Asta vreți să știți ? Păi, cum să vă explic ?…e un om care scrie mereu. Are în față un maldăr de hârtie pe care el, scriitorul, lasă să curgă un fir albastru și subțire, care se lipește de hârtie formând un fel de linii șerpuitoare…, așa ca niște desene dantelate care se așază unele sub altele. Acestea se numesc rânduri. Cum să vă explic ?…Scriitorul ăsta seamănă cu viermii ăia de mătase, pe care, probabil, îi creșteți și unii dintre voi; după ce s-au îndopat bine cu frunze de dud, într-o bună zi, viermii încetează să mai mănânce, iar din cap începe să le curgă un fir lung de mătase pe care-l răsucesc, îl torc, îl înfășoară și-l înnoadă în jurul lor, făcându-și un fel de căsulie în care se ascund și dorm duși, ca după un timp să iasă din ea în chip de fluturi. Frunzele de dud pe care le-a mâncat se transformă în capul omidei într-un fel de lichid mătăsos, iar lichidul mătăsos se preface apoi în fire de mătase.
Cam tot așa se petrec lucrurile și cu scriitorul-vierme… Când e tânăr, nenea scriitor mănâncă o mulțime de foi, dar nu de dud, ci de hârtie, pe care au scris alții tot felul de lucruri. Foile astea se transformă în capul scriitorului în cerneală ! Da, da, ați auzit bine, în cerneală… Și când capul i s-a umplut, scriitorul încetează să mai mănânce și-ncepe să dea drumul firelor de cerneală cu care se va-mbrobodi, ca pe urmă să se prefacă în fluture. Pe unde curge cerneala din el ? Păi, din capul scriitorului iese un tub care-i trece prin braț, până la mână. În mână are în permanență un fel de băț prevăzut cu un mic obiect ascuțit în capăt; obiectul ăsta mic se numește peniță. Firul de cerneală iese prin această peniță. Totuși, un lucru mi se pare ciudat: orice fel de foi ar mânca scriitorul, ele se transformă toate în cerneală. De exemplu, specia numită „poet” nu mănâncă toată ziulica decât scrisori de dragoste; și acestea se prefac în capul lui, tot în fire de cerneală!…
Deci, scriitorul lasă să i se scurgă din cap firul de cerneală care se-așterne pe hârtie. Un capăt al firului îl leagă de un… ciot numit editor, apoi îi dă drumul cernelii. Și cerneala curge, curge mereu, firul devine tot mai lung și mai îmbelșugat. E o frumusețe de fir, o minunăție, ce mai – toată lumea e entuziasmată de el. „Vai ce frumos este!” exclamă toți, făcându-i loc cât mai mult. Scriitorul se bucură și el, cu toate că știe că cerneala din capul lui se-mpuținează mereu; vede firele nenumărate și se bucură gândindu-se cu plăcere la viitor. Se va înfășura zdravăn în ele și va dormi ca un popă, iar mai târziu se va transforma în fluture… Iar cerneala din capul lui scade, și pe măsură ce scade, firul se face tot mai subțire, rândurile tot mai rare și mai firave. În epoca asta ia naștere de obicei, ceea ce se numește drama în versuri. Dar scriitorului nu-i pasă; el se bucură de gogoașa care-l așteaptă. Într-o bună zi, cerneala din capul scriitorului se isprăvește. S-a transformat toată în fire de cerneală care s-au așezat pe hârtie. Scriitorul se gândește la același lucru: ce dulce somn va avea el între atâtea fire, până când se va trezi fluture !… Dar vedeți că nu se-ntâmplă întocmai așa, nu ?… Viermii de mătase nu se cultivă de dragul fluturilor, ci de dragul mătăsii. De aceea oamenii aruncă gogoșile în apă clocotită; viermii se prăpădesc, iar mătasea e depănată pe mosoare. Din ea se fac ciorapi frumoși, iar viermii sunt aruncați la gunoi.
Ei bine, așa se întâmplă și cu gogoașa de cerneală, dragii mei. Când i s-a scurs toată cerneala din cap, scriitorul e aruncat în apele clocotitoare ale criticii și scuturat din gogoașa de cerneală, iar firul de cerneală se preface și el, tot în ciorapi de mătase, pentru nevasta crescătorului de scriitori !…Sunt unii care se miră de acest fapt și plictisesc lumea cu fel și fel de-ntrebări. Despre aceștia se spune în cercul viermilor mai tineri: Uite-l și pe moșneagul ăla… S-a epuizat complet, sărmanul…!
Și tinerii au dreptate.