agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-08 | |
Soarele amurgului mai avea câteva minute de viață, după aceea totul o să cadă în cenușiu. Își apucă geaca, o pune pe braț și trântește ușa în urma lui. Lumină tomnatică. Pe strada lui nu bătea vântul, iar soarele muribund arunca razele roșii pe frunzele copacilor care trăindu-și ultimele zile din acel an, erau galbene și ruginii. Culoarea amurgului împreună cu roșiaticul frunzelor dădeau un ton sângeriu lumii...
Cu capul în jos, pășește cu siguranță pe caldarâm parcă urmărind niște linii trasate, care-l vor duce în direcția fericirii. Nimic din acea seară nu avea legătură cu fericirea. Iar dacă privești cu ochii sufletului, câteodată poți vedea durerea oamenilor care trec pe lângă tine pe stradă. Fiecare își poartă cicatricele la vedere, trebuie doar să te uiți mai atent și vei vedea durerea sufletelor transpusă în fizic. Tocul pantofilor lovea asfaltul într-un ritm precis. Acel sunet devenise dominant în capul lui. Fiecare pas îi răsuna în toată ființa, iar timpanele erau străpunse de un ac ascuțit care ajungea până în creier cu fiecare pas făcut. Cu sângele curgând din urechi, prelingându-se pe haine până la piept unde dispărea sub haine chiar în dreptul inimii, el ridică capul și privește cerul acum lipsit de soare. O simțea bătând din ce în ce mai rar și în pofida faptului că îl durea de parcă ar avea o andrea înfiptă în ea el continua să pășească cu capul ridicat spre cerul închis și să zâmbească la o lume care deși îi înconjura toată ființa, era total alienată de el. Toate organele parcă aveau voce și strigau la el, toți copacii parcă aveau gură și-l scuipau, aruncâdu-i înjurături și acuze dure. În cele câteva străzi pe care le-a parcurs de la ieșirea din casă a putut vedea în oamenii, care treceau pe lângă el, toate suferințele care stăteau ascunse în spatele fețelor inerte, în spatele hainelor aranjate cu grijă, în spatele imaginii fiecăruia dintre ei. Toți aveau o durere de strigat, toți încercau să ascundă rănile încă sângerânde în spatele unei aparențe înșelătoare. Priviri amorțite în toate direcțiile, mișcări sigure în exterior, dar prăbușire totală în interior în lipsa schelelor care să țină în picioare construcția înăbușită a sufletului. Cu toate că el interacționa cu lumea din jurul lui, putea simți că tot ceea ce-l înconjoară avea alte reguli de funcționare decât ar trebui să aibă, așa că se plimba monolitic printr-un univers străin de regulile după care el funcționa, o lume care i se impunea prin măreția ei și căreia trebuia să i se supună chiar dacă nu vroia, chiar dacă nu putea! Cu fiecare pas hotărât și apăsat reinventa să meargă, cu fiecare respirație reînvăța să inspire o otravă cu care își va sili organismul să se obișnuiască chiar dacă plămânii îl ardeau de parcă trecea printr-o baie de napalm. Își privea corpul arzând și carnea dezliprindu-i-se de pe oasele subțiri și se întreba ce caută el în acest univers care se numea realitate. Noua lui realitate! O va suporta pentru că nu are de ales, o va căra în spate deși coloana îl durea și i se părea frântă de greutatea propriilor umeri și va ignora urletele vocii care îi țipau în suflet. De ce să îți reinventezi propria ființă pentru a supraviețui într-o lume care a dat buzna peste tine și a început să te agreseze în toate felurile posibile? Este un moment în care îți dorești ca toate terminațiile nervoase din corp să se adune în tălpi ca sa poți călca apăsat pentru a putea să-ți iei mintea de la sufletul plin de bășici care strigă în tine de parcă ar fi un porc în momentul tăierii! Vrei să iți apuci părul și să-l smulgi fir cu fir până când nu mai rămâne niciunul și nici atunci să nu fi mulțumit de gradul de distrugere pe care îl provoci în propriul univers acum întins până la porțile iadului. În ciuda faptului că privirea ațintită spre stele îi arăta că nu mai există nici un obstacol până la Dumnezeu, el nu putea decăt să simtă că deasupra sunt numai nori încărcați cu plumb încins pregătiți să se descarce pe fața și pe ochii lui acum uscați de vânt. Trebuia să plouă, trebuia să curgă apa pe el ca să-i spele păcatele, să-i spele mâinile pline de sângele altcuiva, niște pete care, probabil, vor rămâne eterne. Cu ochii înrăiți nu vedea decât oribilul din toți cei care treceau pe langă el, orice floare era ofilită, fiecare câine șchiopăta… Aerul, era nimic altceva decât…mort. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate