agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-21 | |
Prolog prelungit
Iată-mă la a doua carte fără să am pic de imaginație, am avut însă norocul să primesc niște manuscrise (scrisori și însemnări) care ar face scriitor pe oricine, dacă ar avea răbdare doar să le copieze. Eu, cu aliură de scriitor, am încercat să le prelucrez eliminând formule de adresare, unele, să zic așa, paranteze care nu prea aveau legătură cu subiectul central, unele repetări pe care le credeam involuntare și adaptând unele cuvinte și expresii la limbajul actual. Acum mă întreb însă dacă nu cumva am greșit cu intervențiile mele în manuscrisele originale, dar, exersând și la prima carte metoda compilării unor texte și a relatării despre cum am ajuns la ele, am crezut că fac bine dacă reușesc să mai scriu ceva și de la mine. În prima carte însă am scris și despre întâmplări pe care eu însumi le-am trăit sau le-am visat și eram, deci, „în cunoștință de cauză”. Acum contribuția mea e minimă și se reduce doar la scoaterea unor cuvinte și la... adăugarea altora. Am spus cuvinte sau, mă rog, sintagme, și nu fapte, pentru că faptele-s cele relatate în scrisori și pe care nu le-am denaturat. Să nu credeți însă că am reușit să dau valoare literară unor scriei cu valoare documentară. Nici vorbă. Textul cărții este textul scrisorilor și iar mă întreb dacă n-am să fiu acuzat că mă dau drept autor doar prin faptul că adun între două copeți ce au scris alții, făcând doar unele „machiaje”, și acestea, poate, cu un „rimel” nepotivit. Și vă mărturisesc că, dacă găseam o singură semnătură pe una dintre scrisorile care compun materia acestei cărți, nu mai schimbam un cuvânt și eu eram un simplu îngrijitor de ediție. N-am aflat cine a compus cele zece scrisori și nici cele șapte foi -un fel de ciorne- cu însemnări legate de conținutul scrisorilor, posesorii acestor manuscrise nu aveau nici un indiciu sigur. Desigur că, în cuprinsul cărții, nu vreau să las să se înțeleagă acest lucru pentru că și persoanelor anonime le dau nume ca să le fac personaje. Așa am ajuns să semnez eu această carte care prea puțin îmi aparține. Cele zece scrisori au fost scrise în 1929, din martie până în noiembrie, iar însemnările, deși nedatate, cred că sunt din aceeași perioadă, cu excepiția ultimei care a fost scrisa după câțiva ani. N-are importanță - consider eu - datarea lor și nici faptul că, probabil, n-au fost toate expediate. Ce cred că l-ar putea interesa pe cititor e datarea întâmplărilor la care se referă scrisorile. Ei bine, scrisorile relatează întâmplări petrecute în jurul anului 1850, nu înainte de 1845 și nici după 1857. M-am folosit de această presupunere a mea și mi-am permis să plasez acțiunea, chiar dacă nu în mod explicit, în această perioadă. Locul acțiunii nu e nici el mai bine enunțat, dar e sigur într-un sat transilvănean situat pe malul unui râu și, probabil nu departe de castelul Martinuzzi. Dar cred că toate cele legate de timp și spațiu nu au chiar atât de mare importanță. Sentimentele, stările și faptele trăite ca atare sunt mai presus de localizarea și datarea lor. Și acum, venind vorba despre sentimente și fapte, trebuie să mărturisesc că eu am dat importanță părții narative din scrisori, dar uneori liricul fisurează narațiunea, ba chiar se ajunge la un proces de anihilare mutuală pe care eu m-am străduit să-l stopez. Probabil într-o viitoare carte am să exploatez relația dintre expeditor și destinatarul acestor scrisori. Expeditorul este o tânără care abia împlinise 20 de ani și care se îndrăgostește acut de cel căruia îi scrie, iar scrisorile ei înregistreaz cu acuitate trăiri și angoase nelămurite pe care le ordonează în stive de emoții din care se desprinde o veritabilă succesiune de poeme de dragoste. N-am putut să nu fiu atent la asemenea fapte de scriitură, dar eu m-am bazat pe narațiune și am dirijat epicul să se coaguleze într-un fel