S-au strîns pînă la urmă vreo douăzeci și cinci mari și încă vreo patru copii, doi ai noștri și doi de la vărul David.
Au apărut așa, toți la oră fixă, am deschis cînd sunaseră primii și apoi n-am mai închis ușa, stăteau la coadă să ne pupe, printre boluri cu salate, sosuri, torturi și alte prăjituri. Curcanul l-a făcut soacra unul de treișpe kile, greutate parcă anume să profețească. A dezghețat la el cîteva zile, apoi l-a gătit vreo cinci ore, ceea ce pe mine m-a făcut să mă îndoiesc cumplit de calitățile nutritive ale defunctului înaripat.

După ce-am făcut dezmăț înainte, o săptămînă, cu suc de grefuri și portocale, stors cu mînuța mea, după ce am alergat și mi-am refăcut rutina pierdută cu mutatul, mi-am zis: gata, o să gust din toate.
Deși fusesem vegetariană o vreme, mi-am pus o bucățică de curcan, niște pește din Alaska adus de noi și o porție mare de spanac.
Le-am savurat încet și apoi m-am dat la dulciuri. Tot felul de gunoi delicios, ceva ce n-am mai mîncat demult m-a făcut să-mi pierd stăpînirea. Nu-i nimic, îmi ziceam, o să treacă azi și de mîine mă duc înapoi la viața mea de vegetală.

Repede de tot s-a înfulecat cam un sfert cel mult din cele prezentate, iar eu am înțeles că ziua recunoștinței este ziua în care familia extinsă se întîlnește ca să se îndoape și să se plîngă, iată, anul trecut de scăderea prețului la imobiliare, acum de criza mondială, nimeni nu a avut nimic, dar absolut nimic pentru a fi recunoscător.

Soacra s-a repezit să împacheteze la toată lumea ce rămăsese. Eu mă strecuram din grup în grup să le povestesc ce frumoasă e vara alaskiană, dar ce frig cumplit ne-a dat afară de acolo în noiembrie.

Dintr-odată îmi vine să dau fuga la baie simțind că ceva nu e în regulă prin interiorul unde tocmai depusei mortăciunile și unde un loc mai potrivit, atunci cînd ți-e casa plină, decît acolo?

O durere bruscă de spate îmi tăie respirația. Apoi ceva mai tare ca durerea nașterii îmi invadă tot corpul.
Ce să fac? Nu deranjez pe bărbatul meu pentru atîta, mai ales că în jurul lui se stîrneau hohote de rîs, cînd le povestea cum că pe drumurile în sălbăticie pe care le-am străbătut toată vara, mie mi-era frică să facem pipi pe marginea drumurilor pentru că acolo nu e ca în restul civilizației, poți merge ore întregi și nu găsești nici benzinării să iei o pauză, nici așezări omenești, așa că din orice tufă putea ieși moș martin să ne salute.

Îmi zic: ia să umplu eu cada cu apă fierbinte, stau acolo zece minute , îmi trece, apoi ies și mă prezint proaspătă ca o floricică să-mi întrețin rudele prin lege cu partea mea de adevăr.

Pun apă și intru, dar durerea de la cumplit ajunge la mai mult decît cumplitul. Îmi pierd orice putere de a mai ieși ori mișca, dar ca femieie ce sunt, nu-mi pierd puterea de a țipa, asa că țip pînă băiețelul meu mă aude și îl cheamă pe “dadyyyyyyyyyyyyy ,mom needs youuuuuuuuuuu...”

Soțul meu nu-și poate ascunde uimirea și întrebările de cum și ce caut eu în cadă. Mă trage afară, mă șterge și-mi pune repede o pijama. Apoi iată-mă dusă pe sus printre musafiri, speriați brusc și într-o tăcere sfîntă, spre mașină de unde ne așteaptă zece minute pînă la spital, la urgențe.

Sunt luată pe un cărucior și dusă într-o rezervă unde primul lucru este să servesc personalului medical ceea ce tocmai mîncasem și unde prima întrebare este: “cît ați băut, doamnă?”

Indignarea mea trece total neobservată. Þip că mă doare spatele, apoi vomit din nou. Þipetele necontrolate sunt suportate cu greu de către bărbatul meu , avînd în vedere că ultimul copil l-am născut împreună și n-am scos un sunet, el a făcut ceva fețe-fețe, pesemne mai tare pe el l-a durut…

-Vă rog, are nevoie de ceva pentru durere, n-am văzut-o așa niciodată…
-O să-i dăm ceva morfină, alte narcotice, imediat…

Ce să mă mai întind, după două doze de morfină, nu m-am ameliorat deloc; așa că mi-au dat ceva mai tare.

Începusem să plutesc și să-I spun bărbatului meu: “nu ești bărbat dacă nu mă omori…, omoară-mă cu ceva că nu mai pot…”

Apoi am tăcut. Viața devenise ireală. Nimic nu mai conta. Mi-au dat drumul acasă după ce vreme de cîteva ore mi-au făcut toate analizele și mi-au spus că n-am nimic. Și mi-au dat și o rețetă să-mi iau mai multe narcotice.

Trei zile m-am drogat ca să scap de durere și n-am mîncat nimic. De fapt am încercat să mănînc fructe, dar imediat au ieșit la fel de colorate, așa cum le înghițisem exact în forma în care puteau fi chiar și refolosite.

După trei zile, spre seară, durerile s-au întețit și inspirația de a folosi un recipient de colectare mi-a venit numai la gîndul că aș naște ceva, sau că trebuie să văd ce vine dinăuntru.

O pietricică frumușică, cam cît un bob de grîu se prezentă la apel.

Apoi, nicio durere.

Gata.

Am scăpat. Piatră la rinichi. Măi, să fie...

Sun doctorul și-i zic să doarmă liniștit că nu mai sunt pe moarte, mă bucur că bărbatul nu m-a ascultat, deși avusese șansa unică poate să scape de mine.

Imediat după ce-am încetat convorbirea cu medicul, băiețelul meu și-a pus mîinile pe șolduri și a întrebat cu gravitatea vîrstei de șapte ani:

-Mami, cine crezi că ți-a pus piatra în farfurie și cum de ai înghițit-o fără să-ți dai seama?