agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10074 .



războiul lui Hussein
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2009-01-03  |     | 



Hussein înghiți în sec și-și făcu curaj să se apropie de rămășițele sângerânde dintre ruine. Se auzeau avioanele trecând chiar pe deasupra și explozii în depărtare. Dar aici nu mai era nimic de bombardat. Locul unde fusese moscheea era o încâlceală de fiare, beton și bucăți de carne zdrelită. Se pare că aflaseră de depozitul de armament. O mână desprinsă de la cot stătea între el și locul fostei lor case. O graniță, peste care trebuia să treacă. Cei doi frați ai lui și Mahmoud, vărul lor, probabil că erau undeva în stânga, una cu pământul încă fumegând. Se jucau în fața casei, deși era cam frig, dar mama îi zburătăcise afară. Tata și unchiul aveau lucruri importante de vorbit, le spusese. Amândoi erau drept-credincioși, înrolați în mișcarea sfântă, Hamas. Israelul trebuia să înțeleagă, o dată pentru totdeauna, că nu putea asupri popoarele luminate de cuvântul Profetului. Ca să-i convingă să iasă fără miorlăituri, mama le dăduse niște firfirici. Trăseseră la sorți, care să se ducă după bomboane. Cum el era cel mai ghinionist din familie, nu se mirase când trăsese bețigașul scurt. Acum, recitând în gând versetele pe care imamul Riad le repetase cu el la moartea bunicului, pentru alungarea durerii sufletului, se întreba dacă de data asta era cel mai ghinionist sau cel mai norocos. Oricum, era singur. Și trebuia să lupte. Mai întâi cu lacrimile. Era războinic. Cei singuri sunt cei mai buni luptători, îi spusese odată tata. Pentru că nu au nimic de pierdut. Nimicul lui zăcea împrăștiat în față. Dar mai avea nevoie de ceva pentru a începe războiul lui personal cu Shaitan, cu Israelul.
Echipele de salvare încă nu sosiseră. Trebuia să se grăbească. Avea șase morți de cerut de la evrei. Și când te duci să ceri sânge, nu te duci mâna goală.

Matti Friedman arătă camarazilor și a doua poză a logodnicei sale. La vară se vor căsători cu siguranță. Toți îl felicitară, doar Julius, imigrantul, își permise să fluiere apreciativ la vederea fotografiei. Matti nu se supără. Adevărul era că Hana arăta superb, la malul Mediteranei, în costumul de baie care i-ar fi scandalizat pe părinții lui. Și pe ai ei, dealtfel. Decența era luată foarte în serios de tradiționaliști. Mare noroc că aranjarea căsătoriei înflorise repede în iubire, de ambele părți.
Ascunse pozele în buzunarul de la piept. Discuția se mută asupra intrării în Gaza: când va fi dat ordinul? În instructajul de dimineață li se repetase ceea ce era deja evident. Israelul nu avea de ales. Rachetele Hamas erau din ce în ce mai performante. Era doar o problemă de timp până vor putea atinge centrala nucleară de la Dimona.
Matti oftă plictisit. Aerul condiționat nu funcționa cu motorul oprit și în tanc atmosfera devenise înăbușitoare. Iar perspectiva vânării prin vizetă a unor civili, care nu știai dacă au o bazooka în sacoșă sau se duc la piață, era tipul de treabă care îi displăcea profund, deși niciodată nu își rostise cu voce tare îndoielile.
Radioul bâzâi scurt. Comandantul făcea apelul de luptă. În fine, plecau.

Hussein nu reușise să găsească în dărâmături decât două grenade și un pistol rusesc. Din fericire avea încărcătorul plin. Cam puțin pentru șase evrei înarmați până-n dinți.
Armata israeliană era una dintre cele mai bune din lume. Și nu erau miloși, ca americanii, să poți să-i păcălești ușor. Mama le spusese nenumărate povești despre copiii Intifadei, împușcați într-o clipită, deși nu aveau decât pietre în mână. Hussein avea nevoie de ajutor. Se opri la adăpostul unui zid pe jumătate surpat. Cu inima curată, așa cum îl învățase imamul, înălță o rugă fierbinte către Allah atotputernicul, să-i călăuzească mintea și inima, să stingă cu sânge strigătul de sânge. Primii doi soldați vor fi pentru frații săi, următorul pentru mama. Nu îndrăznea să spere mai mult, căci trufia mergea mână-n mână cu necredința, care-l mânie pe Al-Muntaqim.
Canonada de acum o oră se mai liniștise, se auzeau mai mult tiruri și bubuituri izolate. Începu să se deslușească zgomotul șenilelor. Necredincioșii spuseseră că vor zdrobi orice rezistență, chiar de-ar fi să radă orașul de pe fața pământului. O liniște profundă îi cuprinse sufletul, deși sunetul de metal fărâmând piatra creștea, din ce în ce mai aproape. Tancurile intrau în Gaza. Dar Hussein primise povața lui Al-Khafid. Știa ce are de făcut.

Matti înjură în gând sinuzita cu care se căptușise la schi. Mirosul de cordită îl făcea să lăcrimeze, deși ventilația mergea la maximum. Și, culmea, nici unul dintre ceilalți membri ai echipajului nu părea afectat. Ar fi trebuit să raporteze orice probleme de sănătate, mai ales că avea postul de observator, dar ar fi părut o lașitate. A lua un concediu medical în pragul unui conflict militar era rușinos. Familia Hanei n-ar fi vrut nici măcar să mai audă de el. Iar tatăl său, care oricum îl considera excesiv de liberal pentru că purta blugi, l-ar fi repudiat ca fiu. Mă rog, creiere înțepenite în dogme, n-ai ce să le faci. Își șterse ochii, încercând să-și limpezească imaginea de pe monitorul de control.
- Văd niște sclipiri suspecte, la fereastra casei din stânga, mormăi în microfonul atașat la cască. Posibil gherile cu armament ușor.
Tancul din față, condus de locotenentul Rossen, opri și roti scurt turela către ținta indicată. Două proiectile explozive făcură țăndări fațada. Traseră și ei un incendiar, „pentru deratizare”, cum glumea Julius. Cu totul deplasat după părerea lui, dar astea erau finețuri de pension. Din clădirea în flăcări țâșni o siluetă cu ceva în brațe. Mitraliera lui Julius țăcăni scurt. Silueta se prăbuși, dar părea că ceva mai mișcă în brațele ei. Dădu zoomul la maxim, dar, înainte să mai spună ceva, Julius mai trase o salvă. Orice mișcare încetă. Monitorul arăta acum cu claritate o palestiniană cu un copil la piept, pe care crescuseră cratere roșii.
- Ce dracu faci! se răsti la Julius. Trebuia să aștepți!
- Curățăm zona, rânji acesta. De orice dăunători, adăugă lingându-se pe buze.
- O să răspunzi pentru mizeria asta!
- Vezi să nu, hohoti Julius.
- Încetați, se răsti comandantul lor. Suntem doar cu Rossen, izolați de suportul de infanterie. Căscați ochii dacă nu vreți să vă treziți cu o mină sub cur!

Din groapa unde fusese grădinița, Hussein văzu cele două tancuri oprind și făcând țăndări hotelul domnului Jared. Era prea departe ca să spună cu siguranță, dar părea că pe doamna Jared o seceraseră cu mitralierele. Porniră din nou, apoi al doilea tanc opri pe locul unde căzuse femeia, și făcu o jumătate de întoarcere, storcind trupul. Simți că i se face rău și se rugă la Al-Muntaqim să-i dea furia nimicitoare a furtunii care-i pierde în deșert pe cei nedrepți. Se asigură că pistolul era bine prins în centură, la spate. Grenadele aveau cuiul scos, câte una în fiecare mână. Erau cam mari pentru pumnii lui. Nu trebuia să le scape cu nici un chip. Așteptă răbdător ca monștrii de metal să se apropie.

- Oprim să așteptăm infanteria, spuse comandantul. Matti și Julius, echiparea pentru exterior. Matti, ții sub observație perimetrul până coboară cei din echipa lui Rossen. Apoi ieșiți și voi și asigurați flancurile. Mecno, tu treci la mitralieră, tunul pe încărcare automată cu brizante. Silas, mă ții la curent cu progresul jeepurilor, suntem foarte expuși aici.
Matti își șterse ochii din nou. Vedea parcă prin ceață. Nu-și putea scoate din cap plescăitul oribil de fleică strivită, când făcuseră terci femeia și copilul omorâți de Julius. Comandantul primise indicații precise: fără subiecte lacrimogene pentru presă. Trupele speciale o să cauterizeze zona cu aruncătorul de flăcări, și asta e. Ce nu poate fi demonstrat, nu există. Opriseră ușor lateral față de tancul din față. Avu impresia unei umbre fugare sărind dintre zidurile prăbușite, direct spre mastodontul lui Rossen.
- Ce naiba, murmură încercând să focalizeze imaginea. Trecu pe infraroșu. Cineva se cățăra pe botul tancului din față, era limpede, și observatorul lor nu-l văzuse, probabil se echipa pentru ieșire.
- Alarmă, alarmă, 254, aveți un intrus pe blindaj. Repet, intrus pe blindaj, în partea din față!
- Nu-l văd, strigă Julius, e acoperit de turelă. Trebuie să ne mișcăm!
- Repetați, hârâi difuzorul.
- Se cațără cineva pe tancul vostru, răcni disperat. E lângă tun, nu avem unghi de tragere, scoateți echipa, acum!

Allah e mare și bun, murmură Hussein. Fusese înțelept să-și pună încrederea în Al-Muntaqim. În clipa în care se pregătea, disperat, să se arunce spre șenile și să agațe măcar o grenadă de role, tancurile opriseră. Primul era chiar în dreptul său. Semnul era măreț, Al-Muntaqim îi dădea o șansă. Nu mai ezitase și se năpustise spre tunul lăsat în jos, aproape paralel cu solul. Se urcase pe scutul din față și se prinsese de tun. Avea mâinile ocupate cu grenadele, dar își încrucișă brațele peste țeavă și se împinse cu picioarele încolăcite, spre vârf. Tancul din spate începu să hârâie, avansând. Nu-și făcea iluzii că ar putea ajunge și în apropierea acestuia, așa că dădu drumul ambelor grenade înăuntru țevii apoi se lăsă să cadă la pământ. Începu să se târască în lateral, spre adăpostul harababurii de resturi de clădiri și bucăți de beton. Explozia fu asurzitoare și-l aruncă doi metri mai în față. Cea mai lungă și cea mai frumoasă explozie pe care o trăise vreodată. Toată muniția sărise în aer. Cumva, carcasa îl protejase, și în afară de faptul că era amețit și-i curgea sânge din urechi, părea întreg. Porni din nou, târâș, spre marginea străzii.
Îi mai trebuia doar unul. Din câte știa, echipajul unui tanc avea cinci soldați. Încă un evreu, și datoria lui de sânge era plătită. Însă se mișca prea încet. Simțea că începe să se prăjească, de la benzina și uleiul aprins care se întindeau pe caldarâm, avansând spre el, lacome să răzbune pieirea mașinăriei din care curgeau. Hussein se ridică în picioare și începu să alerge clătinându-se. Imediat, mitraliera celuilalt tanc începu să latre furioasă. Gloanțele zumzăiau pe lângă el și mușcau găuri largi în trotuar și în zidul spre care fugea. Doi pași, unul, pe zid, și simți cum un baros îl izbește în spate cu o forță gigantică, sfâșiindu-l dureros, aruncându-l dincolo de pietrele Gazei, care acum se războiau cu gloanțele, pentru el.

- Sunt sigur că l-am pocnit, articulă răgușit Julius.
- Echiparea și afară în aceeași formație, aproape că țipă isteric comandantul. Acum, mișcați-vă!
Matti și Julius înșfăcară automatele Uzi, și ieșiră prin trapa laterală. Mirosea înfiorător a ulei și a carne arsă.
- Supraviețuitori? se auzi în căști vocea locotenentului.
Julius făcu un gest obscen amplu, în ciuda vestei de kevlar, care îi limita mișcările.
- Negativ, domnule, raportă Matti. E practic imposibil să fi scăpat cineva de la Rossen.
- Ok, recunoaștere până la punctul unde ați văzut ultima oară rebelul, apoi vă întoarceți să asigurați flancurile. Ne retragem două străzi.
- Dacă pișăciosul ăla nu e încă mort, promit că-l strâng de gât cu mâinile mele, spuse Julius cu voce joasă.
Priviră unul la celălalt. Amândoi văzuseră clar, prin vizor și pe ecran. Rebelul era un copil de maxim zece ani.

Hussein încerca să țină în trupul plăpând viața care se scurgea în molozul umed și rece pe care aterizase. Se rugă la Allah să-i mai dea un pic de timp. Îi auzea pe cei doi israelieni cum se apropiau. Cu ceva noroc, va izbuti să mai ia unul cu el, și nu va pleca dator. Reuși să-și scoată pistolul de la spate, deși simțea că începe să amorțească. Îl ascunse sub piept, cu mâinile încleștate de patul striat, cu ambele arătătoare pe trăgaci.
Opt ani nu era o vârstă rea să te înfățișezi lui Al-Barr. Nu avusese vreme să facă păcate, și poate și judecata va fi mai blândă. De-acum cei doi soldați erau aproape. Hussein înțelegea binișor și ivrit. Tatăl lui fusese negustor, și dorise să-i asigure toate șansele unei educații bune. Dar nebunia asta stricase totul. Nu mai rămăsese decât calea răzbunării. Unul dintre evrei era tare spurcat la gură. Se pare că îl ura. Ce bine ar fi fost să-l trimită în brațele lui Shaitan, acolo unde-i era locul...
- Încetează cu înjurăturile, mă scoți din minți, se răsti Matti la Julius.
- Ce, Hanei nu-i plac decât băiețeii cuminți? rânji acesta.
- O să te pocnesc pentru asta, cu prima ocazie, mârâi Matti.
- De-abia aștept, se oțărî acesta, legănând Uzi-ul.
- Uite-l. Acolo, în dreapta.
- Știam eu că i-am găurit curu’. Trebuie exterminați de mici, șobolani împuțiți…
- Ok, verificăm dacă-i mort, apoi evacuam zona.
- Mai bine-l mai ciuruim o dată și ne cărăm, spuse Julius ridicând automatul.
- Lasă arma jos, comandă Matti.
- Nu cumva ești vreun iubitor de arabi?
- Gura, imigrantule. De data asta facem după regulament. Cel puțin cât sunt eu șeful echipei de recunoaștere.
- Mă rog, cum poftești. Verifică-l tu dacă ai chef, mie mi se pare destul de mort.
- Mișcă, spuse Matti încercând să rămână calm. Tu-l întorci și eu te asigur.
- Bine, șefia ta, răspunse Julius privindu-l cu ură.
Se apropiară încet. Hussein s-ar fi întors chiar atunci, dar nu se mai putea mișca deloc. Se concentră să-și păstreze energia pentru ultimul gest, pentru a apăsa trăgaciul. Spera ca glonțul să-i spulbere fața ticălosului care-i numea șobolani. Încă puțin. Se strădui să nu mai respire.
Julius se apropie din lateral, în timp ce Matti se plasă la picioare. Julius înfipse un bocanc sub pieptul puștiului și-l răsuci brusc în timp ce sărea într-o parte. Hussein apăsă pe trăgaci când zări silueta cu cască în fața ochilor. În timp ce striga cu glas slab „Allah Akhbar” glonțul dum-dum pătrunse prin gât și explodă la ieșire, în ceafa lui Matti. Julius împroșcă cu o salvă lungă corpul micuț, apoi se ridică din poziția în care se aruncase. Verifică dacă Matti e mort, apoi începu să scotocească în buzunarul de la pieptul acestuia, pe sub vestă.
- Raportați, se auzi vocea comandantului în căști.
- Rebelul eliminat, spuse Julius, o pierdere. Sergentul a fost împușcat în gât cu un glonț exploziv.
- E un adevărat dezastru, se auzi gâfâitul locotenentului. Galop la tanc, plecăm!
- Imediat, răspunse Julius.
Reuși să extragă mâna de sub armura de kevlar. Se uită lung la trupul fraged al Hanei, apoi rânji:
- Noi doi o să avem multă treabă, după ce se termină porcăria asta.
Ascunse pozele în port-încărcător, apoi o luă la fugă spre tanc. Asaltul Gazei continua.




NOTE:

Shaitan – diavolul în religia musulmană, denumire generică pentru Cel Rău.

Din cele 99 de nume ale lui Allah:
* Al-Muntaqim (المنتقم) - Răzbunătorul (Qur’an 14:42-47)
* Al-Khafid (الخافض) - Coborâtorul / Cel ce doboară / Cel ce umilește pe necredincioși „Aceia care se împotrivesc lui Dumnezeu – Allah și Trimisului Său vor fi doborâți ca și cei de dinainte de ei. Noi am pogorât … limpezi, iar necredincioși vor avea parte de o osândă umilitoare, …” (Qur’an 58:5)
* Al-Barr (البر) - Preacuratul (Qur’an 52:25-28)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!