Era cred octombrie.
Tata, Dumnezeu să-l ierte, tocmai cumpărase un Renault 10, cu mari sacrificii, și-l adusese în spatele blocului, unde toți vecinii se-nghesuiseră să vadă raritatea. Într-o lume în care, să ai așa ceva, însemna deja un capriciu de boierie ascunsă, născând inevitabilele semne de întrebare, cea mai bună politică față de curioși era să lași impresia că e o mare recunoaștere a meritelor tale și a loialității față de Partid, altfel...de unde? Deși era director la un Institut de Cercetări, săpat la greu de adevarații membri marcanți și urmărit îndeaproape, îl auzeam deseori în casă înjurând cam cu juma' de gură imbecilitatea sistemului și pupincurismul care, cred, îl deranja cel mai mult. Accepta o grămadă de compromisuri tata, ca un adevărat diplomat, dar până la un punct.
În fine, una peste alta, s-a descurcat Bătrânul și și-a văzut împlinit visul cu ochii : mașina.
Parcă-l văd și-acuma, de parcă ar fi fost ieri :
- Balaure! ( așa-mi spunea mie ), hai bă să vezi ce-a luat tac'tu, poate ți-o da și ție prin cap să-nveți cu ocazia asta. Ce-i drept, nu prea mă omoram la vremea aia, ...cam avea dreptate Bătrânul .
Mare amator de ieșiri în aer liber și pasionat total de fotografie, a suit tot familionul în mașină, adică mama, tataie, mamaie și eu, și-a decretat :
- Mergem la Bran și pe Valea Rucărului să vizităm și să facem poze.
A băgat cheia-n contact, tot neamu' și vecinii erau cu ochii pe el, și :
Fâs...
După nenumărate încercări nereușite...nimic : eșec total, mașina se încăpățâna să nu pornească.
Tacticos, ca un inginer desăvârșit ce era, a ieșit din mașină, a deschis capota, doar nu degeaba studiase Bătrânul două luni manualul service și instrucțiunile de depanare și s-a apucat de treabă meticulos.
Încet, încet, s-au strâns o grămadă de vecini pe lângă, fiecare dându-și cu presupusul, care mai de care doritor să ajute și să-și etaleze cunoștințele, dar, din nefericire, fără nici un rezultat.
După vreo oră și ceva, tataie, un țăran simplu din zona Câmpia Turzii, dar cu un bun simț tehnic extraordinar i-a zis Bătrânului, tot văzându-i cum se chinuie :
- Mă Ioane, da' ncercatu-ai și asta ?

Tot drumul până la Bran, a fost o liniște totală în mașină. Când am ajuns, tata n-a mai rezistat și i-a zis :
- Bre !...Nu te mai iau niciodată...m-ai făcut de pomină în cartier.
Am izbucnit toți în râs, chiar și mamaie își ștergea cu colțul năframei o lacrimă, discret.

Nu mai fusesem niciodată pe Valea Rucărului. O splendoare. Octombrie, împletea ruginiul copacilor cu toate nuanțele posibile, un pitoresc la reazemul soarelui enorm și roșu după crestele falnice, împădurite, ce ascundeau tot atâtea raze. Făcusem o grămadă de fotografii, nu ne mai săturam să privim minunățiile din jurul nostru, iar eu pusesem ochii pe un canton părăsit, undeva mai în față lângă șosea, la care încă nu ajunsesem.
Brusc, am simțit nevoia acută să mă duc să fotografiez o groapă după cantonul aflat mai în deal, o groapă banală... mă chema. Deși n-aveam cum s-o văd, era acolo, ȘTIAM că era, mă aștepta.
M-am dus, am fotografiat-o, am mai stat un pic, ne-am suit în mașină și am plecat încet spre casă.
Seara tocmai începea să se lase, acoperind cu un abur cald și plăcut acea minunăție, în care umbrele copacilor alungite absurd peste căpițele de fân și pajiști cosite, luaseră locul razelor ce ademeneau pădurea să se topească odată cu ele.