Imi e dor de creionul meu cu mina. De fapt era creionul mamei mele, dar atunci cand il foloseam eu era al meu, nu? Scriu, insir cuvinte aiurea pe foaie si vad cum varful creionului se tot toceste. Imediat va trebui sa il ascut din nou. Sigur il voi ascuti prea tare. Si se va rupe. Va trebui iar ascutit dar se va rupe in continuare, pentru ca eu apas cand scriu. Ador sa apas cand scriu. Parca ma descarc pe biata foaie de hartie, eu o apas cu rautate, , cand ea nu are nicio vina. Probabil nu are nicio vina. Pentru ce sa fie vinovata? Va intrebati probabil . Nici eu nu stiu. Dar nu obisnuiesc sa las un lucru fara explicatie, asa ca raman putin pe ganduri. De ce e vinovata biata coala de hartie? Eu scriu pe ea. Iar ea accepta cuvintele mele fara sens. E vinovata pentru ca le accepta. Asa, creionul se toceste, iar gramajoara ramasa dupa ce il ascut creste tot mai mult. Daca mi se termina creionul, voi lua altul. Cand se va micsora si acela, il voi schimba. Si uite asa se consuma creioanele pe colile de hartie, coli care nu se impotrivesc cu nimic. Pentru a face creioane ai nevoie de lemn. Iar pentru lemn se taie incontinuu din fiecare padure. Se taie mult lemn pentru a face vreioane. Si a cui este vina? A colilor de hartie cu siguranta. Daca s-ar impotrivi cumva creioanelor nu s-ar mai taia atatea paduri.. intreaga lume ar deveni un loc mai bun. Mai putina poluare, mult mai putin aer curat. Cineva ar trebui sa le zica celor de la conducere ca ar trebui sa se faca un mare proiect. Un proiect mare, mare. Foile vor trebui sa aiba mai multa inteligenta, doar asa lumea va deveni un loc mai bun. Pacat ca acest lucru este putin probabil. Nu poti destepta un obiect care nu are pic de inteligenta. Hai ca la oameni mai merge. Cu oamenii mai vorbesti, oamenilor le bagi anumite idei in minte, pe oameni ii mai manipulezi. Dar cu obiectele e o cu totul alta pveste. Nu, nu, cu ele nu merge cu frumosul. Nu le poti vorbi, pentru ca nu ne inteleg graiul. Nu le poti explica prin semne, caci bunul Dumnezeu nu le-a dat ochi. Cert e ca obiectele sunt tare ciudate. Iar printre ele cele mai ciudate sunt colile de hartie. Prea usor accepta sa fie scrise, prea usor accepta sa fie murdarite. Sunt ciudate. De aceea nici nu cred ca se poate baga vreun strop de inteligenta in ele.
Cu creioanele insa e altfel. Creioanele sunt de multe feluri. Si printre toate sunt, spre bucuria mea, si unele inteligente. Creioanele mecanice. Pentru ele nu este nevoie de taierea copacilor. Stiu ele ce stiu, fiind asa ecologiste. Cand scrii cu ele mana-ti curge atat de fin... ce placere e sa-ti vezi literele umpland asa de usor fila alba. Parca nici nu mai trebuie sa apas atat, sufera si foaia mai putin. Si creionul mecanic nu se toceste, nu trebuie ascutit. Ce ti-ai putea dori mai mult?... Are totusi si el micile lui neplaceri. Un creion mecanic e mai scump decat cele normale. Fiind mai scump, ti mai mult la el, ai mai multa grija de el. Deci automat se pierde mai repede. Sau cel putin in mainile mele. Nu, creionul caruia ii duc dorul acum, in mod miraculos, nu s-a pierdut... inca. Doar ca a ramas fara mina, asta fiind inca una din putinele lui neplaceri. Iar magazinul unde s-ar putea gasi mine e asa de departe... trebuie sa fie vreo treisute de metri pana acolo. Iar lenea e mare. Interesul meu pentru ce se da la televizor e si mai mare, chiar daca de fiecare data il deschid la jumatatea emisiunii si nu mai inteleg nimic. Doar e mai usor sa lenevesti ziua si noaptea sa te plangi ca nu ai cu ce scrie, nu?
Orologiul bate miezul noptii. De fapt, ceasul din bucatarie. Bine ca nu-i orologiu. Ala e mare si face mult zgomot. S-ar trezi toata casa. S-ar duce pe apa Sambetei toata linistea mea. Si concentrarea mea. Si inspiratia mea. Iti si trebuie multa imaginatie ca sa scri despre importanta creionului mecanic. Uite ca m-am facut si ecologista! Oare daca ma duc cu ideea unei hartii inteligente la conducerea tarii devin si politician? Orice e posibil... Dar acum m-as multumi doar cu un rol in poveste. Doar ceasul a batut miezul noptii, nu? Printesa alearga speriata pe scarile din fata palatului si-si pierde pretiosul ei pantofior de clestar. Printul o urmareste indragostit pana peste urechi. Iar, intr-un final, cei doi porumbei ajung impreuna. E firesc, doar totul e un basm. Iar eu ce rol am? Ce rol am in basmul vietii? Nu pot fi printul, din moment ce sunt fata. Nici printesa nu pot fi. Nu mi-ar incapea piciorul in micul pantof. In mult'prea'micul pantof. Oricum eu am picioarele inghetate. Asta ar insemna ca mi-am pierdut ambii papuci. Iar povestea nu se mai potriveste. Poate totusi ar trebui sa ma trezesc din visare. Viata nu e un basm, chiar daca ar trebui sa fie. Eu nu sunt la castel. Bineinteles ca nu sunt la castel. Sunt in bucataria bunicii, cu picioarele inghetate, cu castile in urechi si cu un ciorchine de struguri si un teanc de CD- uri langa mine.
Nici macar zina cea buna n-as putea fi. In loc de bagheta magica eu am in mana un afurisit de creion.