agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-02 | |
Moartea Stelei Ambrogini nu stinsese încă șirul de supoziții și îndoieli ce cuprinseseră sufletele celor care o cunoscuseră îndeaproape. Nimeni nu mai credea acum în varianta servită cu răceală și emfază de principesa Renata Carbonari. Stela fusese o femeie cu o viață echilibrată și nimeni nu mai credea în ipoteza sinuciderii. Cu toate acestea, autoritățile investite de marele Doge Alvise Giovanni Mocenigo pentru a cerceta cauzele morții tinerei nu ajunseseră decât tot la concluzia, pe care o formulaseră inițial. Aceea că fata, distrusă de relația extraconjugală a soțului ei, alesese să-și pună capăt zilelor în acest mod tragic. Pe corpul ei nu fuseseră descoperite urme de violență. Cuțitul avea pe plăselele lui doar amprentele tinerei. O bucată din mâneca rochiei, pe care o purtase în ziua tragică, fusese sfâșiată, dar ăsta nu putea fi un indiciu pentru a schimba verdictul inițial: Stela Ambrogini își încheiase singură socotelile cu această viață. Degeaba a bătut Carlo Ambrogini pe la porți sus-puse, degeaba a încercat să înduplece pe cele câteva personaje influente din lagună, care îi erau clienți fideli în escapadele lor nocturne. Nimeni nu a vrut să ducă mai departe firul cercetărilor. La mijloc se afla reputația familiei Ufficino și principele bătrân, Massimo, avea o legătură de sânge mai îndepărtată cu prea-puternicul Doge Mocenigo.
Dar cum viața este întotdeauna perfidă cu cei săraci și umili, într-o dimineață, nu la multe zile de la tragica întâmplare, Laura Mirafiori, o servitoare a palatului, ceruse să fie primită de principesa Renata. - Stăpâna mea, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar vreau să vă mărturisesc ceva... Ceva despre care eu cred că ar fi bine să știți... Ceva legat de moartea Stelei... - Despre ce este vorba, Laura? încercase principesa să folosească un ton blând, care nu îi era nicidecum comun, dar care era cel mai potrivit la auzul motivului întrevederii cu servitoarea sa. - Poate ar fi bine să știți că servitorii încă mai șușotesc pe la colțuri... - Șușotesc...? se ridicase principesa din jilț, cu o paloare adânc impregnată pe fața-i căruntă de ani. Cum adică vine asta...șușotesc? Despre ce...? - Cum că moartea Stelei Ambrogini nu ar fi atât de simplu de explicat, cum au făcut-o autoritățile... - Și, mă rog, ce ar mai fi de explicat? continuă principesa să se apropie amenințător de servitoarea sa, în timp ce buza de jos i se zbătea imperceptibil, nervos. - Mulți zic că Stela nu avea niciun motiv să-și ia viața... - Dar, bine, le-am spus-o chiar eu...! Carlo, soțul ei, îi era infidel. Și pentru o femeie frumoasă ca ea, râvnită de atâția bărbați ai Veneției, lucrul ăsta a distrus-o încetul cu încetul... - Se vorbește... eu nu am de unde să știu, căci eu am în grijă dormitorul domniei voastre și nu prea intru prin bucătării... Se vorbește însă că Stela își aducea cu ea la bucătărie, zilnic, băiatul, pe Paolo, neavând cu cine să-l lase acasă... - Și ce legătură are băiatul cu toată povestea asta? - Are...fiindcă se presupune că a fost acolo, în bucătărie, când mama lui și-a luat zilele...a văzut totul...continuă servitoarea, plecându-și ochii în podea. - Ce vrei să spui cu... totul? Principesa o apucase pe Laura de gulerul bluzei de satin, trăgând-o înspre cumplita negură ce se prelingea din ochii ei, inundați de o presimțire rea. - Nu vreau să spun nimic...decât că poate ar fi bine să fie audiat și copilul...să se audă din gura lui faptul că mama sa și-a luat zilele singură... - Singură...? Tu crezi altceva, Laura? - Nu, eu nu cred altceva, decât ceea ce au stabilit autoritățile...dar slujitorii...! - Puțin mă interesează ce cred niște amărâți de slujitori, care, atunci când se întâmplă ceva cu unul de teapa lor, fac front comun și scornesc fel și fel de baliverne, fără importanță. Oricum, e bine că ai venit să-mi spui