agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8958 .



William Wilson
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Edgar_Allan_Poe ]

2009-01-13  |     |  Înscris în bibliotecă de Jack Spiner





Dar ce spun? Ce spune Cugetul
cumplit, Acest strigoi în calea mea?
W. CHAMBERLAYNE - "Pharonnida"



Fie-mi îngăduit să mă numesc deocamdată William Wilson. Neprihănita pagină ce-mi stă acum dinainte nu trebuie pângărită cu adevăratul meu nume. A stârnit prea de multe ori disprețul, groaza și ura neamului meu. Oare vânturile în mânia lor nu i-au împrăștiat până pe meleagurile cele mai de­părtate ale globului josnicia fără de seamăn? O, tu, cer mai surghiunit dintre toți cei în surghiun! Nu ești tu oare mort pe vecie, pentru întreg pământul? Pentru cinstirile, pentru florile și dauritele lui năzuințe? Și între speranțele tale și ceruri nu apasă oare necontenit același nor greu, întunecat și fără de margini?
Chiar dacă aș fi în stare, și tot n-aș vrea să dau grai, astăzi, aici, amintirilor mișeliei nespuse și a crimelor de neiertat din acești ultimi ani ai mei. În răstimpul acesta, al ultimilor ani, am urcat pe negândite culmile nelegiuirii: și n-am de gând deo­camdată decât să le caut obârșia. De cele mai multe ori, oamenii ajung ticăloși pe nesimțite. De mine, însă, virtutea s-a desprins, ca o mantie, într-o sin­gură clipă. De la păcate de nimic am trecut cu pași de uriaș la grozăvii mai mari decât ale unui Heliogabal. Fie-mi îngăduit să povestesc ce soartă, ce întâmplare a dat naștere acestei nenorociri. Moartea se apropie, și umbra ce o premerge a răsfrânt asu­pra spiritului meu o blândă înrâurire. În trecerea mea prin valea întunecată, tânjesc după compătimirea, aș putea spune, după mila semenilor mei. Mi-ar plăcea să creadă că am fost în oarecare măsură robul unor împrejurări mai presus de voința ome­nească. Aș dori să găsească pentru mine, mulțumită amănuntelor pe care le voi da, vreo mică oază a preursitei, pierdută într-un deșert al păcatelor. Aș vrea să recunoască ceea ce nu se pot împiedica de a recunoaște, și anume că, deși au mai fost pe lume ispite mari, niciodată însă omul n-a mai fost ispitit așa, și desigur că niciodată n-a mai căzut în ispită așa. Și de aceea n-a mai suferit astfel nicio­dată, într-adevăr, nu cumva am trăit un vis? Și nu cumva mor acum, victimă a groazei și a miste­rului celor mai cumplite dintre toate sublunarele vedenii?
Mă trag dintr-un neam care prin firea lui înflă­cărată și prin puterea închipuirii și-a făcut o faimă în toate vremurile. Încă din cea mai fragedă copi­lărie am dat dovadă că am moștenit pe de-a-ntregul caracterul familiei mele. Cu cât înaintam în vârstă, acesta se dezvăluia tot mai cu putere ajungând din mai multe pricini o cauză de adâncă îngrijorare pentru prietenii mei și o adevărată pacoste pentru mine însumi. Am devenit îndărătnic, lăsandu-mă în voia toanelor celor mai năprasnice și pradă patimi­lor celor mai nestăpânite. Săraci cu duhul și împo­vărați ca și mine de unele beteșuguri trupești, pă­rinții mei n-au putut stăvili decat într-o măsură prea mică pornirile rele ce mă caracterizau. Câteva încercări sfioase și greșit îndreptate au însemnat pentru ei o înfrângere deplină și bineânțeles, o iz­bândă desăvârșită pentru mine. De atunci încoace, glasul meu căpătă putere de lege în casa părin­tească și la o vârsță când prea puțini copiii sunt slo­bozi și nestruniți, am fost lăsat în voia mea și am ajuns întru totul stăpanul adevărat al faptelor mele.
Cele dintâi amintiri ale vieții mele de școlar sunt legate de o casă mare și ciudată, în stil elizabethan, așezată într-un sat înnegurat din Englitera, cu mulțime de arbori uriași și noduroși, și în care toate casele erau nespus de vechi. La drept vor­bind, acel antic și venerabil sat era un lăcaș de vis, o încântare a sufletului. Mi se pare că simt și acum răcoarea înviorătoare a umbritelor lui alei, că trag în piept mireasma miilor de boschete și că tresar din nou, cu o negrăită încântare, la sunetul adânc și cavernos al clopotului bisericii, care, din ceas în ceas, cu dangătul lui neașteptat și melancolic, întrerupeau tăcerea înserării, în vreme ce clopotnița go­tică și dantelată se învăluia în somn.
Pesemne că îmi face plăcere, atât cât mai pot re­simți vreo plăcere în clipa de față, să stărui asupra acestor mărunte amintiri despre școală, cu tot ce o însoțea în starea în care mă aflu, copleșit de nenorocire — nenorocire, vai, mai mult decât ade­vărată — mi se va ierta că mai caut o ușurare, oricât ar fi ea de slabă și de vremelnică, în risipa câtorva amănunte fără șir. Acestea, de altfel, oricat ar fi de neînsemnate și chiar ridicole în sine, ca­pătă în închipuirea mea o însemnătate trecătoare, ca fiind legate de un loc și un răstimp anume, când am cunoscut cele dintâi neînțelese chemări ale soartei, care mai târziu m-a învăluit în umbra sa adâncă. Lăsați-mă, așadar, să-mi amintesc.
După cum am spus, casa era veche și ciudată. Curțile erau mari și împrejmuite cu un zid de că­rămidă, înalt și trainic, presărat cu un strat de mo­loz și de sticlă pisată. Această împrejmuire, vred­nică de o temniță, alcătuia hotarul domeniului nostru. Nu vedeam ce era dincolo de el decât de trei ori pe săptămână: o dată în fiecare sâmbătă după-amiază, când, însoțiți de doi pedagogi, ni se îngăduia să facem scurte plimbări în grup pe câm­piile învecinate și de două ori duminica, atunci cand eram încolonați și duși, după același tipic, la slujba de dimineață și de seară, în singura biserică a satului. Directorul școlii noastre era pastorul ace­lei biserici. Cu cât de adâncă uimire și admirație mă uitam de obicei la el, din strana noastră re­trasă de la galerie, când se urca în amvon, cu pas domol și măsurat. Oare omul acesta vrednic de respect, cu o înfățișare atât de blândă și smerită, în fluturarea strălucitului său veșmânt preoțesc, cu peruca lui uriașă, neclintită și pudrată cu atâta grijă, poate fi același care mai adineauri, cu o mu­tră ursuză, cu un surtuc soios pe el și cu nuiaua în mână păzea legile draconice ale școlii? O, uriaș paradox, prea din cale afară de monstruos ca să-i poți afla dezlegarea!
La un colț al zidului masiv se încrunta o poartă și mai greoaie decât el. Era ferecată și ghintuită cu zăvoare de fier, iar în partea de deasupra avea niște țepușe de fier dințate. Ce fior de groază adâncă stârnea poarta aceea! Nu se deschidea niciodată, decât pentru cele trei ieșiri și intrări de care am amintit adineauri, astfel că fiece scârțâit al balama­lelor ei grele ne descoperea o lume de mistere, su­medenie de amănunte cu rosturi tainice și gânduri și mai adânci încă.
Vasta împrejmuire avea o formă neregulată și cu­prindea mai multe despărțituri, dintre care trei sau patru mai mari alcătuiau curțile de recreație. Erau netede și acoperite cu pietriș mărunt și zgrunțuros. Îmi aduc bine aminte că aici nu se găseau copaci, nici bănci și nimic altceva de felul acesta. Bineîn­țeles că acestea se aflau în spatele casei. În față se întindea o grădiniță cu cimișiri și alți arbuști, dar prin aceste tărâmuri sfințite treceam, ce e drept, numai arareori, ca, de pildă, la cea dintâi venire la școală sau la plecarea definitivă de aici, sau poate atunci cand venea să ne ia o rudă sau vreun prie­ten și când porneam cu bucurie spre casă, de Cră­ciun sau în vacanța de vară.
Dar casa! Cât de ciudată era clădirea aceea ve­che. Și ce mai palat din povești pentru unul ca mine. Nu puteam da de rostul cotiturilor și cot-loanelor ei tainice. Era foarte greu ca într-o anu­mită clipă să poți spune sigur la care dintre cele două caturi te găsești. Între două camere dădeai negreșit peste trei-patru trepte de urcat sau de coborât. Iar aripile laterale erau fără de număr și neînchipuit de întortocheate, astfel încât ideea pe care ne-o făceam despre întreaga clădire nu se deo­sebea prea mult de aceea pe care ne-o inspira ideea de infinit. În răstimpul celor cinci ani cât am să­lășluit aici n-am fost niciodată în stare să mă lă­muresc în care ungher îndepărtat se afla micul dor­mitor ce-mi fusese hărăzit mie și altor optsprezece-douăzeci de școlari.
Sala de cursuri era cea mai încăpătoare din toată casa și din lumea întreagă — cel puțin așa cre­deam eu. Era foarte lungă și îngustă și întristător de joasă, cu ferestre gotice ascuțite și cu tavanul de lemn de stejar. Într-un colț retras, care ne da fiori, se găsea o despărțitură pătrată de opt până la zece picioare, cuprinzând sanctum-ul directoru­lui nostru, sfinția-sa doctorul Bransby, în timpul orelor de studii. Era o zidire masivă, cu o ușă trai­nică, pe care, decât să o deschidem în lipsa lui, mai bine am fi pierit cu toții, de bunăvoie, par la peine forte et dure. În celelalte colțuri mai erau alte două despărțituri asemănătoare, care desigur că inspirau mult mai puțină evlavie, dar ne pricinuiau totuși o spaimă cumplită. Una din ele era catedra profeso­rului de „limbi clasice", cealaltă, a celui de „en­gleză și matematici". Prin toată încăperea zăceau risipite, încrucișandu-se în fel și chip, într-o în­vălmășeală fără de sfârșit, nenumărate bănci și pu­pitre vechi, înnegrite și roase de vreme, peste mă­sură de încărcate cu cărți purtând urme de degete, aveau cioplite pe ele atâtea inițiale și nume întregi, chipuri schimonosite și alte numeroase înflorituri făcute cu briceagul, încât și pierduseră cu totul și bruma de înfățișare pe care vor fi avut-o la început, cu mulți ani în urmă. La un capăt al încăperii se afla un hârdău uriaș cu apă, iar la celălalt, un oro­logiu de o mărime neobișnuită.
Impresurat de zidurile solide ale acestei venera­bile școli, mi-am petrecut aici, dar fără silă și urât, răstimpul de la vârsta de 10 pană la 15 ani încheiați al vieții mele. Mintea rodnică a copilăriei nu are nevoie de o lume dinafară, plină de întâmplări, ca s-o desfete sau să-i dea de lucru; iar părelnica și ursuza monotonie a școlii era bogată în bucurii mai răscolitoare decât cele pe care tinerețea mea în pârg le-a descoperit mai târziu în dezmăț, iar maturita­tea mea, în crimă. Trebuie totuși să cred că în dezvoltarea minții mele, la începuturile ei, a fost ceva cu totul neobișnuit și care a întrecut orice măsură. Când ajung în puterea varstei, cei mai mulți oameni rareori păstrează o impresie lămurită despre întâmplările din frageda copilărie. Totul e o umbră cenușie, o amintire slabă și șovăielnică, un amestec nedeslușit de plăceri mărunte și de sufe­rințe închipuite. Cu mine însă s-a petrecut altceva. Trebuie să fi simțit și trăit în copilăria mea cu pu­terea cu care simte și trăiește un om în toată fi­rea tot ceea ce regăsesc acum întipărit în memorie, cu niște trăsături la fel de însuflețite și de adânc săpate și la fel de durabile ca inscripțiile de pe me­daliile cartagineze.
Dar, în realitate, ce puțin era de ținut minte din punctul de vedere al tuturor! Diminețile cu deș­teptarea, serile cu ora stingerii, apoi învățatul îm­preună, recitările pe de rost, după-amiezile libere la răstimpuri regulate, și plimbările, și curtea de recreație, cu certurile, cu jocurile și cu încurcătu­rile ei, toate acestea, printr-o vrăjitorie a închipui­rii, de mult uitată, erau în stare să trezească în mine un noian de senzații, o lume de întâmplări bogate, un univers de emoții felurite, de avanturi pasionate și răscolitoare. „Oh, le bon temps, que ce siècle de fer!"
La drept vorbind, firea mea entuziastă, înflăcă­rată și dominatoare a făcut din mine, în curând, un „caracter", cu totul deosebit printre colegii mei de școală și în chip firesc, dar pe nesimțite, am că­pătat o mare înrâurire asupra tuturor celor ce nu erau cu mult mai în vârstă decât mine, asupra tu­turor, cu excepția unui singur ins. Această excepție s-a întâmplat să fie un elev care, cu toare că nu-mi era rudă, purta același nume de botez și de fami­lie ca și mine, împrejurare prea puțin vrednică de a fi luată în seamă, căci, deși eram de viță nobilă, purtam un nume dintre acelea pe care le auzi pre­tutindeni și care par a fi fost, prin drepturi dobândite din negura vremurilor, un bun obștesc al gloatelor. Iată pentru ce în această povestire mi-am zis William Wilson, nume născocit și destul de ase­mănător cu cel adevărat. Tizul meu era singurul ins care, dintre toți cei ce făceau parte din „clica noas­tră" (așa cum îi ziceam noi în limbajul școlăresc), cuteza să se măsoare cu mine în ceea ce privea studiile școlare, jocurile și întrecerile din recrea­ție și refuza să creadă orbește în tot ce spuneam și să se supună voinței mele. Într-un cuvânt, se îm­potrivea samavolniciei mele în toate privințele. Da­că există pe lume o tiranie deplină și mai presus de oricare alta, e tirania minții unui copil genial asupra tovarășilor săi cu o minte mai puțin vioaie. Pentru mine, răzvrătirea lui Wilson era izvorul celor mai mari nedumeriri, cu atât mai mult cu cât, în ciuda ifoselor sfidătoare cu care mă socoteam dator să-l întâmpin în public pe el, cu pretențiile lui cu tot, simțeam în sinea mea că mă tem de dânsul și nu mă puteam împiedica să gândesc că lesniciunea cu care se ținea în pas cu mine era o dovadă de adevărată superioritate, căci trebuia să lupt fără încetare ca să nu fiu întrecut. Totuși, această superioritate — sau chiar egalitate — nu era de fapt cunoscută de nimeni în afară de mine, colegii noștri, printr-o orbire de neînțeles, păreau că nici măcar n-o bănuiesc. Într-adevăr, rivalitatea dintre noi, împotrivirea lui și mai cu seamă ameste­cul lui nedorit și îndărătnic în toate treburile mele nu se vădeau decât atunci cand eram între patru ochi. Părea să fie lipsit și de acea ambiție care mă îmboldea, ca și de pătimașa energie spirituală mul­țumită căreia eram în măsură să-i întrec pe toți ceilalți. S-ar fi putut crede că în întrecerea aceasta era mânat doar de o dorință ciudată de a-mi pune piedici, de a mă surprinde sau de a mă umili; deși erau clipe când nu se putea să nu-mi dau seama, cu un sentiment de uimire, de umilință și de ciudă, printre jignirile, ocările și contrazicerile sale, punea și un fel de duioșie cu totul nelalocul ei și câtuși de puțin binevenită, îmi închipuiam că o purtare atât de neobișnuită nu poate izvorî decât dintr-o se­meață încredere în sine, cu ifose vulgare de pro­tector și de patron.
Se prea poate ca tocmai această din urmă tră­sătură a purtării lui Wilson, la care se adăuga și potrivirea noastră de nume și faptul, doar o sim­plă întâmplare, că intrarea noastră în școală a avut loc în aceeași zi, să fi răspândit printre elevii din clasele superioare ideea că suntem frați. Elevii nu obișnuiau să se intereseze prea de aproape de tre­burile celor mai mici. Așa precum am mai spus, sau ar fi trebuit să spun, acest Wilson nu se înrudea cu familia mea nici în gradul cel mai depărtat. De­sigur însă că dacă am fi fost frați, ar fi trebuit să fim gemeni: căci după ce am părăsit pensionul doc­torului Bransby, am aflat din întâmplare că tizul meu era născut la 19 ianuarie 1913, și acest lucru este o coincidență vrednică de luat în seamă, căci e tocmai ziua nașterii mele.
Poate să pară ciudat, dar cu toată marea neliniște pe care mi-o pricinuia fără încetare rivalitatea lui Wilson și nesuferitul lui spirit de contradicție, nu eram totuși în stare să-l urăsc de-a binelea. Aveam, de bună seamă, aproape în fiecare zi câte o ceartă, în care Wilson, dăruindu-mi de față cu toată lumea laurii victoriei, mă silea totuși, într-un fel sau altul, să simt că el era cel ce-i merită, cu toate că o por­nire trufașă din parte-mi, iar la dânsul o adevărată mândrie ne făceau să ne mărginim la termenii așa-ziși protocolari. Existau totuși în firea noastră multe puncte de asemănare deplină, care mă frământau, trezind în mine un sentiment ce s-ar fi transformat în prietenie, de nu ne-ar fi împiedicat starea de în­cordare dintre noi. Firește că e foarte greu să lă­muresc sau măcar să descriu adevăratele mele sim­țăminte față de el. Ele alcătuiau un amestec pestriț și felurit: un fel de dușmănie neîmpăcată, care nu era propriu-zis ură, o oarecare stimă și mai mult respect, multă teamă, o dată cu o imensă și nepo­tolită curiozitate. Pentru psihologi va fi de prisos să mai spun că Wilson și cu mine eram prietenii cei mai nedespărțiți.
Fără îndoială că neobișnuita stare de lucruri care dăinuia între noi făcea ca toate numeroasele mele atacuri împotrivă-i, fățișe sau piezișe, să fie strecu­rate mai degrabă în chip de glumă sau de ironie (căci acestea te dor chiar când se arată ca niște sim­ple vorbe de duh) decât sub înfățișarea unei vrăj­mășii hotărâte și înverșunate. Dar străduințele mele în această privință nu rămâneau câtuși de puțin în­cununate tot mereu de izbandă, chiar dacă planurile mele erau cu multă iscusință puse la cale. Căci ti­zul meu avea o fire cumpănită, plină de o calmă nepăsare: deși se bucura de glumele usturătoare ce le făcea, nu avea nici un punct vulnerabil și se împotrivea oricărei luări în zeflemea. Nu găsisem, într-adevăr, decât un singur lucru de care mă pu­team lega, și anume o ciudățenie a lui, ce-i venea pesemne dintr‑o infirmitate fizică și pentru care orice adversar mai puțin îndârjit decât mine l-ar fi cruțat. Rivalul meu suferea de o slăbiciune a coar­delor vocale care nu-i îngăduiau să ridice vreodată glasul și să vorbească altfel decât în șoaptă. Nu m-am lăsat până ce nu am tras din acest cusur toate bie­tele foloase ce-mi stăteau la îndemană.
Răzbunările lui Wilson erau felurite: șiretenia lui născocise un lucru anumit, care mă tulbura peste măsură. Cum de-a descoperit el, cu mintea lui ageră, că ceva atât de neînsemnat mă poate jigni, iată o întrebare la care niciodată nu am aflat răspuns. E destul că după ce l-a descoperit, m-a chinuit cu el fără cruțare. Mi-a fost totdeauna nesuferit nu­mele meu de familie, lipsit de strălucire, ca și pre­numele meu, atât de obișnuit, dacă nu chiar vulgar de-a binelea. Cuvintele acestea erau otravă pentru auzul meu. Și cand se mai înființa la școala noastră un al doilea William Wilson, tocmai în ziua sosirii mele, l-am dușmănit pe el pentru că-mi purta nu­mele, acest nume ce mi s-a părut de două ori mai respingător când îl folosea un străin: un străin se făcea vinovat de îndoita lui rostire; un străin care va sta necontenit în fața mea și ale cărui interese în obișnuitele îndeletniciri școlare se vor confunda adeseori, vrând-nevrând, cu ale mele numai datorită acestei nesuferite coincidențe.
Cu fiece împrejurare ce scotea la iveală vreo asemănare fizică sau morală între rivalul meu și mine, ciuda și pornirea pe care o iscaseră sporeau tot mai mult. Pe atunci nu descoperisem încă faptul vrednic de luat în seamă că aveam aceeași vârstă, dar am văzut că eram deopotrivă de înalți și am observat că există între noi o ciudată asemănare în toată în­fățișarea, ca și în fiecare trăsătură luată în parte. Mă mai scotea din fire și zvonul privitor la înrudi­rea noastră și care se răspândise prin clasele supe­rioare, într-un cuvânt, nimic nu mă tulbura mai mult (deși îmi ascundeam cu grijă tulburarea) decat cea mai mică aluzie la asemănarea dintre noi, fie că era vorba de inteligență, de făptura sau de obarșia noastră. Adevărul e însă că în afară de zvo­nul privitor la înrudirea noastră și de cele știute de la Wilson însuși n-aveam nici un motiv să cred că această asemănare ar fi fost vreodată comentată sau măcar luată în seamă de colegii noștri de școală. Era vădit că el o examina în fel și chip și cu tot atâta îndărătnicie ca și mine. Dar faptul că descoperise în ea un nesecat izvor de neajunsuri nu poate fi pus decât pe seama agerimii minții sale, care, precum am spus, era cu totul neobișnuită.
Imitându-mă în chip desăvârșit, îmi dădea replica și în vorbă și în faptă și-și juca rolul de minune. Era ușor să-mi copieze veșmintele; iar mersul și felul meu de a fi și le însușise fără prea mare greu­tate, în ciuda cusurului său fizic, nici vocea mea nu-i scăpase. Firește că nu putea prinde tonurile de sus, dar cheia era aceeași, și șoapta lui stranie ajunse ecoul însuși al glasului meu.
Nu voi încerca să mai spun aici cât de mult mă necăjea portretul acesta remarcabil (fiindcă, la drept vorbind, nu se putea susține că era o caricatură). Singura mea mângâiere sta în faptul că nimeni altul decât mine nu observase, pare-se, această imitare și n-aveam de suferit decat zâmbetele pline de sub­înțelesuri și ciudat de sarcastice ale tizului meu. Bucurându-se că îmi trezise în suflet tocmai ceea ce urmărea, părea că râde în sinea lui de fiecare înțepătură ce-mi pricinuia, și disprețuia, într-un fel numai al său, aplauzele obștești pe care succesul născocirilor lui atât de iscusite le-ar fi dezlănțuit așa de ușor. Într-adevăr, vreme de mai multe luni pline de neliniști a fost pentru mine o enigmă de nedezlegat cum de colegii nu-și dădeau seama de intenția lui, cum de nu simțeau că reușise pe deplin și nu luau parte la o glumă atât de răutăcioasă. Se vede că nu era ușor să observe cineva această imi­tație făcută treptat; sau poate că liniștea mea se datora mai degrabă măiestriei imitatorului, care, disprețuind amănuntele (singurul lucru ce poate fi înțeles de un profan într-o pictură), dădea întreaga măsură creației lui originale decât în fața ochilor mei, ca să mă facă să sufăr.
Am mai vorbit aici, și nu o singură dată, despre felul nesuferit de ocrotitor în care se purta cu mine și despre neîncetatul și îndatoritorul lui amestec în tot ce aș fi vrut să fac. Amestecul acesta lua deseori forma neplăcută a unui sfat, sfat ce nu era dat pe față, ci strecurat sau spus numai în treacăt, le pri­meam în silă, și sila acesta, pe măsură ce înaintam în vârstă, sporea tot mai mult. Totuși, după atâta vreme, fie-mi îngăduit să-i dau dreptate. Recunosc deci că nu-mi pot aminti de nici o împrejurare în care îndemnurile rivalului meu să fi fost de partea nesocotințelor și a nebuniilor, atât de obișnuite la vârsta aceea fragedă și neștiutoare. Simțul moral cel puțin, dacă nu și toate celelalte daruri ale sale, pre­cum și cunoașterea vieții, erau cu mult mai ascuțite decât al meu. Și astăzi aș fi putut fi un om mai bun și deci mai fericit dacă n-aș fi respins atât de des bunele povețe cuprinse în șoaptele lui cu tâlc și care nu-mi inspirau decât o ură neîmpăcată și un amar dispreț.
Astfel că, de la o vreme, m-am răzgândit de-a binelea împotriva supravegherii lui nesuferite. Zi cu zi resimțeam tot mai mult și mai pe față ceea ce îmi părea o trufie de neîndurat. Am spus că, în anii dintâi ai camaraderiei noastre școlare, sen­timentele mele față de el ar fi putut ușor să se prefacă în prietenie, dar în ultimele luni cât am mai stat la școală, cu toate că mă slăbise puțin cu obișnuitul său amestec în treburile mele, era neîn­doios că sentimentele mele înclinau cam în aceeași măsură să se schimbe într-o ură adevărată. Cred că a băgat de seamă aceasta într-o anumită împreju­rare, și după aceea m-a ocolit, sau s-a prefăcut că mă ocolește.
Tot cam în timpul acela, dacă mi-aduc bine aminte, într-o ceartă violentă avută cu el, când și-a ieșit din fire mai mult decât de obicei, vorbind și gesticuland într-un chip cu totul nestăpânit și nu prea potrivit cu felul lui de a fi, am descoperit, sau mi s-a părut că descopăr, în accentul, în expre­sia feței, în toată înfățișarea lui ceva care la început m-a tulburat, iar apoi m-a interesat nespus, aducându-mi în minte icoane șterse, din frageda copi­lărie, un întreg noian de amintiri nedeslușite și ciudate din vremuri când memoria nici măcar nu luase ființă. Nu pot descrie mai bine senzația care mă apăsa decât spunând că anevoie puteam să mă dezbar de gândul că am mai cunoscut făptura ce sta în fața mea, în zile de mult apuse, într-un trecut nespus de depărtat. Dar iluzia s-a risipit pe dată, așa cum se ivise, și o pomenesc aici doar ca să arăt bine ziua când a avut loc cea din urmă convorbire cu ciudatul meu omonim.
Vechea și uriașa locuință cu cotloanele ei nenu­mărate avea mai multe încăperi mari, care dădeau una într-alta. În ele dormeau cea mai mare parte din elevi. Dar, așa cum e firesc să fie într-o casă clădită după un plan atât de năzdrăvan, mai erau fel și fel de cămăruțe și chițimii, rămășițe struc­turale ale zidirii. Pe acestea iscusința și calicia doc­torului Bransby le prefăcuse tot în dormitoare, deși nu erau altceva decât niște chilioare ce nu puteau fi folosite decât de un singur ins. Una dintre aceste cămăruțe era locuită de Wilson.
Se împlineau aproape cinci ani de când mă aflam în școală, când într-o noapte, curând după cearta de care am pomenit adineauri, văzand că toată lumea doarme adânc, m-am sculat din pat și cu o lampă în mână, printr-un labirint de coridoare înguste, m-am furișat din camera mea de culcare spre odăița rivalului meu. Uneltisem îndelung împotrivă-i una dintre acele farse răutăcioase care, până atunci, dă­duseră greș tot mereu. Aveam de gând să‑mi aduc chiar acum la îndeplinire planul și hotărâsem să-l fac să simtă toată răutatea care mă însuflețea. Ajungând la cămăruța lui, am pătruns în ea tiptil, lăsându-mi afară lampa cu abajur. Am făcut un pas și i-am ascultat răsuflarea liniștită. Încredințat fiind că doarme, m-am înapoiat pe coridor, am luat lampa și m-am apropiat cu ea de pat. Perdelele erau trase de jur împrejur; ca să-mi aduc la îndeplinire ceea ce veam de gând, le-am întredeschis încetișor și fără zgomot; razele de lumină căzură cu toată stră­lucirea asupra celui adormit, și în aceeași clipă pri­virile mi s-au oprit pe chipul lui. M-am uitat la el și am încremenit; un fior de gheață îmi străbătu tot trupul. Pieptul îmi zvâcnea, genunchii îmi tremu­rau, mintea întreagă mi‑era cuprinsă de o groază nespusă, deși fără pricină. Gâfâind, am coborât lam­pa și mai aproape de fața lui. Acestea să fi fost trăsăturile lui William Wilson, acestea chiar? Ve­deam, de bună seamă, că erau ale lui, dar tremuram ca în friguri, închipuindu-mi că nu. Oare ce putea fi în ele ca să mă tulbure până-ntr-atât? Le priveam mereu și, între timp, în mintea mea se frământa o lume de gânduri fără șir. Nu arăta așa, nu, desigur că nu arăta tot așa în ceasurile însuflețite, când era treaz. Același nume, aceeași înfățișare, aceeași zi a sosirii la școală... și apoi, acea imitație stăruitoare și de neînțeles a mersului meu, a glasului, a veș­mintelor și a purtărilor mele. Într-adevăr, era oare omenește cu putință ca ceea ce vedeam acum să nu fi fost decât urmarea obiceiului său de a mă lua în râs imitandu-mă? Cuprins de groază și scuturat de friguri, am stins lampa, am ieșit încetișor din odaie și am părăsit pe dată sălile vechii școli, ca să nu le mai văd niciodată.
După un răgaz de cateva luni, petrecute acasă în curată trândăvie, m‑am regăsit elev la Eton. Acest scurt răstimp a fost totuși îndestulător ca să slă­bească în minte amintirea întâmplărilor trăite la școala doctorului Bransby. Sau cel puțin să aducă o schimbare vădită în natura sentimentelor pe care amintirea lor de deștepta în mine. Adevărul, latura tragică a dramei pieriseră. Puteam acum găsi pri­cini să mă îndoiesc de mărturia simțurilor mele și arareori mi se întâmpla să evoc acele împrejurări fără să mă minunez cât de mare e naivitatea ome­nească și fără să zâmbesc gândindu-mă la puterea și voiciunea imaginației de care mă bucuram prin moștenire. Iar felul de viață de la Eton nu era deloc în măsură să-mi micșoreze acest scepticism.
Vârtejul de nesăbuite nebunii în care cu atâta ne­socotință m-am cufundat din capul locului a spul­berat totul, afară de spaima clipelor trecute, a șters dintr-a dată orice impresie adancă și trainică și mi-a lăsat în amintire numai nimicurile fără rost ale vieții mele dinainte.
N-aș dori totuși să mai înșir aici întreagă josnica poveste a desfrâului meu, desfrâu care sfida legile și scăpa cu dibăcie de supravegherea școlară. Trei ani de nebunii care s-au scurs fără nici un folos nu mi-au dăruit altceva decât deprinderi vițioase, adânc înrădăcinate, și mi-au sporit puterea trupească într-un fel aproape nefiresc. Și o dată, după o săptămână întreagă de chefuri dezmățate, am poftit în locuința mea câțiva dintre cei mai destrăbălați studenți la o tainică orgie. Ne-am adunat noaptea într-un ceas târziu, căci petrecerea noastră deșănțată trebuia cu sfințenie să se prelungească până în zori. Vinul curgea fără încetare și nu duceam lipsă nici de alte ispite, poate și mai primejdioase, iar când zorile cenușii abia se arătaseră la răsărit, delirul și năzdrăvăniile noastre ajunseseră la culme. Întăratat peste măsură de beție și de jocul de cărți, tocmai când stăruiam să duc la capăt o înclinare de o ti­căloșie cu totul neobișnuită, deodată, iată, atenția mi-a fost atrasă de faptul că ușa a fost deschisă cu putere, dar nu de tot, precum și de glasul repezit al unui servitor de afară. Spunea că o anume per­soană, pesemne foarte grăbită, dorește să-mi vor­bească la intrare.
Înnebunit de băutură, această neașteptată întreru­pere mai degrabă m-a bucurat decât m-a uimit. Fără zăbavă, m-am îndreptat clătinându-mă într‑acolo, și din câțiva pași am ajuns în vestibulul locuinței. În încăperea aceasta mică și joasă nu atârna nici o lampă și în clipa de față nu primea altă lumină decât aceea nespus de slabă a zorilor, care se stre­cura prin fereastra semicirculară. Când am pus pi­ciorul pe prag, am zărit chipul unui tânăr cam de înălțimea mea, îmbrăcat într-o haină de casă, ma­tinală, de postav alb, pichetat, croită după ultima modă și aidoma cu aceea pe care tocmai o purtam eu. Lumina sfioasă nu-mi îngădui să văd decât atât, trăsăturile feței nu i le puteam desluși. Cum am intrat, s-a repezit cu pași mari la mine și luându-mă cu mare nerăbdare de braț, îmi șopti la ureche cu­vintele:
— William Wilson!
Într-o clipă m-am dezmeticit.
În felul de a fi al străinului, în tremurul nervos al degetului său ridicat în fața ochilor mei, împo­triva luminii, era ceva care mă umplu de o uimire nespusă. Dar nu asta mă tulburase atât de groaznic. Ci forța acelei mustrări solemne, rostirea ei ciudată, înăbușită, șuierătoare... Și, mai presus de toate, ca­racterul, tonalitatea, cheia acestor câteva silabe sim­ple și familiare, care, deși spuse în șoaptă, trezeau în mine mulțimea miilor de amintiri ale zilelor apuse, cutremurându-mi sufletul ca descărcarea unei baterii galvanice. Până să-mi vin în fire, plecase. Cu toate că întâmplarea a făcut asupra închipuirii mele tulburate o vie impresie, aceasta a fost to­tuși trecătoare. Vreme de câteva săptămani, într-ade­văr, m-am dedat unor cercetări temeinice sau m‑am învăluit într-un nor de gânduri bolnăvicioase. N-am încercat să-mi ascund mie însumi identitatea ciu­datului personaj care cu atâta stăruință se ames­teca în treburile mele și nu-mi da pace cu sfaturile lui strecurate. Dar cine și ce anume era acest Wil­son? Și de unde venea? Și ce urmărea? N-am pu­tut să lămuresc nici unul din aceste puncte. Sin­gurul lucru pe care îl știam cu siguranță era că un neașteptat accident întâmplat în familie pricinuise plecarea lui de la școala doctorului Bransby în după-amiaza aceleiași zile în care fugisem și eu. Dar după un scurt răstimp am încetat să mă mai gândesc la lucrul acesta, atenția fiindu-mi cu to­tul absorbita de pregătirea plecării mele la Oxford. Acolo, mulțumită deșertăciunii nesocotite a părin­ților, care îmi hărăzise un venit anual și-un fel de viață ce-mi îngăduiau să mă răsfăț în voie în acel lux deșănțat, atât de scump inimii mele, am ajuns în curând să mă întrec în risipă nesăbuită cu cei mai mândri moștenitori ai celor mai bogate domenii senioriale din Marea Britanie. Astfel de mijloace de trai îmbiindu-mă la vițiu, firea mea s-a dezlăn­țuit cu o patimă îndoită și, în nebuneasca îngâmfare a desfrânărilor, călcam în picioare până și cele din urmă rămășițe de cuviință. Dar n-are nici un rost să stărui cu de‑amănuntul asupra smintitelor mele purtări.
E de ajuns să se știe că, printre toți risipitorii, eu îl întreceam până și pe Irod și că, dând nume unei sumedenii de nebunii noi, am înșirat și eu un adaos destul de însemnat la lungul pomelnic al vițiilor care erau pe atunci în floare în cea mai des­trăbălată universitate din Europa.
Și, totuși, chiar ajuns aici, anevoie s-ar putea crede că decăzusem până‑ntr-atât din starea mea de gentilom încât să caut a face cunoștință cu josnicele meșteșuguri ale jucătorilor de profesie și devenind un adept al acestei științe vrednice de dispreț, să-mi fac din ea o îndeletnicire obișnuită, un mijloc de a-mi spori veniturile, și așa uriașe, pe socoteala ce­lor mai săraci cu duhul dintre colegii mei. Totuși așa stau lucrurile. Și fără îndoială grozăvia acestei sfidări a tuturor sentimentelor de cinste și omenie era pricina de seamă, dacă nu singura, care mă scutea de pedeapsă. Într‑adevăr, printre colegii mei cei mai destrăbălați, cine oare n-ar fi contestat mai degrabă mărturia cea mai strigătoare a simțurilor decât să-l bănuiască de o asemenea ticăloșie pe ve­selul, pe sincerul și mărinimosul William Wilson, cel mai darnic și mai nobil cetățean din Oxford, ale cărui nebunii (după cum ziceau cei ce trăiau pe seama lui) nu erau altceva decât nebuniile tinereții și ale unei închipuiri nestrunite, ale cărei rătăciri nu erau decât neasemuite capricii, cel mai negru vițiu al său fiind doar o extravaganță plină de ne­păsare și trufie?
Vreme de doi ani aceasta îmi fusese rodnica înde­letnicire, cand sosi la Universitate un anume Glendenning, un june parvenit, înobilat de curând, mai bogat — spunea lumea — decât Atticus —, cu avuții tot atât de lesne dobândite. În curand mi-am dat sea­ma că e cam slab de minte și bineînțeles, l-am avut în vedere ca pe o pradă nimerită pentru meșteșugul meu. Îl îndemnam adesea să jucăm cărți și cu măies­tria obișnuită a măsluitorului, îmi potriveam jocul în așa fel încât să-l fac să câștige însemnate sume de bani, pentru a-l prinde cât mai bine în mreje. În cele din urmă, planul meu fiind bine chibzuit, m-am întâlnit cu el (cu dorința nestrămutată ca această întâlnire să fie cea din urmă și hotărâtoare) în locuința unui coleg (domnul Preston), tot atât de bun prie­ten cu amândoi, dar care, ca să fiu drept, nu bănuia câtuși de puțin ce anume urmăream. Pentru a în­fățișa lucrurile într‑o lumină cât mai prielnică, mă străduiam să adun o sindrofie de opt până la zece inși, și avusesem o deosebită grijă ca jocul de cărți să fie cu totul întâmplător și să nu înceapă decât la propunerea victimei pe care pusesem ochii. Ca să scurtez povestea acestor ticăloșii, voi spune că m-am folosit de toate acele șiretlicuri grosolane atât de obiș­nuite în asemenea împrejurări, încât e de mirare cum de se mai găsesc pe lume proști care să cadă în capcană.
Ne-am prelungit aici șederea până în târziul nopții și, în cele din urmă, am adus lucrurile în așa fel încât să-mi fac din Glendenning singurul meu potriv­nic la cărți. Jucam un ecarte, adică tocmai jocul meu favorit. Dornici să urmărească desfășurarea partidei noastre, toți cei ce mai erau de față aruncaseră cărțile și se ațineau în jurul nostru ca spectatori. Parvenitul acesta, pe care prin vicleșugurile mele îl făcusem încă din primele ore ale serii să bea vârtos, acum amesteca, tăia și da cărțile cu o înfrigurare nestă-pânită, ce nu putea fi pusă, cred eu, decât în parte, dar nu pe de-a-ntregul, pe seama beției. În scurtă vreme îmi datora o sumă însemnată; și atunci, după ce trase o înghițitură bună de Porto, făcu tocmai ceea ce prevăzusem eu, judecând la rece: propuse adică să dublăm miza, care și până acum fusese neo­bișnuit de mare. În cele din urmă am consimțit, dar cu o schismă de împotrivire bine studiată și numai după ce refuzul meu repetat l-a împins să rostească și câteva cuvinte tăioase, din a căror pricină cei de față au crezut că nu-mi dădusem consimțământul decât din ciudă. Ceea ce a urmat n-a făcut decât să mă încredințeze cât de deplin se prinsese prada în mrejele mele. În mai puțin de un ceas, datoria-i ajunsese de patru ori mai mare. De la un timp, chipul lui își pierduse coloritul aprins pe care i-l dase vinul, iar acum, spre uimirea mea, văzui că o paliditate într-adevăr îngrozitoare îi luase locul. Am spus „spre uimirea mea". Din cercetările mele amă­nunțite reieșea că Glendenning ar fi fost fără sea­măn de bogat, și sumele pe care le pierduse până în clipa de față, deși destul de însemnate, nu ar fi putut, credeam eu, să-l stânjenească prea mult, ne­cum să-l tulbure într-o măsură atât de mare. Pri­mul meu gând a fost, firește, că trebuie să-l fi ame­țit cu totul vinul înghițit pană atunci. Și mai de­grabă pentru a-mi păstra neștirbit prestigiul de care mă bucuram în fața colegilor, decât din vreo altă pricină mai puțin interesantă, eram gata să stărui cu dinadinsul pentru încetarea jocului, când câteva cuvinte rostite chiar lângă mine de către unii oas­peți și o exclamație de adâncă deznădejde a lui Glendenning mi-au dat a înțelege că-l ruinasem cu desăvârșire și într-un chip care, făcând din el un ins vrednic de mila obștească, îl punea la adăpost până și de cruzimile Satanei.
Nu e ușor de spus cum ar fi trebuit să mă port acum. Starea de plâns a victimei mele răspândise asupra tuturor o atmosferă apăsătoare și întunecată.
Câteva clipe a domnit o tăcere adâncă. În timpul acela îmi simțeam obrajii arzând sub atâtea priviri învăpăiate, pline de dispreț sau de mustrare, pe care mi le aruncau cei mai puțin destrăbălați dintre noi. Și trebuie să mărturisesc că pentru o scurtă clipă , mi-am simțit inima ușurată de povara unei neliniști de nesuferit mulțumită acelei neașteptate și extra­ordinare întreruperi care a urmat. Canaturile largi și grele ale ușii de la intrare se deschiseră dintr-o dată de perete, cu o năvalnică și năprasnică năpustire, care stinse, ca prin farmec, toate făcliile din încăpere. Murind, lumina lor ne‑a mai îngăduit să zărim că un străin cam de statura mea și strâns în­fășurat într-o mantie pătrunsese înlăuntru. Dar acum întunerioul era de nepătruns, și noi simțeam doar atât: că se afla în mijlocul nostru. Mai înainte ca vreunul dintre noi să-și fi venit în fire din marea uimire care ne cuprinsese pe toți această zguduitoare întâmplare, am auzit glasul nepoftitului:
— Domnilor, spuse el, cu o șoaptă de neuitat, adâncă, dar deslușită, care mă înfiora până în măduva oaselor, domnilor, nu-mi cer iertare pentru purtarea mea, deoarece purtându-mă astfel nu-mi fac decât datoria. De bună seamă că nu aveți nici o cunoștință asupra caracterului adevărat al celui care în această noapte a câștigat la ecarte o sumă însemnată de bani de la lordul Glendenning. Am să vă pun la îndemână un mijloc fără greș ca să dobândiți degrabă această cunoaștere foarte necesară. Vă rog să cercetați pe îndelete căptușeala manșetei de la mâneca lui stângă și feluritele pachețele ce pot fi găsite în buzunarele destul de încăpătoare ale veșmântului său de casă, brodat.
Pe când vorbea, tăcerea era atât de adâncă, încât ai fi auzit și un ac căzând pe pardoseală. Când isprăvi, se depărtă îndată, la fel cum sosise, pe negândite. Aș putea oare să descriu ce simțeam? Mai e nevoie să spun că înduram ca un osandit toate chinurile ia­dului? Fără îndoială că n-am prea avut răgaz pen­tru gândire. Mâini multe și puternice m-au înșfăcat pe loc, și într-o clipă s-au adus și luminile. A urmat cercetarea. În căptușeala mânecii mi s-au găsit toate figurile mai de seamă la ecarte, iar în buzunarele veșmântului un număr de pachete de cărți, întru totul asemănătoare acelora întrebuințate la sindro­fiile noastre, cu singura deosebire că ale mele erau dintre cele tehnic denumite arrondées, „onorurile" fiind ușor bombate la capete, iar cărțile de rând ușor bombate pe lături. Într-o astfel de așezare, victima care taie, ca de obicei, cărțile în lungimea lor, va servi negreșit un „onor" adversarului, pe când măs­luitorul, tăind în lățime, desigur că nu va dărui vic­timei nimic bun pentru desfășurarea jocului.
O izbucnire de indignare de-ar fi urmat după această descoperire m-ar fi durut mai puțin decât tăcerea disprețuitoare și aerul batjocoritor cu care a fost primită.
— Domnule Wilson, zise gazda, aplecându-se să ridice de la picioarele sale o haină de blană nespus de scumpă și de rară, domnule Wilson, acest lucru vă aparține. (Vremea era răcoroasă, și când ieșisem din camera mea, îmi aruncasem peste veșmântul de casă o manta pe care, când ne-am așezat să jucăm cărți, o scosesem). Socot că ar fi de prisos, adăugă el, uitându-se cu un zâmbet amar la cutele veșmân­tului, să mai caut și aici alte dovezi ale îndemânării dumneavoastră. Într-adevăr, ne-a fost de ajuns. Vă dați seama, sper, că e neapărat necesar să părăsiți Oxfordul și, în tot cazul, să părăsiți îndată locuința mea.
Înjosit și târât în noroi cum eram, poate că aș fi respins pe loc acest limbaj jignitor printr-un act de violență personală, dacă în acea clipă atenția nu mi-ar fi fost cu totul atrasă de un fapt nespus de tulburător. Haina ce purtam era făcută dintr-o bla­nă de o rară scumpete, e de prisos să spun cât era de rară și cu ce preț nebunesc o plătisem. Croiala ei, de asemenea, era un rod al fanteziei mele, căci eram trufaș și de o înfumurare nesocotită în lucruri ușuratice de soiul acesta. Așadar, când domnul Preston îmi întinse haina pe care o ridicase de jos, de lângă ușa odăii, mi-am dat seama cu o uimire ve­cină cu groaza că pe a mea o țineam pe braț (unde, fără îndoială, o pusesem în neștire) iar aceea care mi se oferea nu era decât copia ei credincioasă, în fiece amănunt, oricât de neînsemnat ar fi fost. Îmi aminteam că ciudata ființă care mă denunțase atât de cumplit era înfășurată într-o blană, în timp ce nici unul dintre tovarășii mei de petrecere, în afară de mine, nu purtase un asemenea veșmânt. Venindu-mi puțin în fire, am luat-o pe aceea pe care mi-o întindea Preston, am pus-o fără să se bage de sea­mă peste a mea și am părăsit încăperea cu o în­cruntare hotărâtă și sfidătoare. În dimineața zilei următoare, înainte de revărsatul zorilor, părăsind Oxfordul, am început o călătorie grabnică pe Con­tinent, bolnav de-a binelea de rușine și de groază.
Zadarnic fugeam. Soarta mea blestemată și trium­fătoare mă urmărea necontenit, dovedindu-mi cu dinadinsul că de-abia începuse să-și arate tainica ei putere. De-abia pusesem piciorul la Paris, că am avut o nouă mărturie a interesului nesuferit pe care acest Wilson îl purta treburilor mele. Au trecut ani după ani, în care n-am cunoscut alinarea. Ticălosul! La Roma, cât de nepoftit, dar cu câtă bunăvoință de strigoi a stat între mine însumi și ambiția mea! La Viena la fel, la Berlin și la Moscova! În ce loc oare, într‑adevăr, n-am avut prilejul amar să-l blestem în inima mea? În cele din urmă, prins de groază, fugeam de nevăzuta-i asuprire ca de ciumă, până la capătul pământului am tot fugit, în zadar.
Și iară și iară, în tainica împărtășire cu propriul meu spirit, îmi puneam întrebările: „Cine-i oare? De unde vine? Și ce urmărește? Dar nu găseam răspuns. Și atunci cercetam, cu o luare-aminte mi­nuțioasă, formele, metoda și trăsăturile mai însem­nate ale sfruntatei lui supravegheri. Dar și aici erau prea puține date ca să pot ajunge la o presupunere temeinică. E totuși vrednic de amintit că în nici una dintre numeroasele împrejurări cand în ultimul timp mi-a stat în drum, n-a făcut-o decât ca să ză­dărnicească acele planuri sau să împiedice acele fapte care, dacă ar fi fost duse până la capăt, s-ar fi sfârșit cu vreo nenorocire și mai groaznică. Slabă îndreptățire, desigur, pentru o autoritate pe care și-o lua asupră-și cu atâta trufie! Slabă despăgubire pentru drepturile firești ale liberului arbitru, atât de jignitor și de îndărătnic tăgăduite!
De asemenea, am fost nevoit să bag de seamă că, de mai multă vreme, călăul meu (care-și păstra cu sfințenie și cu o minunată iscusință ciudata meteahnă de a se îmbrăca la fel cu mine) potrivise în așa fel lucrurile, când urmărea în fel și chip să pună piedică voinței mele, încât să nu-i pot zări nici o clipă tră­săturile feței. Oricine ar fi fost William Wilson, aceasta era desigur culmea prefăcătoriei sau a smin­telii. Putea oare să-și închipuie, fie și numai o clipă, că în sfetnicul meu de la Eton, în cel ce mi-a ni­micit onoarea la Oxford, sau se împotrivise ambi­ției mele la Roma, răzbunării mele la Paris, dra­gostei mele pătimașe la Napoli, sau la ceea ce greșit ruinase el avariția mea în Egipt, că în acest vrăjmaș neîmpăcat, în acest geniu rău al meu n-aș putea să-l recunosc pe William Wilson al anilor de școală, tizul, tovarășul, rivalul, rivalul urât și temut de la școala doctorului Bransby? Cu neputință! Dar fie-mi îngăduit să trec mai repede la cumplita și cea din urmă scenă a dramei.
Până atunci mă supusesem cu nepăsare tiraniei lui neînduplecate. Sentimentul de adânc respect cu care priveam de obicei caracterul ales, măreața înțelepciune, prezența lui peste tot locul și atotpu­ternicia vădită a lui Wilson, îmbinat cu o senzație de adevărată groază pe care mi-o inspirau anumite alte trăsături ale firii lui, ca și unele presupuneri, făcuseră să se nască în mintea mea ideea că aș fi cu totul slab și neajutorat și mă îndemnaseră până atunci să mă supun orbește, deși în silă și plin de amărăciune, bunului său plac. Dar în ultima vreme mă dedasem cu totul băuturii, și înrâurirea ei vătă­mătoare asupra firii mele moștenite mă făcea tot mai potrivinic oricărei supravegheri. Am început să murmur, să șovăi, să mă împotrivesc. Și era oare numai închipuirea mea care mă făcea să cred că, în timp ce voința îmi sporea, voința asupritorului meu slăbea în aceeași măsură? Oricum ar fi, am în­ceput să simt cum mi se trezește în suflet o spe­ranță arzătoare și, în cele din urmă, nutream în gandurile mele cele mai tainice hotărârea întunecată și deznădăjduită de a nu mai îndura să fiu multă vreme subjugat.
Era la Roma, în timpul carnavalului din 18.., pe când luam parte la o mascaradă la palatul ducelui napolitan Di Broglio. Băusem în neștire, chiar mai mult ca de obicei, iar acum atmosfera înăbușitoare a încăperilor înțesate de lume mi se părea de nesu­ferit. Greutatea cu care-mi croiam drum prin gloata musafirilor era și ea de vină, într-o măsură destul de mare, în această răscolire mânioasă a firii mele. Căutam cu nerăbdare (nu pot spune în ce scop jos­nic) pe tânăra, voioasa și încântătoarea soție a acelui bătrân smintit care era Di Broglio. Cu o încredere prea ușuratică îmi împărtășise din vreme taina costumului pe care-l va purta, iar acum, zărind-o de departe, mă grăbeam să-mi tai drum până la ea. În clipa aceea simțit pe umărul meu o mână ușoară și acea în veci neuitată șoaptă, adâncă și blestemată, în auz.
Cuprins de o manie sălbatică, m-am întors pe loc spre cel care mă întrerupsese astfel și l-am apucat năprasnic de guler. Așa cum mă așteptasem, era înveșmântat într-un costum la fel cu al meu, întru totul, purta o mantie spaniolă de catifea albastră, iar peste haină avea o cingătoare roșie, de care era prinsă sabia. O mască de mătase neagră îi acoperea pe de‑a-ntregul fața.
— Ticălosule! am spus, cu un glas răgușit de o furie oarbă; fiece cuvânt rostit părea că ațâță mai mult focul înverșunării mele. Ticălosule! Șarlata-nule! Tâlhar blestemat! N-ai să mă mai urmărești așa, n-ai să mă mai urmărești până la moarte! Urmează-mă, sau te străpung pe loc!
Și din sala de bal mi-am tăiat drum până într-o mică anticameră învecinată, trăgându-l după mine, din mers, fără ca el să se poată împotrivi.
Când am intrat, l-am îmbrâncit cât colo, cu mânie. S-a rezemat de perete, clătinându-se, în timp ce eu, cu o înjurătură groaznică, am închis ușa și i-am poruncit să tragă sabia. A șovăit o clipă, apoi, cu un suspin ușor, își trase sabia, în tăcere, și se puse în gardă.
Într-adevăr, lupta a fost scurtă. Eram peste fire de întăratat de tot felul de porniri nimicitoare și-mi simțeam într-un singur braț energia și vigoarea unei mulțimi întregi. În câteva clipe, prin forța și îndemânarea mea, l-am respins până în peretele căptușit cu lemn, și astfel, ținându-l în puterea mea, mi-am înfipt sabia, cu o sălbăticie de fiară, de câteva ori, în pieptul lui.
În clipa aceea cineva a încercat clanța ușii. Mă grăbii să preîntâmpin venirea cuiva și mă întorsei îndată la adversarul meu, care trăgea să moară. Dar în care limbă din lume s-ar putea descrie cum se cuvine acea uimire, acea groază ce m-a cuprins la priveliștea oferită atunci ochilor mei? Clipa scurtă cât mi-am întors privirile a fost de ajuns ca să pară că a adus o schimbare vădită în așezarea camerei, în colțul ei cel mai depărtat. O oglindă mare — așa cel puțin mi s-a părut în tulburarea mea dintâi — se afla acum într-un loc unde nu o zărisem mai înainte, și când, în culmea groazei, m-am apropiat de ea, parcă propria mea înfățișare, dar cu trăsăturile feței de o paloare de moarte și mânjite cu sânge, îmi ieși în întâmpinare cu un mers nesigur și șo­văitor.
Am spus că așa mi se păruse, dar nu era așa. Era chiar adversarul meu, era însuși Wilson, care, în frigurile morții, îmi sta dinainte. Masca și mantaua lui zăceau pe podea, unde le zvârlise. Și nu era fir în toate veșmintele lui, nu era linie în trăsăturile adâncite și ciudate ale chipului său care să nu fi fost al meu propriu, până la cea mai desăvârșită ase­mănare.
Era Wilson; dar nu mai vorbea în șoaptă și aș fi putut crede că eu însumi vorbeam atunci când îmi spuse:
— Ai învins, iar eu sunt pierdut. Dar de azi înainte ești mort și tu — mort în fața lumii, a ce­rului și a speranței. Ai trăit doar prin mine, iar acum vezi în moartea mea, vezi în această întruchi­pare, care e a ta proprie, cât de deplin te‑ai omorât pe tine însuți!





["William Wilson" (în original "William Wilson") a văzut lumina tipa­rului în almanahul "The Gift: A Christmas and New Year's Present for 1840", publicat în 1839 la Phila­delphia.]

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!