În sângele plimbat diafan prin subterane inima e un felinar sau o colivie uitată printre păsări fosforescente. O pendulă prin ziduri macină ruleta umbrelor și așteptarea înapoia rotițelor e un tic-tac pipăind orbii unui drum convex, deși, după grilajul reveriei, o procesiune de pietoni uimiți pășește spre săbiile ovale ale unui destin precis și același. Violetă desfacere și dureroasă de păuni în gâtlejul ocheanului ascuns în gesturile dezolate, în pâlnia de cenușă picură minutul amar de frunze, când pădurea se suflecă în anotimp ca un flux spre naufragiul verii, ca o bestie înaintea fricii. Un ciorchine de inimi putrede pulsează sângele verde din memorie, salutat prin arbori, întinde praștia rădăcinilor, îndepărtând pe o mare de înfrângeri imanente corabia de flăcări, steagurile purtate în privirea fără reflex pentru fâlfâirea din vocea metalelor. Iată cameleonul monezilor schimbând mișcarea în altare a indivizilor, iată manivela bancnotelor strângând în faldul cifrelor oamenii înghesuiți departe de grădina sub cer a zilelor; iată un clopot se smucește din gâfâirea de cristal a turlelor și se sfărâmă în ruine, unde metaforele de cerneală ale umbrelor s-au transformat în lilieci, sau într-un baldachin de viță funebră, și un dangăt se cariază în urechile surde ale pietrelor.

(...)

Eleonora! Numele tău mi l-am amintit după o peregrinare de evenimente viitoare, după ce am dus pe umeri grămezile de lanțuri ruginite printre asasini, după ce am consumat toate satisfacțiile deșarte. Un castel iluzoriu, un castel clătinat pe piscul unui crin flagelat de deznădejdi, desparte doi oameni paraleli, cu privirile împlământate până în prăsele unul celuilalt. Ziua s-a depărtat ca o hârtie dusă de vânt printre bănci, părul s-a urnit într-o culoare de fier, apăsând cu o cătușă despletirea spre o flacără de astre neștiute. Gândul murmură citind departe un caiet de stenografii ciudate, de vârste neidentificate, de răzbunări, de odăi de porțelan; gândul se încuie într-o colivie de raze unde plutește peste un umăr de silex o amenințare de vegetații vertiginoase, cu potirul de venin oferit înălțimilor. Privirea ta, Eleonora, se acoperă de pene, privirea ta e o subterană cu intrări neștiute, o privire cu uși secrete, și-n îmbrățișarea noastră se întinde o stepă aridă, așteptând să izbucnească o cavalcadă de ape, de pietre, de păduri teatrale, de valuri ca o invazie de blănuri. Iată balcoanele părăginite, cum se umplu de femei colorate și culori cari se sparg ca porțelanele subțiri; femei căutând sub lună un cântec ca pe o ghitară fără corzi, un obraz, căutând un pericol pentru pielea lor fără nici o cută. Singur, un braț e despuiat și încăpător ca o veșnicie lângă tine.

(...)

Pe pereții orbi după migrația lămpilor, au rămas panopliile ducând pe o tavă verticală femeile prăfuite, femeile furate pe caii neastâmpărați ai strămoșilor cumințiți în aureole și portrete. O rază se zbate între tine și universul conspirațiilor, o rază ca o cheie adusă de porumbei sub aripi descuie lacătul de lumini, ungherul scump al bifurcărilor, unde mișcările gândului se întretaie ca o foarfecă, tăind un holocaust de roze, un desemn de amintiri crenelate. În fantasticul itinerar, în saliva de curcubeie, toate drumule îți vin pe limbă ca linguri coclite; limba care a știut lingoarea zahărului, țurțurii cucutei, în dinții mici ca zimții de fildeș scrâșnea nisipul unei vremi care se năruia peste tine și palma ți se umplea de pietre încinse și împrejurul tău mișunau infamii, veniți să-i linșeze de bună voie peste sexele cabrate.
Eleonora, la întoarcere, în noaptea în care te-am cunoscut, lămpile își pierdeau obrazul lăsând să se întrezărească scheletul aurorei, împotriva căreia a trebuit să încep să lupt, să mă baricadez după propriul meu mers, să descui cu brutalitate ușile zăvorâte, să ridic storurile, s-o înghesui în odăi, - o auroră neagră de foșnete - în beciuri, ca pe un cadavru al propriei mele crime, înainte de trezirea oamenilor cari vor descoperi asasinatul privindu-se în oglindă și descoperindu-se mânjiți de sânge. (...) E un drum de ghirlande străbătut până la tine, printre lăcustele de oxigen, printre stâlpii lunii, în inelul aleilor, când ora, ca o caleașcă de crepuscule, te aducea pe un covor de sunete, pe o lamă care retezea de la rădăcini cuvântul de adio.

(...)