Mostenirea


În acea după-amiază de februarie, Vasile F. Tosu fu întâmpinat de soția sa cu o blândețe neobișnuită.
- Dragul meu, ce obosit trebuie să fii!…după șapte ore de curs…
- Stai liniștită, dragă, n-am avut decât trei, și escrocii ăia de la douășpea au șters-o.
- Ce bine, că și așa era frig în școală, și…
- Păi da, că aici e mai cald ?
- N-o fi, dar ești acasă, ești înconjurat cu căldura dragostei familiei.
Profesorul Tosu locuia cu familia la etajul nouă al unui bloc din cartierul Drapelul Albastru. Deși nu era prea veche, clădirea avea deja multe defecțiuni: liftul funcționa destul de rar, iar circulația apei calde și a agentului termic se făcea cu greutate la etajele superioare. Numai administratorul, un fost contabil-șef, circula cu ușurință din ușă-n ușă pentru a încasa întreținerea.
- Þi-am făcut o cafea bună, dacă vrei, îți dau și un coniac…continuă doamna Tosu.
- Auzi, da’ ce-i cu tine de mă cocoloșești așa ? A facut ăla micu’ vreo bucurie la școală ?
- N-a venit încă, scapă de abia la șase jumate.
- Totuși, ai tu ceva…
Femeia fu nevoită să se descarce.
- Să vezi, ai primit un telefon de la văru’ tău, Lică.
- Ãla ? Ce mă-sa voia ?
- Îți place cafeaua ?…Știi…ăăă…a murit unchiu-tău Decebal..
- A murit unchiu’ Deciu ? Să fie sănătos! …ăsta, vreau să spun,să-i …Dumnezeu să-l ierte, că mare escroc mai era !
- Nu faci o criză ? Și eu, care eram îngrijorată…
- Pentru ăla ? Nu mă bucur c-a dat colțu’, dar nici n-o să plâng. Știi tu cât a chinuit-o ăsta pe biata mama, când erau copii? Ca să nu-ți mai zic cum a fraierit-o la împărțirea averii! Noroc că le-au luat comuniștii tot.
- Basil… apropo de avere…
- S-a dus, dă-o-ncolo!
- Nu, a zis Lică, cică ai moștenit și tu ceva… o căruță.
- O ce? Ãștia-s nebuni! Ce să fac eu c-o căruță?
- Are și cai.
- Serios? Bravo mie, o să mă duc la liceu cu căruța, sa aibă copiii de ce să râdă. Nu-mi trebuie.
- Binențeles că nu-ți trebuie, dar știi, dacă e-n testament…
- Poate să fie. Nici nu mă duc la înmormântare, așa că, să facă ce vor ei cu testamentul.
- Ba cred că trebuie să te duci. Dacă e testament, trebuie să fii de față.
- Bine. Atunci mă duc și le spun că nu am nevoie de moștenire.
Discuția continuă mult timp, dar concluzia nu se schimbă. Vasile avea să meargă la citirea testementului, cu care ocazie va da o semnatură că renunță la orice pretenție. Și totul va fi ca mai înainte.
În ziua fixată, profesorul ajunse în satul unchiului săău Decebal cu câteva ore întârziere: o defecțiune la delcoul Oltcitului. Coborând din mașină, după ce repetase în gând tot felul de formule de salut și de condoleanțe, fu uimit de entuziasmul rudelor sale.
- Ia uite, a venit dom’ profesor de la oraș! Ce, bă, nu-ți mai ajunge banii? Ai venit să ne jefuiești pe noi,ha? strigă Lică.
- Bine v-am gă... încercă Vasile.
- Ba mai bine se urca un T.I.R. pe tine, lacomu’ naibii! îi aruncă și soția vărului. Hoțule!
- Mă, eu nu…
- Tu nu ce, bă, nu ce? Căruța pe care tata a cumpărat-o anu’ trecut! Caii pe care i-am hrănit eu! răcni Lică. Că prostu’ ăla bătrânu’ îl scârma-n fund…cică era dator mă-tii…fir-ar mă-ta a …
- Mă Lică, tu nu știi ce spui? se înfurie Vasile. Eu nu…
- Ia uite, mai și vorbești! Că acum îți dau vreo două!
Prezența șefului de post și a primarului îl împiedicară pe Lică să treacă la acțiune. Polițistul potoli spiritele, iar primarul arătă că vehiculul cu tracțiune animală aparține numitului Tosu F. Vasile, domiciliat în… pentru că așa era dorința defunctului, consemnată în testament.
Auzind sentința primarului, Lică ridică din nou vocea și pumnul,fapt care reuși să-l înfurie și mai tare pe Basil.
- Domnu’ plutonier, eu n-aș fi vrut căruța asta… ce să fac cu ea la bloc? Dar acum, prea m-au supărat oamenii ăștia, așa c-o iau. Să se învețe minte! Pot lăsa mașina până mâine dimineață la dumneavoastră, la Poliție?
Lică își dădu iar drumul la gură :
- Nenorocitu’! A venit el de la oraș croit să-mi ia căruța! nu puteai să stai acasă?
- Mă vere, eu n-am nevoie de căruța ta, replică, furios, profesorul. Voiam doar să semnez că…
- Voiai să te duci naibii! tipă țăranul.
- Bine, dacă e așa, o iau! trânti Vasile. Să mor eu dacă pui tu vreodată mâna pe căruța asta! Mă faci tu pe mine hoț?
Tot plutonierul de poliție fu acela care îl ajută pe nepriceputul orășan să înhame caii și să scoată căruța din curte, iar Oltcitul își găsi adăpost provizoriu în curtea largă a primăriei.
Doamna Tosu adormise pe scaun, când auzi cheia răsucindu-se în broască. Era aproape ora trei dimineața.
Persoana care intră în casă semăna doar vag cu soțul ei. Parcă și vocea îi era schimbată.
- E un ger de mori! reuși Vasile să șoptească.
- Ce-i cu tine? S-a stricat mașina?
- Ce mașină, am venit cu căruța… răspunse profesorul.
Cu ajutorul unui ceai fierbinte, vocea bărbatului se dezgheță. În cîteva minute, înainte de adormi cu cana în mână, el reuși să povestească cum se ambiționase să ia căruța și caii, cum negociase cu primarul să-i țină mașina, cum încercase, zadarnic, scuturând hățurile și biciul, să convingă caii să meargă, și cum până la urmă plecase din sat trăgând animalele de dârlogi și urmărit de înjurăturile neamurilor sale.
După ce reuși, cu mare greutate, să-l întindă pe Basil pe pat, doamna Tosu ieși pe balcon. În parcarea blocului, luminată slab de vitrina alimentarei de la parter,caii băteau, neliniștiți, din picioare.

II

- Săru’-mâna, doamnă, începu fostul contabil, am venit să vă spun că nu știu ce bou a adus o cărută cu cai pe locul lui dom’ profesor.
Trezită brusc din somn, doamna Tosu răspunse, revoltată :
- Goniți-l încolo, domnu’ șef, nu mai are omul dreptul să-și țină nici măcar o amărâtă de mașină în fața blocului?
Din ușa dormitorului, Vasile, mai tolerant din fire, încercă să facă pace.
- Lasă-l, domne, că pleacă și singur, spuse el, strângându-i mâna administratorului și împingându-l spre ieșire.
- Da, dom’ profesor, da’ al naibii!…S-au bălegat pe asfalt!
- N-are nimic, de abia nu se mai văd petele alea de ulei de care-mi tot zici dumneata mereu, spuse el, închizând ușa în nasul musafirului.
- Avea dreptate, bietul om, de ce l-ai dat afară așa? izbucni femeia după ce se asigurase, privind prin vizor, că în fața ușii nu se mai afla nimeni.
- Are, cum să n-aibă! mormăi profesorul. Auzi, idiot, bou! Și tu îi dai dreptate! Merci frumos!
- De abia acum doamna își aminti de sosirea târzie a soțului ei. Punându-și mâna la gură, într-un gest care ar fi vrut, parcă, să facă uitată gafa comisă, ea aruncă o privire pe fereastră : nouă etaje mai jos, caii, înfrigurați, băteau din copite. În jurul lor, câțiva copii priveaau mirați la insolitul, pentru ei, mijloc de transport, întinzând câte un biscuit sau o napolitană. Caii, lihniți, acceptau ofranda, probabil cu gândul la un braț de fân.
- Vai de capul nostru, omule, ce facem cu fiarele alea? Ia uite, sunt moarte de foame! observă femeia.
- M-am gândit eu la ceva. Vorbesc cu Anghel. Le duc la el, la Liceul agricol, că au ei acolo un fel de grajd. Iar după-masă, când mă duc să-mi iau mașina, îl iau și pe căposu’ ăla de Lică până aici, să-și ducă naibii beleaua acasă, își expuse Basil Tosu planul. Că, decât să merg eu iar pe lângă cai atâția kilometri…
În scurt timp, locatarii blocului avură parte de un spectacol deosebit, acela al distinsului profesor care își pornea noua “mașină”.
- Și-a dat și el seama, în sfârșit, că orice e mai bun decât un Oltcit! concluzionară vecinii.
Directorul de la Agro se lăsă ușor convins să țină atelajul în incinta școlii.
- Dar să nu-l uiți la mine, Basile, că nici noi nu stăm prea bine cu furajele, și…
- Ce naiba, domne, dacă-ți spun, mâine vin cu văru-meu să-l ia, ce mai!
A doua zi, Oltcitul lui Tosu apăru, într-adevăr, în fața grajdului, dar, în loc să-l aducă pe Lică, profesorul descărcă doi saci cu ovăz.
- Te rog eu, spuse el, interogat de director, mai ține-i puțin, câteva zile! Tâlharul ăla de Lică vrea să-i aduc eu căruța și să-l rog frumos s-o primească înapoi…
- Mă Basil, dar tu chiar vrei să-i dai ăluia căruța îndărăt? De ce n-o vinzi, că doar e a ta, și dă-l în mă-sa pe ăla!
- Să știi că aș vinde-o. Dar unde găsești într-un oraș mare amatori de căruțe cu cai? Doar un fraier ca mine se-ncurcă cu așa ceva!
Vizita Oltcitului la baza de practică a Liceului Agroindustrial deveni la fel de obișnuită ca și dialogul dintre profesorul Tosu și directorul Anghel :
- Vezi că ești oaie cu șorici? M-ai vrăjit pentru două - trei zile. Au trecut două luni!
- Domne, dacă-ti zic! O să găsesc pe cineva să conducă porcăria asta până la țară, și-o iau. Dar nu văd de ce te plângi, că furajele ți le-am adus mereu.
Într-o zi, miracolul avu loc. Unul dintre elevii liceului acceptă,pentro o notă de zece, să conducă atelajul până în ograda vărului Lică. Căruța, petrecută din priviri de elevii celor două clase de zootehnie aflate în practică, plecă dis-de-dimineață și… reveni spre seară. Lică se răzgândise. Nu voia să fie târât prin tribunale că ia lucrurile altuia. Iar dacă Vasile chiar voia să-i dea înapoi bunul lui, atunci nu avea decât să vină el însuși la comenzile vehiculului, așa, ca să vadă localitatea că el avea dreptate, și nu nenorocitul de orășean care voia să se îngrașe din munca altuia.
- Din păcate, directorul Anghel nu mai voia să audă nici de căruță, nici de cai. Nici măcar cu furajele clientului. Iar Oltcitul din nou fu nevoit să-și cedeze locul din parcare.
Între timp, nici doamna Tosu nu stătea degeaba. Cu greu, cu rugăminți, cu lacrimi, ea reușise să scape, scriptic, de povara proprietății nedorite. Tribunalul acceptă, în cele din urmă, ca domnul Tosu F. Vasile să renunțe la moștenire – cu toate că inițial, așa cum toată lumea putea mărturisi, o primise cu entuziasm – în favoarea rudelor sale. Adică a lui Lică.
Iar a doua zi…
- Basil! Basil! Scoală-te, omule, că calul ăla negru a căzut pe jos! E plin de sânge!
Poliția sosi prompt. Se părea că un șofer neatent și neîndemânatec atinsese piciorul din față al animalului.
Veterinarul, trimis de, totuși, amabilul director de la Agro, constată fractura și propuse și tratamentul: o injecție cu stricnină.
- Ca să-i calmeze durerile? întrebă, plin de speranță, Basil Tosu.
- Ca să-l calmeze de tot, dom’ profesor, răspunse specialistul în fracturi cabaline. Mai bine gândiți-vă cum o să cărați mortăciunea din parcare!
Se găsi o soluție: spre amuzamentul privitorilor, un Oltcit înhămat la o căruță cu un singur cal (mort,aflat sus, pe platformă) traversă orașul până la rampa de gunoi. Acolo, profesorul, cu multe manevre care uzară în bună măsură ambreiajul, reuși să scape de încărcătură.
- Să-l ia naiba pe Lică cu tat-su și cu caii lui cu tot! înjură Basil, revenit la domiciliu.
- Sa-l ia! îl încurajă soția lui. Mai ales că te așteaptă în sufragerie.
- E la noi? se miră soțul,vorbind mult mai încet.
- Da, i-a adus și lui poștașul hotărârea judeătorească pentru renunțarea la moștenire.
- Renunțarea mea?!
- Da, am uitat să-ți spun. Ieri a venit și la noi decizia. Tot prin poștă.
Lică era jovial.
- Bă, Vasilică, bă, eu credeam că ești un nenorocit și că vrei să-mi furi căruța. De ce n-ai spus de la început că?…
- Păi, n-am încercat? Dacă mă lăsai să vorbesc, nu mă mai chinuiam atâta. Și nici nu murea calu’ ăla.
- Care cal? sări vărul.
- Ãla negru. L-a lovit o mașină în parcare și a trebuit să-l…
- Nenorocitule!!
Doamna Tosu reuși cu greu să-i despartă pe cei do veri, încleștați într-o îmbrățișare prea puțin drăgăstoasă. Lică, proferând înjurături și amenințări, plecă trântind cu putere ușa și având în buzunar câteva dintre bijuteriile de aur care până atunci aparținuseră verișoarei sale. Soții Tosu îl priviră de la balcon cum își lua din parcare căruța, trasă de calul supraviețuitor.
- Bine c-am scăpat! răsuflă ușurat Basil.
- Am scăpat, Basil, am scăpat, daar am scăpat și de medalionul de la mama, și de lănțișorul de la…
- Da, dar măcar am reușit să salvăm verighetele, tot e bine…În tot cazul, să ne învățăm minte să mai moștenim tot felul de porcării.
- Ai dreptate, ar trebui să avem grijă să nu mai moară careva din familia ta. Să ia exemplu de la ai mei.

III

- Basile, vezi că te caută un țăran la ușă. Să nu fie iar vreo rudă, că!…
Nu era o rudă.
- Hai s’trăiți! cuvântă musafirul. Mata sunteți nea Basintosu?
- Pe-aproape. Basil F. Tosu, se prezentă gazda.
- Mă scuzi, nea Baftosu, îngăimă, intimidat, omul. Știți, m-a trimis nea Anghel, ăla de-are școală de grăjdari.
- A, domnul Anghel? Cu ce vă pot ajuta?
- Păi, mi-a zis că aveți mata o căruță cu cai și n-aveți ce face cu ea. N-o vindeți?