M-am pus pe citit ca un nebun. Plecând de la principiul că un prieten, oricât de bun l-ai considera, te poate dezamăgi, în timp ce o carte bună, niciodată.
Cineva care a locuit în aceeași celulă cu condamnații la moarte, povestea că i-a văzut citind și ziua și noaptea și dormind foarte puțin. Ce s-o fi petrecut atunci în ființa lor, aceasta plăpândă și temătoare de moarte? Familiile nu mai știau nimic despre ei și lor nu le mai parvenea nici o știre despre ce lăsaseră în urmă.
Fuseseră desprinși și izolați de lumea din care proveneau, ca să se obișnuiască mai ușor cu gândul că această lume din care proveneau, nu-i mai acceptă și luase hotărârea sinistră să-i „elimine” din rândurile ei.
Toată puterea era de partea acestei lumi, iar ei, lipsiți și de posibilitatea de a se (mai) apăra. Victime sigure cu moarte programată. O moarte căreia nu i se mai puteau opune în nici un fel. Nu le mai rămăsese nici măcar un artificiu pentru salvare. Nici un pai de care să se mai agațe Era un fel de autoanesteziere în fața inevitabilului, ca să-l poată primi mai ușor în clipa fatală.
Unul din ei se ruga zicând:
- Doamne, atât te rog, să exiști! Să exiști ca să mă pedepsești pentru toate câte am făcut. Dar mi-e frică de moartea absolută!
Se și vedeau împinși ca vitele spre un abator monstruos, pe ultimul coridor al vieții, în fața celei din urmă uși a ei și, de care, din disperare, refuzau instinctiv să se apropie sau să se atingă.
Un altul mărturisea că atunci când îl prindeau regretele pentru netrebnicia vieții cheltuită pe expediente de doi bani, mergea undeva într-o pădure, alegea un stejar și i se spovedea.
- Simțeam că mă descarc de o energie nervoasă, ajunsă la nivelul de preaplin și renasc. Viața îmi devenea mai suportabilă.
- Bine, dar un stejar, oricât ar fi el de arătos, nu te absolvă de păcate ca un preot înaintea euharistiei.
- Așa o fi, dar eu asta făceam.
Alții însă o luau ca atare:
- Toată lumea moare. Dacă mi-o fi venit și mie rândul, asta este. Ce să fac? Fiecărui sicriu i se bate odată și odată un capac în cuie. S-a terminat și pace!
Bine, dar moartea nu este un sfârșit absolut. Dumnezeu nu ne-a adus la viață să gustăm din plăcerile ei și apoi, să ne omoare fără milă. Ea nu este decât o trecere. Și pentru cel credincios este o trecere de la moarte la viață.
De ce de la moarte la viață?
Pentru că aici, omul care nu poartă grija sufletului său, și-l poate pierde definitiv. Iar cine se străduiește, acela se mântuiește. Ajunge la viață. Moartea este de fapt, începutul veșniciei.

Încercam să nu mă mai gândesc la nimic, dar nu prea reușeam. Mă certam în gând cu autorul care își suprima eroii cu prea mare ușurință, constatam eu acum, cu surprindere.
Ce este viața în fond? O formă de energie. Dar o energie de un fel cu totul deosebit și nu îndeajuns de bine cunoscută.
Și mai departe, drum înfundat.
Nu mă tem de moarte, cât de durata ei. Reacție normală de sorginte atee. Sfinți și călugări care întâmpinau moartea cu seninătate, unii dintre ei cunoscându-și dinainte sorocul și, fără să dispere cum fac eu acum.
Credința, asta e! Credința care mie îmi lipsește sau este prea puțină.
Acesta părea să fie un punct câștigat, dacă se poate numi câștig, o cât de măruntă clarificare cu mine însumi.
Și iarăși mi-am adus aminte de sfatul înțeleptului: gândește-te în fiecare clipă la moarte, ca să te ferești de păcat!
Dar una este aserțiunea cu caracter general, valabilă pentru oricine și, cu totul alta în situația mea, ajuns să mă văd dintr-odată, alergând pe ultima sută de metri.
Apoi mi-am zis că mă voi transforma într-o babă plângăreață cu care nu mai are nimeni chef să stea de vorbă și, să-mi recapăt mai multă demnitate, chiar dacă m-aș afla în fața plutonului de execuție.
Mareșalul Antonescu în celulă, bănuind ce îl așteaptă, făcea singur exerciții de cădere din poziția drepți, străduindu-se să nu mai miște deloc, să nu semene cu un vierme care se zvârcolește înainte de a muri.
Câți alți semeni nu au avut o soartă mult mai tragică decât a mea și, odată ajunși în fața morții, nu se vor mai fi plâns cum fac eu acum!
Iar dacă felul în care omul intră în viață, nu depinde în nici un caz de el, felul în care se pregătește să iasă, stă în putința lui, să nu-l ia pe nepregătite și, să o întâmpine cu demnitate.
Și încet încet, am încercat să-mi revin ca după o perioadă de lungă și neașteptată convalescență.
- Bună ziua domnu' Sebastian.
- Bună ziua.
- Dar ce ai, parcă ești mai tras la față?
- Am dormit mai rău ultimul timp. Dar trece.
- Nu mai citi dom'le așa de mult, că nu e bine. Îți strici vederea.
- Ai dreptate. Așa am să fac.
- Mai treci seara pe la mine, mai stăm de vorbă de una, de alta, mai punem o țuiculiță la fiert, să vezi cum ajunge omul să-și schimbe gândurile.
- ...
- Ehei, dacă ai ști mata prin câte am trecut și eu în viață, dar uite m-a ajutat Dumnezeu de fiecare dată și tot în picioare am căzut.
- Bine, am să trec. Am să trec neapărat.
Să fie ăsta un gen de cărare care mi se deschidea neașteptat în față și de care să mă agăț ca un disperat? Sau doar o nadă întinsă de soartă?
Murim fiindcă ne-am născut. Murim fiindcă trebuie să murim. Dacă nașterea este o șansă, moartea rămâne o datorie.
Murim mai degrabă sau, puțin mai târziu. Dar ce înseamnă în fond, câțiva ani în plus sau în minus, în perspectiva eternității?!
Numai abur și iluzie, asta e totul.
Și la o sută de ani sau la o sută cincizeci dacă te-ai afla în fața morții, tot la fel ai zice:
- Doamne, ce repede a trecut viața mea!
În drum spre bârlogul meu, mă opresc lângă ograda lui Trifu, gospodar respectat și la locul lui. Are o casă care nu se deosebește cu nimic de a celorlalți consăteni. Dar mai are și o cameră mansardată, nu mai mare cred, de doi pe trei, cu balconaș. Sau chiar mai puțin. Parcă e un adăpost din turtă dulce pentru eroul nu știu cărui basm. Așa mi-am dorit eu să locuiesc toată viața. O cămăruță de student sărac în care să nu aibă loc decât o canapea, un dulap pentru cărți și, în fața ferestrei, o masă și un scaun. Și în plus balconul, ca o recompensă de nabab din partea soartei.
Toate făcut cu un bun gust, care mi-ar fi venit ca o mănușă.
Dimensiuni de liliput în care să te simți ca un Goliat în lumea piticilor.
În tinerețe, adupă absolvire, am locuit într-o cameră de serviciu de numai șase metri pătrați. Patul care ajungea până la ușă și, o debara care făcea toți banii. Satisfacții mărunte de care nu ajungi să te bucuri îndeajuns. Când am cumpărat casa aici la țară, am vrut și eu ceva asemănător, un prepeleac în care să mă retrag vara pentru lectură, nu mai înalt decât streașina. Dar aducându-mi aminte de cuvintele: cine se înalță va fi smerit și cine se smerește va fi înălțat, m-am temut mai mult de propria mea trufie, al cărei germen îl purtăm toți pe subconștient, decât de ridicolul situației ori de batjocura concetățenilor.
Unde încetează conștiința propriei valori și unde începe vanitatea? Cine sunt eu să-i privesc pe ceilalți de sus?! Și nu mi-am oferit acest privilegiu pe care îl voi jindui însă toată viața.
Ce este destinul și cum te poți lupta cu el? Cine a ieșit învingător din această luptă surdă și care durează toată viața? Cât este predestinare și cât liber arbitru? Care sunt punctele obligatorii de trecere ale destinului și, care sunt cele libere, ca să te afli exact la locul și în momentul unde trebuie să ți se întâmple neapărat ceva?
Ceva bun sau mai puțin bun.
De ce ne încăpățânăm să marcăm trecerea noastră prin această lume, când de fapt nu facem altceva decât să ne iscălim pe aer?! Pe aerul din jurul nostru sau în praful drumului. Ca și cum am dori să captăm vântul și să-l ținem prizonier în mrejele vanității noastre mărunte.
De frica morții, oamenii au făcut mausolee, opere de artă sau construcții megalitice, inutile și costisitoare. Eram în prima clasă de liceu, îmi amintesc că îl citeam pe Victor Hugo în original, „Le Roi s'amuse” și cât de înflăcărat și voluntar priveam totul. Hugo scria câte douăsprezece pagini pe zi? Hei și? Nu mi se pare deloc mult, sfidam eu provocarea. Sunt sigur că dacă aș încerca, eu aș scrie mai mult.
Bravadă sau inconștiență juvenilă?
Cine trebuie să facă adevărata cernere a valorilor ca oamenii să nu mai alerge după himere? Ce îl determină pe om să-și aleagă drumul pe care îl va urma în viață? Și nu știi când apare chipul mefistofelic al banului care distorsionează virtuți și caractere. Care sluțește sufletele. Banul care fură mințile la mai mult de nouăzeci și nouă la sută dintre noi. Banul care maculează totul. Care orchestrează neînțelegeri, dispute și războaie și care antrenează suferințe inimaginabile.
Banul, izvorul tuturor suferințelor.
Suferințe care la rândul lor, ar trebui să aducă mai multă înțelepciune pe pământ, dar pe care uite că nu o aduc. Pentru că cine ajunge în cele din urmă la această râvnită dar efemeră avuție lumească, de cele mai multe ori, nu mai ajunge să se și bucure în tihnă de ea.
De ce oare?
Poate din cauză că nu a câștigat-o prin sudoarea proprie și în perspectiva veșniciei, totul se plătește, începând din această viață.
Câte averi cunoașteți dumneavoastră, strânse cinstit? Sigur că sunt și excepții cum a fost binecuvântatul Iov. Pentru că avuția în sine, nu este dăunătoare dacă omul o câștigă onest și dacă, iubindu-și semenii, face parte din ea și celor nevoiași. Că el, omul, nu este decât administratorul unor bunuri care i s-au dat lui de sus. Unuia i s-au dat cinci talanți, altuia trei și altuia un singur talant, ca fiecare dintre ei să lucreze după poruncă. Și cui s-a dat puțin, puțin i se va cere iar cui i s-a dat mult, mai mult i se va cere.
Un om bogat este de regulă un om căzut pentru că sunt foarte puțini cei care fac milostenii și acte de caritate, considerând că tot ce au câștigat, au câștigat numai prin priceperea și meritele lor. Dumnezeu nu mai are loc în inima și în mintea lor, atât de mult i-a orbit pe aceștia bogăția. O astfel de bogăție, nu aduce posesorului ei, nici liniștea sufletească, nici fericirea scontată, cu toată risipa strălucitoare din jurul său. Ci din contră mai multe neajunsuri și poate ceva mai multă, dar târzie înțelepciune, astfel că dacă ar trebui să o ia de la început, ar fugi de ea, ca dracul de tămâie.
Fie ca măcar dramul acesta de înțelepciune plătită cu suferință, să fie folositor celor de după noi. A cui este vina că noi, oamenii, am ajuns să ne închinăm banului, mai mult decât lui Dumnezeu? Și să ridicăm fărădelegea la rang de virtute.
Trec pe lângă doi copii care au răsturnat o bicicletă, unul învârte roata din față iar altul la pedală, roata din spate.
- Roata mea se învârtește mai repede ca a ta.
- Ba a mea se învârtește mai repede.
Doi copii frumoși și curați ca niște îngeri. Și imaginea acesta m-a urmărit o vreme până când am făcut legătura cu faptul că lumea noastră din ce în ce mai smintită, se străduie să pervertească și aceste caractere inocente, de la vârstele cele mai fragede.
Se face o reclamă nemeritată raliului Paris – Dakar și care aproape întotdeauna lasă în urmă câțiva morți. Dar nu numai acestuia. Concurenții, atrași de mirajul celebrității și al câștigurilor, ca muștele la borcanul cu miere, riscă tinerele lor vieți doar pentru ca unul singur dintre ei să poată spune la sfârșit:
- Roata mea s-a învârtit cel mai repede!
Sărmani copii!
Dar asta nu e totul. Producătorii adaugă performanțe după performanțe motoarelor lor, dincolo de limita securității motocicliștilor sau conducătorilor auto, care a trecut de mult pe planul doi. Vânzările să crească, restul nu mai contează.
Cui folosește un bolid care aleargă cu patru sute de chilometri la oră sau chiar mai mult, când unul ca acesta nu-l poți conduce aproape nicăieri în lume, în condiții depline de siguranță?! Privesc cu dragoste și simpatie pe absolut toți participanții care reușesc să termine cursa teferi.
Bieți copii nevinovați!
Și m-am îngrozit când am aflat că în fiecare zi șapte – opt români pleacă dimineața la serviciu sau după alte treburi și mor în accidente auto. Iar alți doisprezece – cincisprezece sunt accidentați mai ușor sau mai grav, unii rămânând cu sechele pentru tot restul vieții. Adică aproape douăzeci de familii îndoliate sau numai împovărate de o suferință inutilă.
În fiecare zi!
Care e atunci câștigul ca o roată să se învârtească din ce în ce mai repede?
Idolii tinerilor din ziua de astăzi nu mai sunt eroii care luptă pentru dreptate și se jertfesc cu generozitate pentru binele semenilor, ci oamenii așa ziși puternici. Oamenii care înving cu orice preț, în orice condiții pentru cauze drepte sau nedrepte și care lasă în urmă șiruri de cadavre. Care înving de dragul de a învinge pentru interese din cele mai meschine. Mulți copii vor să ajungă ca Bil Laden dar pe nici unul nu l-am auzit alegându-și model un fruntaș politic. Nu vorbește această situație de la sine că ne aflăm pe un drum greșit? Iubire sacrificată pe altarul egoismului. Sunt oameni lângă noi care nu au ce mânca? Nu ne pasă. Îi lăsăm să moară de foame.
Sunt oameni care au mai multe bunuri ca noi? Ce putem să facem ca acestea să treacă în mâinile noastre? Cine are mai multe putere, are și mai multă drepturi. Restul sunt vorbe de adormit copii pe timp urât. Cine are o armată mai puternică, hotărăște la ce are drept un stat sau altul. Cum se împart resursele de materii prime ale planetei, care dintre statele mici au sau nu drept de supraviețuire. Care dintre state se va divide și în câte provincii sau stătulețe marionetă. Și din această luptă acerbă la care istoria asistă neputincuioasă, de ce supraviețuiște cel mai puternic și nu cel mai bun? Și cu cât suferința este mai mare, de ce nu este și înțelepciunea care ar trebui să-i urmeze, mai mare? De ce să trăim în pace cu toți vecinii când e la modă sloganul: vecinul nostru, dușmanul nostru?! Acumularea de arme duce inevitabil la conflicte. Și cumpăna dreptății rămâne tot strâmbă.
La o casă bogată și slugile trăiesc mai bine. Și cine crede că nu mai există slugi, (termen perimat, nu?), se înșeală. Măcar pentru faptul că toată viața cât am fost apt de muncă, a trebuit să stau cu arma la picior, am dreptul să mă consider o slugă. Cel mai tare are întotdeauna dreptul de a bate cu pumnul în masă. Și iată cum oamenii sunt nevoiți să plătească pentru o înarmare care nu le folosește la nimic, mai mult decât pentru traiul lor de azi pe mâine. Și această cursă fără orizont previzibil, continuă la nesfârșit.
Cumpărați un ziar și veți găsi acolo destule lucruri de care un om cu bun simț și frică de Dumnezeu se rușinează să le privească sau să le citească.
Atunci de ce se publică?! Pentru că plac, pentru că oamenii le cer și ziarele se tipăresc ca să fie vândute. Iar banul nu are miros. Și astăzi lumea aleargă după bani, mai mult decât după propria ei supraviețuire. Iar eu o văd alergând în calea propriei ei suferințe! Măcar de i-ar folosi spre înțelepțire. Înțelepțirea ei sau a generațiilor viitoare.