de jurnal al stărilor pe care le trăiește o îndrăgostită care poveștește despre o altă iubire, nu numai despre iubirea ei. Am prezentat sincer și direct tehnologia scrierii acestei cărți, dar se cuvine, să spun cum am ajuns în poseria, pentru scurt timp, a materiei ei, a scrisorilor și însemnărilor anonime. E o adevărată poveste pe care acest prolog trebuie s-o cuprindă chiar dacă se mai prelungește puțin. * Ieșisem într-o zi în oraș să-mi rezolv o serie de treburi și, așa cum fac adesea, am început nu cu cea mai importantă, ci cu cea mai plăcută: m-am dus într-o vizită la un bun prieten pe care nu-l mai văzusem de câtăva vreme și care era abonat la tot soiul de reviste. Stăteam la el și câte două-trei ore, beam o cafea bună făcută de superba lui soție și răsfoiam revistele aranjate cronologic, număr cu număr, pe două rafturi anume făcute pentru ele. Înainte de a intra la el îmi făceam reproșuri că la ultima mea vizită îi lăsasem împrăștiate revistele și, din respect pentru spiritul său de ordine, trebuia să-mi cer scuze. El mă întâmpină cu „Lume nouă, lume nouă”, prefăcându-se uimit că mă vede. Genul ăsta de spectacol îl cunoșteam și știam că Matei recurge la el când are „spectatori”. Într-adevăr avea în vizită o familie din Deva, doamna Constantina ( „ce nume frumos” am exclamat eu ) și domnul Gicu ( „ca nuca-n perete”, am spus în gând ), nașii lui, așa mi i-a prezentat, corectat promt de nevastă-sa că nu sunt numai ai lui, ci și ai ei. Continuând să fie în „rol”, Matei recunoaște cu prefăcută spășire că „și de data aceasta, ca totdeauna”, soția lui are dreptate și pe mine mă recomandă „cel mai citit scriitor din casă”, că mă citește și el și nevastă-sa spre deosebire de alți autori care nu sunt citiți decât fie de el, fie de soție. Mă invită să iau loc la masă că tocmai se pusese un tacâm în plus. „Spectacolul” a fost amuzant și Matei s-a întrecut pe sine. Când eu am încercat să schițez un fel de scuză, a venit rapid "precizarea" că eu nu sunt în plus, ci doar tacâmul și scaunul de la masă pe care pot să nu le folosesc. Eu am întrat în jocul lui și i-am dat replica, de care toată lunea a râs, că am să mă folosesc de tot ce a fost în plus, dar regret lipsa unui pahar și că probabil el l-a ascuns. Mi s-a adus și un pahar în care Matei n-a pus decât câteva picături spunând că, dacă mă învăț cu țuica, lui nu-i mai rămâne nimic, că nașii i-au adus-o. A intervenit iar nevastă-sa care a mărturisit că și-a dat seama de multă vreme că soțul ei e un egoist, dar nu credea că ajunge în asmenea hal. A luat sticla și mi-a umplut paharul spre disperarea, bine simulată, a prietenului meu. Și mie îmi ieșea jocul pentru că nașii râdeau cu poftă la fiecare replică a mea. Aproape că uitasem că, de fapt, am venit să citesc ceva de prin revistele lui Matei. M-am lăsat servit, cu toate că niciodată n-am luat prânzul atât de devreme. Am făcut glume și pe acest subiect: „N-am mai prânzit niciodată la ora 12, dar bine că știu când se ia masa aici că voi veni mereu în vizită la ora asta”. Nu mai rețin exact de ce s-a renunțat la admosfera aceea amuzantă în care descoperisem că mă simt foarte bine, dar am auzit-o pe nașa întrebând : - Și în scris sunteți la fel de haios? Eu, care mă gândeam ce să mai spun ca să mă mențin în forma cu glumele, n-am înțeles prea bine și doream s-o întreb, dacă vrea cumva să corespondăm. Mi-am dat seam că soțul ei are simțul umorului, dar nici nu voiam să risc. Mi-a sărit în ajutor Matei care a devenit subit serios. - Nu scrie proză umoristică, dimpotrivă, a scris un roman de-a dreptul tragic. Nu apuc să spun „Tragic de prost” că Matei se lansează pe post de critic literar și le explică nașilor ce roman grozav am realizat și cum trebuie citit. Am intervenit de câteva ori cu „Lasă, lasă!”, dar n-am reușit să-l împiedic să-și etaleze teoretizările despre romanul meu, așa că am devenit tăcut și indispus mai ales că mă străduiam să termin ce aveam în farfurie și mă mustram că am rămas la masă, iar lectura revistelor era compromisă. - Acum lucrează la un memorial de călătorie, dar nu mi-a arătat decât vreo zece pagini. Își informează Matei nașii , reproșându-mi indirect „zgârcenia” cu care îi arăt ce scriu. - Și unde ați călătorit? mă întreabă iar doamna. - A călătorit prin toată Europa, a văzut tot ce era de văzut pe bătrânul continent, răspunde din nou în locul meu Matei. - Nici chiar așa! Nu exagera, că n-am văzut tot. Vreau eu să clarific lucrurile și să spun că mai am multe de văzut. Prietenul meu intră intr-o adevărată criză logoreică. „Am văzut câte ceva prin Europa asta, dar vreau sa scriu despre Praga”, apuc să spun. - „Jurnal prahez” se intitulează cartea la care lucrează domnul scriitor aici de față. L-am auzit iar pe Matei și m-am inhibat. N-aș fi vrut să discut despre ce vreau să scriu și nici să stârnesc curiozități ca scriitor. Nu știam cum să schimb subiectul și să revin la discuția glumeață de dinainte. Am devenit un simplu ascultător al întrebărilor tot mai curioase ale doamnei Constantina, ba chiar și ale domnului Gicu și ale răspunsurilor lui Matei care se dovedea un „expert” al literaturii mele. Știa nu numai ce am scris, ci și ce vreau să scriu și, trebuie să recunosc, avea intuiții. Mi-era și puțin necaz că m-am lăsat așa de repede descifrat de el. Prea multe discuții am avut împreună ca să nu-i fie ușor acum să înțeleagă ce gândesc. De fapt, nu prea aveam cu cine să vorbesc despre literatură și am apelat la el intuindu-i calitățile de critic. Răspundea foarte bine la ceea ce ar fi trebuit să răspund eu până în momentul în care Tina, așa i se adresa el nașei sale, i-a spus, făcând abstacție că eu eram alături: - Dacă-i vorba de Praga, am să-i dau domnului scriitor niște scrisori vechi să citească. Desigur domnul scriitor eram eu și am făcut o mutră mirată. Matei nu mi-a mai sărit în ajutor și aștepta să-mi exprim curiozitatea. - Da, da! Scrisori despre o țărancă de pe la noi ajunsă într-un mod misterios la Praga și care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții acolo. - Scrisori vechi? De la Praga? N-am mai rezistat și-am început să-mi exprim curiozitatea și am văzut cât de satisfăcută era doamna Constantina care n-a răspuns imediat, și-a privit – cu subînțeles parcă - finul, pe vorbărețul Matei, căruia acum i-a închis gura. - Scrisorile nu sunt de la Praga, spune într-un târziu făcându-mă și mai curios. - Nu sunt de la Praga, ci despre țăranca ajunsă la Praga, nu-i așa, Tina? Întreabă Matei vrând să lămurească lucrurile, dar doamna tace și-și savureaz plăcerea de a mă face curios. - Despre Zenovia, spune zâmbint domnul Gicu, probabil ca să-i strice plăcerea soției sale. La auzul acestui nume am sărit ca ars. - Cum?! Aproape că am strigat. - Zenovia sau Zenobia? a întrebat calm Matei, accentuând cele două silabe care au consoana diferită. - Asta nu mă mai interesează, spun aproape revoltat că Matei intervenise din nou și amâna explicația nașilor. - Măi! Zenobia e mama lui Ion, spune cu un ton ridicat Matei care mi-a simțit iritarea. - Ce Ion? Care Ion? Lasă oamenii să explice! - Poftim! Scriitorul nu știe care Ion. De Liviu Rebreanu ai auzit? Devine și mai certăreț Matei. - Pe mine nu mai interesează acum Ion, nici Rebreanu. Înțelegi? Pe mine mă interesează faptul că numele acelei femei începe cu z de zare, de la zid, de la Zenobia lui Gellu Naum, măi deșteptule , că de Gellu Naum n-ai auzit. Numele unei femei de la Praga, asta mă interesează, că începe cu Z . Mi-am dat seama că toți se uitau la mine mirați, neînțelegând de ce am avut o asemenea ieșire. Într-adevăr, începusem să țip ca un apucat: „Numele începe cu z”. Desigur că am încercat apoi să explic, mai mult mie decât lor, de ce am avut o asemenea stare. Dacă doamna Constantina a înțeles foarte repede și a râs grațios ajutându-mă să-i fac să înțeleagă pe soțul ei și, mai ales, pe Matei, eu nici acum nu pot să-mi justific atitudinea mea. Atât de tare să mă fi surprins că numele acelei femei începe cu z? Totul e atât de simplu, o pură coincidentă. * Înainte de a ieși în oraș, când eram deja în hol gata îmbrăcat și mă hotărâsem să trec mai întâi pe la Matei, îmi sună telefonul. Era o prietenă din Bistrița pe care n-o mai văzusem de multă vreme și care mă suna rar, numai când avea ceva important să-mi spună. De data aceasta a făcut o excepție, mi s-a părut că a vrut doar să-mi audă glasul. „Aloo! Știi cine te sună?” Desigur că știam, vocea ei era inconfundabilă pentru mine și i-am spus asta ca un fel de compliment pe care nu l-a comentat și pentru care nici nu mi-a mulțumit. Se grăbea parcă să mă întrebe: „Ai în familie, sau printre rude, prieteni sau cunoștințe apropiate pe cineva a cărui nume începe cu Z?” Luat prin surprindere am început să mă bâlbâi și îi repetam mereu întrebarea „Nume care începe cu litera Z?” Aștepta parcă grăbită să-i răspund. „Da! Cu litera sau cu sunetul z, cum vrei să zici.” Până la urmă am recunoscut că nu-mi amintesc și eram curios de ce mă întreabă. Mi-a răspuns ceva în genul că dacă nu-mi amintesc nu e nimic important și i-am spus că nu-mi amintesc pentru că nu știu, cu siguranță, pe nimeni apropiat cu nume care să înceapă cu Z. Și iată acum! O simpatică doamnă, cu un nume interesant, Constantina, pe care abia am cunoscut-o, îmi spune despre o Zenovie care a trăit la Praga, orașul în care am ajuns ca într-un vis și care îmi dă atâta bătaie de cap ca să scriu despre el. Explicația comportamentului prin care i-am stârnit și eu curiozitatea doamnei Constantina, am încercat să mi-o justific prin faptul că m-am simțit atras de acest nume, ca și cum ar fi al unei rude apropiate. Le-am și spus acolo la masă despre acest sentiment spre amuzamentul lui Matei. Când am vrut să-i dau telefon Anei la Bistrița ca să-i spun că am aflat cine e persoana care începe cu Z , a râs încât și nevastă-sa i-a făcut observații. Am renunțat la telefon, dar, după ce doamna Constantina a precizat numele viitorului meu personaj ( eram convins de atunci de asta ), l-am pronunțat de mai multe ori: Zenovia, deci nu Zenobia, Zenovia, Zenovia... Am observat, din schimbul de priviri dintre fin și nașă, că am părut ciudat și că de-acum mi se îngăduie totul, așa că m-am autoinvitat, la familia nașilor lui Matei. Drumul la Deva l-am făcut chiar în sâmbăta următoare, că nu mai era timp de așteptare, împreună cu Matei care mi-a spus că a vorbit cu nașii și vom fi bine primiți. Părea și el curios să vadă manuscrisele, dar, mi-am dat seama târziu, el era interesat mai mult de nașa lui care a făcut în așa fel încât i-a aranjat un drum inopinant domnului Gicu ca să ne aștepte singură și să joace rolul soției nemulțumite de plecările dese ale soțului în interes de serviciu. Aflu că și Jana, nevasta prietenului meu, a trebuit să meargă la părinții ei că altfel ar fi venit și ea cu noi. Mare actriță e doamna Constantina și prietenul meu, mare actor. Eu nu mi-am dat seama de spectacol decât mai târziu preocupat fiind de manuscrisele ce o prezentau pe Zenovia. De voie de nevoie, am rămas în Deva, găzduiți de doamna Constantina, până a doua zi când m-am întors fără Matei. Subiectul unui alt roman poate să fie noaptea pentrcută la Deva, preambului unei cotituri radicale în viața prietenului meu și preambui cărții de față. De fapt, n-am gândit toate astea atunci. Scrisorile despre Zenovia m-au fascinat pur si simplu. Doamna Constantina așezase dosarul în care erau strânse scrisorile pe masa ovală din sufragerie unde am fost poftit să intru, Matei rămânând în bucătărie să-și ajute nașa să pregătească o gustare. El adusese ceva într-o plasă, eu venisem doar cu un buchet de garoase pe care-l cumpărasem în ultimul moment în piața din Deva. Bine că-mi adusesem aminte că se cuvine să-i aduc doamnei flori pe care le-am abandonat în brațe ei. Gestul meu, după toate aparențele, a bucurat-o, dar eu n-am avut răbdare să-i analizez încântarea; văzând dosarul am și pus mâna pe el pentru că eram convins că acolo era manuscrisul care mă atrăgea ca un magnet. Intrată, cu florile în brațe, doamna a început să râdă, parcă prevăzuse scena aceasta generată de curiozitatea mea excesivă. A intrat și Matei cu sticla de whisky, a început să râdă și el, parcă erau înțeleși, dar eu n-am mai avut treabă cu nimeni,m-am așezat la masă și am deschis imediat dosarul. Am admirat mai întâi scrisul îngrijit cu litere caligrafice, așezate în rânduri ordonate pe foi mari, format A4, pe care timpul le îngălbenise. Erau 10 scrsisori, a câte 3-4 pagini fiecare, majoritatea numerotate, și alte 7 foi separate, nici una numerotată, scrise ceva mai neîngrijit, dar cu aceeași cerneală albastră care nu părea deloc decolorată de timp. Lectura, zic eu, nu mi-a luat prea mult timp. Am început să citesc, nu mă mai sinchiseam de gazdă și cu atât mai puțin de Matei care-mi turna mereu whisky în pahar și-mi punea cuburi de gheață. Ce am mâncat la masă, habar n-am. Despre ce au discutat nașa și finul ei, la fel, n-am idee, nu mă interesa. Eram foarte mulțumit și bucuros că mă lăsau în pace să citesc. Mă preocupa acuratețea cu care autoarea acelor scrisori și notițe își prezenta bunica, pe Zenovia, prezentându-se pe ea însăși. Era romanul unei incredibile iubiri, dar eu nu sesizam incredibila iubire care se petrecea sub ochii mei. Îmi terminasem lectura, dar și sticla de whisky. E drept, la băut mi-a dat o mână de ajutor și doamna Constantina care nu mai era îmbrăcată în rochia aceea elegantă cu care ne întâmpinase, ci într-un capot de casă foarte decoltat. Prietenul meu Matei, cred, n-a citit toate pagini, dar l-am auzit spunând de câteva ori: „interesant, interesant”; cât despre băut, el mai mult a tras chiulul ca de obicei, dar părea să se descurce foarte bine în bucătăria nașei lui. Obosit, era să adorm cu capul peste dosarul cu scrisorile. Doamna Constantina, văzându-mă moțăind, l-a rugat pe Matei să mă ia în dormitor că ea se va culca în camera alăturată unde era doar o canapea îngustă. Ne spune prefăcut amenințător că se va încuia în cameră ca să nu dăm peste ea și că dacă spargem ușa procedează ca Zenovia. Matei mă privește mimând o sperietură zdravănă. „A citit deci toate scrisorile”, am gândit fără să ma amuz de glumele doamnei. M-am grăbit să trec în dorminor și, dacă nu era cu mine Matei, eram dispus să mă trântesc îmbrăcat în patul larg și imbietor. Matei m-a ajutat să-mi dau jos hainele de pe mine și s-a așeza alături lângă mine. Cred c-am adormit imediat și-am dormit buștean câteva ceasuri bune. O sete ce-mi uscase gâtul m-a trezit și somnul nu mi-a mai revenit decât în zori pentru că ideea de a face o carte din scrisorile de la doamna Constantina nu-mi dădea pace. În noaptea aceea, la Deva, am hotărât să încerc să mai fiu încă o dată scriitor. Cu decizia asta am adormit din nou până spre amiază când am plecat înapoi spre casă cu dosarul manuscriselor despre Zenovia și cu gândul mai mult la nepoata ei, la anomina autoare a lor. Pe ea am considerat-o la fel de importantă ca și pe Zenovia, bunica ei. În noaptea aceea mi-am dat seama că, folosindu-mă de manuscrisele pe care mi le-a încredințat doamna Constantina pentru două luni, am să scriu un roman. Când am ajuns acasă aveam deja în minte programul scrierii lui. În ideea unei relatări cât mai succinte și mai facile, am rezumat toată povestea de la care s-a pornit scrierea acestei cărți în care, de fapt, așa cum am mai spus, nu fac altceva decât o compilație, în cazul cel mai fericit, și, cel mai adesea, o simplă transcriere a manuscriselor care au fost multă vreme proprietatea doamnei Constantina. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate