Destul de rar mi se întâmplă lucruri ciudate pentru care nu găsesc o explicație plauzibilă pentru liniștea mea interioară, în cel mai scurt timp posibil. De multe ori se întâmplă să am presimțiri bizare, care pun stăpânire pe trupul și mintea mea, clătinându-mi echilibrul în cel mai rău mod cu putință, însă am învățat să-mi stabilesc limitele în funcție de intensitatea impulsului transmis, să discern între stări care merită întreaga mea atenție și ignorare.
În dimineața în care presimțiri ciudate mi-au chinuit întreaga ființă, m-am trezit foarte agitată. Mintea mea suferea. Trupul meu tremura de parcă se întâmplase o tragedie în care era implicat cineva drag sau poate că urma să se întâmple, iar eu primisem acel impuls care îi anunța începutul.
Îmi planificasem ziua respectivă cu mult timp înainte și nu doream să-mi modific programul în ultimul moment. Simțeam cum inima îmi bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să sară din piept, să se rostogolească pe podea și să-mi spună cât de greu i-a fost să stea astâmpărată la locul său. Trăiam sentimentul acela în care te aștepți să primești o veste mai puțin plăcută, însă, în același timp, ai prefera să nu vină cel ce trebuie să o aducă, să fie uitate cuvintele înainte de a fi rostite, să se piardă mesajul în drumul lui spre înștiințare. Parcă îmi dădeau lacrimile. Eram tristă și nu știam ce trebuie să fac mai întâi.
Într-un final m-am hotărât să ignor oarecum acea stare neplăcută, de agitație continuă, și să-mi petrec ziua după cum o planificasem cu mult timp înainte. M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit în stradă, nu înainte de a fixa ceasul de pe măsuța de lucru. Indicația cadranului incolor îmi spunea că este devreme. Aveam destul timp la dispoziție să ajung la spital.
Pășeam agale pe străduța pustie din spatele blocului nostru, cu gândul de a ajunge în stația de autobuz înainte de ora 14 și 30 de minute. Trebuia să fac o vizită unui copil orfan, internat la spitalul de recuperare din N., care suportase de curând o intervenție chirurgicală la timpan. Aerul era rece. Din când în când scoteam mâinile din buzunar pentru a simți pișcătura gerului care-mi transforma pielea într-o crustă de culoarea vișinei putrede. Îmi îngropasem fața în gulerul de la geacă spre a putea respira periodic aerul cald, emanat de corpul meu aflat în mișcare. Era o zi de toamnă geroasă. Străduța era acoperită de un covor arămiu din frunze moarte care se tăvăleau haotic la fiecare pas. Nervurile lor sufereau din cauza loviturilor de picior pe care continuam să le-o aplic în semn de corecție. Nu era vina mea că venise toamna.
Căzusem pradă îndoielii și gânduri negre îmi întunecau privirea. Cineva mă întrebase cândva, ce m-aș face dacă aș fi privată de timpul meu? Ar fi o tragedie, i-am răspuns la vremea aceea. De fapt, nu știu dacă aș face față unei asemenea situații. Cred că nimeni nu ar rezista fără timpul său. Eu una, mă închid, de multe ori, în sfera timpului meu; trag zăvorul ruginit, pentru mai multă siguranță, și-l consum după bunul meu plac, asemeni unui trabuc din care nu rămâne decât scrum. Din timpul meu se nasc gânduri, scrieri, dialoguri, fapte, întâmplări, amintiri. Totul se transformă în trecut iar trecerea este înlesnită de prezent. Poate că neliniștea mea este legată de pierderea timpului. Dacă cineva, în clipa aceasta, m-ar amenința cerându-mi să-i ofer timpul meu pe brațe, asemeni unui cadou dăruit cu multă dragoste, împachetat în hârtie viu colorată, peste care strălucește impunător funda albastră a amintirilor. Ce s-ar întâmpla atunci cu mine? Aș putea să renunț așa ușor? Nu, nu cred că este posibil. Poate din această cauză m-am agitat întreaga dimineață. Asta fusese tot?
Îmi dădură lacrimile de parcă pierdusem pe cineva drag. Dâra lor îmi îngheța pe față asemeni unui râu singuratic rătăcit în munți, pe timp de iarnă. Deși mergeam, îmi înghețaseră picioarele în ghete de parcă m-aș fi scufundat într-un ocean la temperatura de minus zero grade. Dintr-o dată un țipăt ascuțit îmi răsună în ureche de parcă m-ar fi lovit un ciocan: tu nu vezi pe unde mergi? Am întors capul să văd pe cine supărasem atât de tare. Nu am văzut pe nimeni. O ceață densă se lăsase în jur încât simțeam că dacă se va ridica curând mă va lua și pe mine. Parcă mă lipisem de particulele ei, gata să o urmez oriunde. Cred că merg pe mijlocul străzii, mi-am spus; bietul om, n-o fi având pe unde să treacă. Îi țin calea și nu ar fi corect. Nu vreau să-l fac părtaș la rătăcirea mea. Am avut intenția să mă dau într-o parte spre a lăsa culoarul liber din stânga. Nu mă ascultau picioarele care se înțepeniseră din cauza gerului, așa că am rămas pe loc. Nu vedeam în jur decât mii de sfere roșiatice care se înlănțuiră într-un dans haotic, lovindu-mi fața, mâinile și picioarele. Le simțeam parcă răsuflarea. Ciudat.
Mi-am amintit că trebuie să ajung într-o stație însă nu mai știam în care. Poate am ajuns, am spus pe un ton scăzut, ca pentru mine. Nu-mi rămâne decât să aștept sosirea autobuzului. Nimeni nu mai urca din stație așa că mi-am închipuit că traseul meu e unic, cum de altfel sunt și eu, unică.
Pe umăr am simțit apăsarea unei genți. Aveam și geanta cu mine când am plecat din cameră. Am dus mâna să trag fermoarul în locul în care știam că era telefonul meu mobil. Trebuia să verific dacă ajunsesem înainte de ora 14 și jumătate așa cum mi-am propus. Spre surprinderea mea fermoarul era cusut pe dinăuntru cu ață de culoarea frunzelor moarte, de parcă strada pe care pășeam ar fi măcinat frunzele într-o moară și ar fi aruncat colbul peste mine. Nu puteam să deschid propria geantă deoarece era cusută pe dinăuntru. Păstram o întreagă lume în interiorul acesteia. Eu făceam parte din ea. Contribuisem la nașterea ei și nu-mi imaginam că o voi pierde așa ușor, neavând acces la ea, din cauze necunoscute. Mi lehamite când mi se întâmplă lucruri ciudate, mi-am zis.
Un chip feminin necunoscut apăru dintr-o dată în fața mea. Se dezintegra parcă sub loviturile sferelor care mă înconjurau formând un scut împotriva străinei. Aceasta își pierdea vizibilitatea cu cât se apropia mai mult de mine. Nu-i zăream picioarele de sub mantia roșie, lungă până în pământ. Purta pe cap o glugă veche, roasă pe margini, parcă de șoareci. Avea părul împletit în cozi ce-i cădeau pleșuv peste umeri. De sub mâneca largă se ivise o mână albă ca de var, împodobită cu unghii lăcuite de culoarea sângelui, de parcă ar fi ucis o turmă de vite, iar urmele masacrului trebuiau să fie observate de mine. Am făcut ochii mari parcă să cuprind imaginea în întregime. Nu-mi amintesc să mă fi autoinvitat la așa întâlnire. În palmă ținea un telefon. Ciudat, era telefonul meu. Secundele care s-au scurs apoi au durat o veșnicie. În mintea mea se derulau evenimentele din trecut cu o rapiditate uluitoare. Trecuseră prin fața mea momente trăite din viață ilustrate pe un fundal multicolor, asemeni covorului de frunze moarte, în care dinamismul lipsea cu desăvârșire. Personajele erau imprimate într-un decor static din care lipseam. Eu nu făceam parte din timpul meu și-mi reproșam faptul că am lăsat să se întâmple acest lucru. Eram un simplu privitor al propriului spectacol al vieții. Cine ar fi crezut că mi se va întâmpla tocmai mie acest lucru. Eram obosită.
Am dus mâna la geantă să caut telefonul. Timpul meu se ascundea în el. Spre surprinderea mea se trase fermoarul. Nu aveam telefonul și am conchis că mi-l furase cineva. Dar cum, tocmai mumia din fața mea care se dezintegra vizibil transformându-se într-un morman de nisip? Nu observasem până atunci lipsa lui. Am întins mâna instinctiv să-mi recuperez obiectul furat. Chiar vroiam să știu cât era ceasul. Timpul parcă se oprise în loc. Sferele roșiatice începuseră să se agite de parcă venise furtuna.
Un joc de glezne mă făcu să-mi recapăt mobilitatea. Temperatura corpului meu căpăta valori normale. Mi se uscase gâtul iar buzele le simțeam precum o scoarță de copac. Telefonul zăcea deasupra grămezii de nisip întinse la picioarele mele. Vibrații scurte îl făceau să tremure sacadat asemeni unei inimi bătând. Primisem un mesaj de la iubitul meu: Þi-am cumpărat câteva minute la ofertă. Nu înțelegeam o iotă din cele scrise de el. Și totuși, cine era această persoană care-mi furase timpul?
Ecranul mobilului indica ora 14 și 15 minute. Un autobuz se depărtase de stație înainte ca eu să-mi cumpăr bilet. Trotuarul rămase gol și liniștit, lipsit de forfota zilnică care-i săpa asfaltul. Minute în șir am rămas cu ochii lipiți de ecranul telefonului, încercând să descifrez mesajul timpului meu cu plete albe, îmbrăcat în mantia toamnei. Se înroșise de ger. Și mie îmi fusese frig. L-am îmbrățișat ca după o reîntâlnire între prieteni vechi care nu s-au văzut de foarte multă vreme. Ce bine că te-am regăsit!