta cînd ceilalþi sunt la focul de tabãrã. - Poate cã nu sunt ca ceilalþi ºi de asta nu sunt acolo. Nu eram rãtãcit dar nu aveam nimic de fãcut la ora asta ºi bîntuiam. Îmi cer scuze dacã v-am speriat. O vreme am avut impresia cã puteam sã bîjbîi netulburat prin vastele apartamente dar uºile erau închise. Aºa cum îþi închipui rîmele blocate în tunelul lor aºa îmi umflam ºi defumflam ºi eu inelele în ideea cã nu pot sã înaintez. Tocmai de asta mã bucuram de brînciurile care mã puneau în miºcare. Nu mai avea altceva de fãcut decît sã mã alãtur grupului. Aºa cã m-am cãþãrat pe culmea unde era focul, am servit marshmelows, fraternizam cu dulcegãria, mã amuzam cît se codeau turiºtii din alte grupuri pînã sã vinã sã cearã o bucatã. Aveau ºi ei focurile lor cu grãtare sfîrîind dar memoria lor afectivã rãsuna încã la aceste nimicuri. Apoi, în mijlocul cîntecelor ºi poveºtilor, a þipat cineva. O fatã a ieºit plîngand din mijlocul nostru. O pipãise unul dintre adulþii organizatori care o luase pe bãuturã. Unul dintrei americani vãzuse totul ºi-i ceruse sã-i dea drumul. Drept care s-a executat pentru cã faza era peniblã. Focul de tãbarã (ºi vinul) chiar îi fãcea pe unii sã creada cã pot avea tot ce-ºi doresc. În ziua urmãtoare a fost în pãdure sã îmi iau rãmas bun. A fost destul de greu pentru cã locul meu era acolo, pãsãri ciripeau, era liniºte, mã simþeam ca acasã ºi în plus aveam viaþa înainte. Dar am rupt ºi acest fir de legãturã. Dupã asta am lãsat cheia la receptionera aceea ºi am plecat. Aveam o pungã în gheata care nu se uscase ºi transpiram îngrozitor. Din fericire nu stãtea nimeni lîngã mine ºi am putut sã o scot. Ca ºi hainele, de altfel - pe mãsura ce coboram muntele se fãcea tot mai cald. Kia dãdea din mînã în mînã un carneþel unde sã ne notam adresa de mail. Lãsînd la o parte cã nu aveam niciuna am scris acolo Raskolnikov ºi încã ceva. Voiam sã fiu amintit. Între timp ascultam descrierea dragii noastre patrii de cãtre un compatriot. - Pe vremea lui Ceaºcã toatã lumea ºtia cã sunt niºte prostii sloganele alea dar intrau în partid ca sã se poatã descurca. Am mers mult ºi cu senzatia cã nu aveam unde face popas, nu mã mai poticneam aºa usor pe o apa sau o priveliºte. În final, pe mãsura ce ne apropiam de sediul lor (Fellowship nu ºtiu cum), deveneam tot mai nervos. Mã vedeam plecînd de acolo cu coada între picioare pentru cã nimeni nu îmi putea acorda interes printre atîþia, nici mãcar Kia. Aºa cã am ºters-o, am coborît înainte sã ajungem acolo, ceea ce sugera cã rãmãsesem acelaºi bãdãran de la plecare. Poate mã ºlefuisem puþin. Trebuie sã recunosc cã, cel puþin o sãptãmînã sau douã dupã, am rãmas cu obiceiul de a saluta pe toatã lumea, ceea ce putea sã-i mire pe bãieþii de la bloc. Am renunþat la asta pentru cã salutul era tot - nu aveam ce împãrþi cu alþii. Mi s-a întîmplat o singurã datã sã o visez pe Kia. Visam ceva mai des cã alerg pe malul lacului, un lac similar doar cã avea maluri înalte de beton ºi apa limpede, dar nu ºtiam dupã ce alerg. Pe Kia am vãzut-o undeva în subteranele hotelului. Voiam sã-i arãt o maºinã-dragon parcã dar aceasta nu se miºca din loc. Odatã pornitã scotea un sunet infernal de parcã roþile trãgeau în direcþii diferite sau poate motorul mergea pe loc fãrã sã actioneze roþile. ªtiam despre ce e vorba ºi metafora era clarã. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate