În competițiile de bridge de prin anii ’80 se implicase la un moment dat, deosebit de activ și mânat de o puternică pasiune, un personaj cu totul special: Valentin Ceaușescu.

— Se poate spune că pentru o perioadă m-am învârtit în anturajul familiei dictatorului... — spuse teoreticianul. — Doar am stat în mai multe rânduri cu fiul lui la aceeași masă. Masă de bridge, desigur.
— Nu cred că vi se poate imputa așa ceva! — opină Ana, nesesizând tonul mucalit al lui.
— Cred și eu, doar eu, de felul meu, am militat activ împotriva dictatorului Ceaușescu. Numai eu știu câte bancuri despre el am spus cu voce tare. Am dus o adevărată luptă de rezistență... — continuă el în aceeași notă glumeață. — Pot să-ți spun și ție două dintre cele mai tari bancuri cu Ceaușescu, deși nu mai au același farmec ca pe vremuri. Nu-mi dau seama câte știi tu despre istoria lui Ceaușescu. Mă uit la tine și te văd cam tinerică. Dar tot ar trebui să știi că prima meserie a lui Ceaușescu a fost cea de cizmar, profesie cu care este înregistrat și în fișa de la siguranță de pe vremea când a stat el la închisoare. Din spusele unora care l-au cunoscut mai îndeaproape, omul dispunea totuși de o oarecare dotare nativă, ceea ce i-a permis de-a lungul timpului să-și completeze studiile și chiar să etaleze până la un anumit punct un nivel de abordare a fenomenelor destul de cuprinzător... Nu la fel stăteau lucrurile și cu nevastă-sa, care avea ca studii doar vreo patru-cinci clase primare, iar ca meserie, probabil că nimic altceva decât cea de activistă a partidului comunist. Dar pregătirea ei precară n-avea să-i împiedice nicicum explozia aptitudinilor sale de „geniu”, identificate și reliefate ca atare, evident, abia după ce soțul ei devenise președintele țării. Într-un timp record, ea avea să facă saltul de la absolventă de clasa a patra la nivelul de ditai academiciana. I s-au descoperit dintr-odată nebănuite talente în domeniul chimiei, ceea ce urma să-i aducă și titlul de „savant mondial de largă recunoaștere internațională”, fapt care, judecând după multitudinea de distincții și titluri primite de la cele mai prestigioase academii și universități din întreaga lume, alunga orice umbră de îndoială asupra „virtuozității mintale” ieșite din comun a persoanei. Greu de crezut că acele academii și universități chiar nu știuseră că-și dăduseră girul asupra unei grosolane mistificări. Dar, spre dezonoarea lor, din motive oculte, o făcuseră, și-ncă cu mare pompă. Iar bancul ce urmează nu face altceva decât să confirme că „academiciana” noastră, beneficiind de o asemenea certificare internațională, ajunsese până și ea să creadă în „genialitatea” ei. Căci iată ce spune bancul: cică într-o seară, înainte de culcare, Coana Leana, încheindu-și ritualul de pus părul pe bigudiuri, întrerupe lectura lui Ceaușescu, însoțindu-și tonul filozofico-nostalgic cu o privire oacheșă:
„Auzi tu, Nicule, te gândeai tu, dar spune drept, chiar te gândeai tu, pe vremea când erai un amărât de cizmar, că ai să te însori cu ditai academiciana?”

Bancul — sublinie el — era o ilustrare grozavă a formei de manifestare pentru o frecventă așa-zisă teorie a inversării realității.
Apoi îi spuse Anei și celălalt banc.
Aceleași două personaje, la ora concluziilor, după niște vizite de lucru efectuate mai întâi la o pușcărie, apoi la o cantină studențească. Doamna „academician” i se adresează: „Măi Nicule, eu zic că tu ai înnebunit. Păi cum să reduci tu caloriile din alimentația studenților, iar la pușcăriașii ăia, din contră, să le mărești rația de mâncare?!”
Iar el: „Tacă-ți gura, măi femeie! Eu am făcut pușcărie și știu ce-nseamnă. Tu n-ai făcut facultatea și nu știi ce-nseamnă.”

— Totuși, despre Valentin Ceaușescu ar mai fi de spus câte ceva. Eu, din experiența mea directă, nu din auzite, pot să-ți spun că este o raritate de om. Căci, cred că ți-am mai spus... Oamenii își relevă calitățile reale doar puși în situații extreme, când sunt ori foarte sus, ori foarte jos pe scara socială. El, în poziția de vârf în care s-a aflat, a dat dovadă de o modestie și de un bun simț rar întâlnite chiar și la oamenii de rând. Cu totul pe nedrept a avut de suferit în primii ani de după Revoluție. A plătit cu închisoarea și cu disprețul public, dar nu pentru faptele sale, ci pentru numele și apartenența lui. Arareori mă mai văd și acuma cu el, cam așa, la un an-doi, la câte-un eveniment aniversar, când cercurile noastre de prieteni se mai intersectează... — încheie el.