de copil...E un lucru interesant. O depoziție a copilului ar simplifica mult lucrurile și ar închide definitiv gurile cârcotașilor... Din acea clipă, principesa știa că la discuția dintre fiul său, Lombardo, și Stela, mai asistase cineva. Acel copil ar putea fi cauza pierzaniei stăpânului tânăr. Trebuia să facă ceva. Trebuia să reducă la tăcere copilul. Hotărî să se sfătuiască cu Lombardo și să găsească amândoi o cale de rezolvare a acestei probleme, care până atunci păruse a fi încheiată, dar care putea deveni extrem de complicată și periculoasă pentru blazonul familiei Ufficino. ********************************************************** Se înserase și Carlo tocmai îl dăduse jos din barcă pe Paolo. Era nevoit, de când Stela îi părăsise, să îl poarte pe copil zi de zi pe calea de apă. Să-i fie tată și mamă în același timp, și să încerce ca în fața lui să-și îngroape sub masca uitării durerea, care i se putea citi pe față clipă de clipă. Urcară spre mansarda, unde până acum câteva zile fuseseră atât de fericiți lângă mângâierea Stelei, când proprietăreasa, o femeie uscată și cu o privire întunecată, poate din cauza astmului, care o măcina de ani buni, îl strigase din capătul scărilor pe Carlo. - Ambrogini! Au trecut azi spre prânz pe aici doi slujitori ai Palatului Dogilor...te căutau... - Pe mine...? spuse Carlo, pe a cărui figură înflorise stingher un petec de lumină. Au găsit poate vreun indiciu nou în legătură cu Stela mea...! spuse el, mai însuflețit. În fiecare noapte, Carlo, după ce îl culca pe Paolo, stătea rezemat de geamlâcul mansardei lor sordide și visa până târziu că într-o bună zi cineva va veni cu vestea că Stela lui nu își luase singură viața. Că altceva, înspăimântător, se petrecuse între zidurile acelui palat și că adevărul ieșise acum la iveală. - Te-au căutat pe tine...îi răspunse femeia, urmărind reacția gondolierului. Dar au întrebat și de Paolo... - De Paolo? - Da. Mi-au spus să nu pleci mâine de dimineață pe canal, până nu vor veni să stea de vorbă cu copilul... Această veste nu aduse nicio urmă de speranță în sufletul gondolierului, care își dădu seama că oamenii legii nu au nicio noutate, din moment ce vor să stea de vorbă cu Paolo. Discuția lor cu copilul nu avea de ce să-i strecoare în suflet lui Carlo vreo fărâmă de speranță. Paolo îi spusese tatălui său, că în acea zi, la ora nenorocirii, Stela îl ascunsese într-o cămară, lăsându-l să se joace acolo și că el nu avea cum să știe ce s-a întâmplat. Carlo îi dăduse să mănânce copilului și acum îi pregătea patul pentru culcare. Paolo avea deja ochii închiși pe jumătate din cauza oboselii acumulate de-a lungul zilei în trupul strâmt al bărcii, când se auzi un ciocănit în ușă. Era Bianca Regiani. Părea răvășită de vestea pe care le-o aducea. - Carlo...Carlo...! spuse ea precipitată, pe moment neobservându-l pe copil, ghemuit pe un scaun lângă măsuța aflată în penumbra focului. Unde este Paolo...? - Este aici, îi spuse Carlo. Dar ce s-a întâmplat? - S-a întâmplat un lucru care dovedește încă o dată cât de josnici sunt cei bogați... - Despre ce vorbești, Bianca? Ia loc, stai și trage-ți sufletul un pic...! - Nu avem timp... - Cum, adică, nu avem timp? - Principesa Renata Carbonari a făcut azi plângere la Palatul Dogilor cum că micul Paolo, care o însoțea zilnic pe Stela la palat, a furat în câteva rânduri bijuterii din dormitorul ei. Că ăsta era adevăratul motiv pentru care Stela îl lua cu ea zi de zi. Nu că nu ar fi avut cu cine să-l lase în grije... Că Stela, o femeie frumoasă, tânjea de mult după podoabele doamnei și că nu s-a putut abține să nu își însușească o parte din ele... - Stela...Stela, hoață? izbucni Carlo, indignat, ridicându-se de pe patul, pe care începuse să-l pregătească pentru odihna copilului. Câtă mârșăvie...! - Principesa a spus că ea de mult o suspecta de aceste furturi repetate pe Stela, dar, abia când a auzit că ea îl aducea pe micuț cu ea la palat, a înțeles cine se putea strecura neobservat pe sub bolțile arcuite până în dormitorul ei. Mai mult, ea a dat de înțeles autorităților că i-ar fi spus Stelei de această bănuială. Că Stela a început să plângă și să se jure pe ea și pe copil că nimic nu-i adevărat, dar principesa a simțit că Stela o mințea. Principesa a mai spus că Stela, la gândul torturilor, la care oamenii Dogelui o vor supune pentru a smulge de la ea adevărul, se omorâse. Ceea ce este curios este faptul că atunci, în ziua tragediei, când principesa ne-a găsit strânși pe toți servitorii în bucătărie lângă trupul fără suflare al Stelei, nu ne-a spus nimic de furtul bijuteriilor ei. Ba, dimpotrivă, a scornit un mare neadevăr, cum că Stela s-ar fi omorât din cauza infidelității tale... - Infidelitatea mea? izbucni Carlo, aruncând într-un colț al camerei perna, cu care rămăsese strânsă la piept, atunci când Bianca bătuse la ușă. Poate numai un orb ar fi putut să o înșele pe frumoasa mea Stela! Numai un orb! Nu se poate! Asta este strigător la cer! Unde... unde mai pot să-și găsească dreptatea oamenii umili ca noi, când cei bogați aruncă astfel de acuze, care pot cântări greu în hotărârea consiliului celor zece dogi ai palatului! Acum înțeleg de ce proprietăreasa noastră mi-a spus că am fost căutați azi de slujbași ai Dogelui. Mai bine zis...Paolo a fost căutat...! Carlo se întoarse spre copilul, care adormise deja cu capul pe masă. Se apropie de el și-l mângâie, sărutându-l pe creștetul capului. - Bianca, nu vreau să rămân fără el...! Căci, dacă intră în celebra sală de interogatoriu din Palatul Dogilor, cât ar putea rezista torturii un suflet crud ca el...! Nu vreau să rămân și fără Paolo...! Îmi este de ajuns durerea pricinuită de moartea Stelei...! - Știu, știu, Carlo...! Tocmai de aceea sunt aici. Poimâine, fratele meu, Luciano, pleacă pe vasul comercial „Saturnalia” spre Grecia, la Thessalonik. Călătoria va dura trei luni, cu aproximație. Timp suficient ca apele să se limpezească și bănuielile absurde ce planează asupra micuțului Paolo să se risipească.... - Adică, Paolo să plece cu fratele tău pe mare? Atât de departe de mine? - Da, altfel mâine, pe vremea asta, ar putea sta în fața oamenilor Dogelui... - Dar nu poate sta fără mine! Întâi fără Stela... acum fără mine...! - Carlo, trebuie să înțelegi, este spre binele copilului. Știu că la amândoi vă va fi greu, dar nu există altă soluție pentru oameni ca noi...! O să-l iau din seara asta. Îl culc cu mine și îl voi convinge că este mai bine să dispară o vreme... - Și mâine când vor veni oamenii Dogelui? Ce le voi spune? - Stela parcă îmi spunea că mai are rude, undeva între Roma și Neapole... - Da, are o soră, Agostina, care locuiește în Gaeta.... - Le vei spune că singur nu îți puteai crește copilul. Că avea nevoie de afecțiune maternă și cine altcineva decât sora mamei lui i-o putea da? Autoritatea marelui Doge nu are putere de decizie în acea regiune. Acum, hai, îmbracă-l pe Paolo! Străzile au devenit mai pustii la ora asta și ne vom putea strecura neobservați. Mi-e și frică să mă gândesc ce se întâmplă, dacă dăm nas în nas cu soldații Dogelui, aflați pe vreo stradă lăturalnică...în patrulare de noapte...! Micul Paolo se trezise deja și privea mirat cum tatăl său înfunda lucrușoare de ale lui într-o bocceluță veche. Știa că, dacă acum, la ora asta din noapte, Bianca se afla în cămăruța lor și dacă tatăl îi pregătește bagajul, trebuie să se fi întâmplat ceva important și legat de persoana lui. Căută febril în sân, să se asigure că bucata de pânză din rochia mamei, care-l va lega pentru totdeauna de mirosul și amintirea ei, se afla la locul ei și oftă adânc. Micul Paolo învățase deja la vârsta lui fragedă ce este primejdia și cum trebuie să te ferești de ea, mai ales când pe urmele tale se află oamenii marelui Doge al Veneției. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate