agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8398 .



Creanga de aur
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mihail_Sadoveanu ]

2009-01-07  |     |  Înscris în bibliotecă de Emil Iliescu




Era, de la fericitul Zalmoxis, cursul vremii într’al cincilea ciclu, socotind ciclul cât numărul zilelor anului, adică trei sute șaizeci și cinci de ani. Iar dintr’al cincilea ciclu, credincioșii vechi dela Carpați numărau ani o sută douăzeci. În văile depărtate, unde izvoarele și puhoaiele înălțimilor se prefac în pâraie și lacuri, iar oamenii își clădesc case din bârne în așezări statornice, lumea își întorsese fața cătră o lege nouă și număra anul 780 dela izbăvitorul Hristos.
În muntele cel ascuns, care va rămâne necunoscut până la sfârșitul timpurilor, bătrânul legii vechi privea din gura peșterii lui lucirea nouă de primăvară. În unghiul crestat, unde băteau răsăriturile dimineților, lumina trecuse de semnul cumpenei zilelor și nopților. Acuma soarele suia pe scara cerului în zodia întâia și se auzea, din prăpăstiile de jos, tunetul zăporului. Pe plaiuri, era încă iarnă dulce, cu ostroave de omăt subt brazi. Cucoșii cei mari sălbatici începeau să-și cheme găinile în marginea poienelor. Dela peșteră se auzea mugetul bourilor, în hățașurile văii. Cintezii și stigleții care ceruseră sălaș în peșteră cât ținuse puterea iernii se mutaseră pe crenguțele mestecenilor de deasupra celor trei izvoare și se închinau primăverii cântând subțirel și sticlindu-și în lumină àcele ochișorilor. După ce se arătă pe cerul nopților luna plină a luminii lui Martie, cei doi ucenici așezaseră la altar făcliile de ceară poruncite, căci la sfârșitul acelei săptămâni postul lor se sfârșea, și, după trei zile de mâhnire, tăcere și taină, urma o nouă înviere a Dumnezeului tuturor veacurilor.
Apa vie a celor trei izvoare era călăuzită printr’o alvie îngustă în hrubă, într’un găvan de stâncă. Ca să-l pregătească pentru rugăciune, ucenicii ajutară bătrânului să se coboare pe trepte și să se scufunde de trei ori. Îl înfășurară apoi în poclăzi și sarici. Îi pieptănară barba și îi împletiră coama. Îi puseră straiu alb și comanac. Îngenuncheară ca să primească binecuvântare și se retraseră fără de niciun cuvânt, după datină. Ieșind în lumina după-amiezii, adunară vreascuri și cetini în mijlocul poienii, le clădiră cu meșteșug și aduseră jar dela vatra din lăuntru, unde se păstra foc fără moarte, dela începutul ciclurilor.
Cătră acel stâlp de fum care se ridica drept spre cer în aerul neclintit, urcară din văi, pe poteci, cei câțiva monahi ai lui Zalmoxis, cărora li se îngăduise bucuria de a veni să se plece subt ochii severi ai bătrânului din peșteră. Subt măntălile de lână sură purtau și ei straie albe, semn al inițierii. În picioare opinci de piele. Capetele le erau goale și pletoase. Obrazurile cu bărbi castanii. Aveau ochi în colorarea cerului și a apelor, fiind neamuri de vechi pământeni. După cuvântul înțelepților de demult, oamenii din acest colț de lume sunt copii ai pământului lor și ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc și cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi și livezi și pe plaiurile muntelui. Firea și sufletul lor au blândețea acelor țărmuri îmbielșugate unde i-a așezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în același timp schimbătoare și furtunoase, nestatornice și viclene ca apele, ca vânturile și ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arșițele și gerurile.
Monahii cei tineri suiau cătră peșteră cu obrazurile întristate, așa cum cerea rânduiala tagmei lor pentru acea zi de jale, când Dumnezeul luminii se află coborât în mormânt, dar în ochii lor lucea bucuria învierii apropiate. În acele ponoare și poieni în care de veacuri domnea liniștea, sălbăticiunile codrului n’aveau nicio sfială. Veverițele îi urmăreau și-i priveau cu mirare sărind din clomb în clomb. Căprioarele își ridicau cătră ei boturile negre pe deasupra smocurilor de păiuș, din unghiuri depărtate. Până acolo, pe subt cetini, era întuneric. Ierunci se cumpăneau pe crengi mlădioase. Ciocănitori mari dădeau semnale cătră locurile de sus, duruind cu clonțul în trunchiuri scorburoase, cașicum ar fi primit anume porunci pentru asta, apoi numărau pe cei nouă monahi și ciocăneau iar, în duruiri scurte, de nouă ori. Hulubii sălbatici râdeau fantastic, bucurați de lumină nouă sau mirați de arătări străine în domnia acelei liniști. Ca niște făpturi cu zbor și minte ușoară, uitaseră și prăpastia de vifor a lui Ianuarie și stânca de ger vânăt a lui Faur. Se bucurau de lumină și o socoteau întoarsă din veșnicie.
- Și noi sântem ca și acești hulubi sălbatici, cugeta în sine Kesarion, monahul cel sprinten și nalt, care ținea fruntea șiragului. Știm cât de trecătoare sunt toate, precum ne arată moartea de care ne întristăm și învierea de care ne vom bucura în curând; totuși sântem ca sălbăticiunile și ca pădurea.
În acel răstimp al gândurilor lui, monahul auzi foarte departe, în fundul văilor unde stătuse în popas, chiotul slujitorilor, care rămăseseră cu caii, în preajma focului, la colibe. Într’adevăr, dacă cei care s’au adăpat din izvorul înțelepciunii nu-și pot stăpâni nălucile amăgitoare ale trupului lor de pulbere, ce altceva pot face niște slujitori proști, cu multă vârtute și puțină înțelegere?
Sună din glas la un loc cu paserile și cu apele, se miră de florile de brândușe cașicum nu le-ar mai fi văzut niciodată și-și fac spaimă de lupii care se furișează în sihlă și de fantasmele de neguri care se strecoară la marginea grohotișurilor și a bălților neclintite.
Când ajunseră sus, cătră asfințitul soarelui, se opriră și se adunară barbă lângă barbă, ca să răsufle o clipă. Se vedeau în depărtare valuri de codru. Unele erau încă luminate; altele se pitiseră în umbra opcinelor. Cât cuprindeai ochiul împrejur, peste toate acele păduri și culmi, era pustie, căci locul muntelui sfânt era oprit până la trei zile de umblet. Păstorii din toate zările aveau semne, bouri bătuți în copaci străvechi, și nu treceau cu turmele lor de acel hotar. Locul unde sălășluia prorocul lor cel bătrân nu trebuia să fie cunoscut și cercetat decât de unii din învățăceii lui; și acei învățăcei, când coborau între oamenii din lume, aveau limba legată pentru orice nume și orice lămuriri; asupra muntelui tainic putea privi numai Dumnezeu cu ochii lui de stele și numai el putea glăsui cu tunetul său. Cum îl părăseau, ucenicii trebuiau să fie cașicum n’ar fi văzut niciodată nimic, n’ar fi auzit nimic și n’ar fi rostit niciodată cuvânt. Imaginea, semnele și sunetele acelui loc ascuns trebuia să le ducă cu ei, pe tărâmul celălalt, de unde nu se mai puteau întoarce în lumea muritorilor. Numai din când în când, la cinci ani odată și uneori la șapte ani, se vestea satelor, păstorilor și tuturor neamurilor că prorocul se va arăta lumii. Nimene nu știa cum și de unde ucenicii îl aduceau în văi într’un loc care se chema La Prelunci, nu departe de două izvoare ale apelor celor mari, și acolo, pe un tăpșan, deasupra unei cline domoale unde se aduna omenire de pretutindeni, bătrânul din muntele ascuns se arăta și înălța brațele, binecuvântând pe pământeni și jertfele lor depuse la altar. Asemenea mare adunare avea loc numai într’o anume zi a anului, când soarele stă pe cer la cea mai mare înălțime a lui, după jumătatea lunei Iunie, în zodia Racului. Dela ceasul amiezii acelei zile, soarele dă înapoi ca și semnul zodiei. După ce binecuvânta poporul, dând unora învățături pentru pământ și vite, altora tălmăcindu-le vise înfricoșate, pe alții vindecându-i de boli grele, Bătrânul se retrăgea și el, odată cu asfințitul soarelui și lumea rămânea la focurile popasului vorbind de el cu uimire, binecuvântându-l și prăznuind. Poporului de rând îi plăcea foarte să vadă astfel pe prorocul său și să se veselească după aceea, cu mâncări și vinuri. Neamurile acestui pământ sunt cuviincioase, însă și foarte iubețe pentru tot felul de desfătări, și învățăturile sfinte ale Bătrânului din munte le ascultau cu evlavie, uitându-le pe urmă destul de ușor.
Monahii lui Zalmoxis trecură spre zidul brădetului, intrară ca pe subt coloane și pătrunseră în poiană, unde ardea focul de vreascuri și cetină, pârâind și aruncând scântei. Ucenicii cei tineri, fără bărbi și cu părul tușinat pe frunte și pe după urechi, se ridicară cu grabă de pe trunchiurile lor și se închinară cu mâinile la piept făcând semnul tagmei. Erau bucuroși ca și veverițele; încercau să-și ascundă plăcerea de a vedea pământeni în domnia fiarelor și a singurătății, dar nu izbuteau. Kesarion Breb își alătură fruntea lui de a lor, îmbrățișându-i, cum făceau și soții săi. Fără niciun cuvânt, se așezară pe trunchiurile de brad răsturnate. Învățăceii ațâțară focul. Din când în când își întorceau spre oaspeți ochii în care se desfătau lacrimi de prietinie.
Se strecurară în peșteră, cașicum ar fi vrut să dea de veste. Dar Bătrânul, fără îndoială, știa că au sosit monahii săi. Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l cufundat în gânduri și așteptând în jilțul lui să bată un ornic din văzduh, al cărui sunet numai urechea lui putea să-l simtă. Pe altarul luciu de piatră stăteau semnele tainice ale vieții și ale morții. Cele trei făclii de ceară ardeau lin.
Ei ar fi așteptat un semn, dar știau că Bătrânul nu-l va face. Ar fi vrut să se retragă, să cheme oaspeții, dar nu îndrăzneau. Îngenuncheară în locul hotărât lor și atunci simțiră în tâmple un fior; muntele dădu zvon; alungat din peșteră, tunetul foii de aramă lovită cu ciocan de lemn izbucni în poiană ca o ploaie de sonuri fine. Monahii se ridicară din jurul focului și intrară în locul sfânt. Se grăbiră să împresure jilțul și-și plecară genunchii. Învățăceii cei tineri coborâră frunțile închizând ochii. Prorocul făcu asupra capetelor închinate, pe rând, semnul celor patru puncte, care înseamnă nemărginirea în spațiu, regenerarea necontenită a vieții, jertfa și mângâierea. Era vechiul semn al inițiaților, pe care, în văile depărtate, unde se alină apele, la același ceas, preoții legii nouă a lui Iisus îl făceau asupra poporului, vestind Învierea. Ceremonia tainică pe care au săvârșit-o monahii subt gestul și privirea Bătrânului din muntele ascuns nu era îngăduită a trece dincolo de umbra de amurg a peșterii, la cunoștința mulțimii. Nu-i îngăduit nici astăzi nimănui s’o divulge. Trebuie să rămâie în trecut, ca o comoară în sânul graniturilor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!