Nu era Anca prima femeie pentru Fănel. Până la ea mai cunoscuse multe, adevărat, dar nu cu gând de căsătorie.
Încă din ultima clasă de liceu, parcă forțat de atitudinea colegilor și încurajat de invitația directă a câtorva colege, cunoscuse trupul femeii, descoperise o parte din tainele femeii și se înfruptase, puțin câte puțin, din delicioasele daruri ce numai o femeie le poate oferi când iubește. După mai multe experiențe, a fost surprins că nu s-a îndrăgostit de niciuna din fetele în cauză. A descoperit doar plăcerea, dar nu și sentimentul. De altfel, nici nu era tipul de băiat care să-și îndrepte atenția numai asupra relației cu o femeie sau alta.
Încă prefera să citească, să se informeze destul de atent, să culeagă date din diferite domenii ale vieții și nu să-și consume timpul liber în discoteci, în camere de hotel, prin moteluri ori la iarba verde ascunsă de copaci înalți și desișuri compacte în care nu pătrundeau privirile trecătorilor întâmplători. Folosea calculatorul zilnic, pentru studiu. Nu l-au atras nici filmele porno și nici invitațiile în diferite spații virtuale.
Destul de rar, pentru relaxare, intra în programul de jocuri. Le alegea pe cele ce le considera utile. Cele ce-i foloseau în formarea sau dezvoltarea unor deprinderi practice ori cele ce-i antrenau gândirea
și-i dezvoltau atenția. Era foarte grijuliu în a selecta domeniul, jocul, spațiul virtual cu toate ofertele sale care mai de care mai seducătoare și recunoștea meritul ambilor părinți în această chestiune. Învățaseră împreună să lucreze pe calculator. Și a fost foarte greu până au reușit să cumpere un al doilea computer, pentru copil, ca ei doi să-l folosească pe primul. L-au cumpărat în rate, împreună cu aragazul și frigiderul, din rețeaua de magazine "Flanco", pe care urmau să le plătească în cinci ani. Dobânda era destul de mare, dar nu-și permiteau să le cumpere pe toate cu bani gheață.
Mai apoi, după bacalaureat și, în special, după eșecul suferit la examenul de admitere la facultatea de informatică, Fănel a început să frecventeze săptămânal un bar în care se întâlnea cu foști colegi de liceu. Discutau despre prezent și viitor la un păhărel de votcă, whisky ori coniac cu pepsi, în funcție de posibilitatea de plată de moment a fiecăruia.
Îl prefera, de regulă, pe Valentin, proaspăt student al facultății la care și el ar fi dorit să fie. Nu-l privea cu ciudă din această cauză și chiar îl admira pentru felul deschis în care se manifesta și pentru cultura vastă ce îi permitea să conducă aproape toate conversațiile grupului. El a fost singurul care i-a tratat de la egal la egal pe el și pe alții doi care rataseră admiterea în învățământul superior. Ceilalți, declarați admiși în diferite facultăți și centre universitare, au început să-i privească de sus pe cei trei, să facă glume de prost gust pe seama lor și
să-i marginalizeze încet, puțin câte puțin, până le-au întors spatele...


Pe Anca a cunoscut-o grație unei întâmplări pe care o socotea ca fiind înscrisă în destinul său. Trebuia să se întâmple și atât.
La o oră de autoapărare, poate din cauza unei aruncări peste șold care depășea limita sportivității, pe când era elev la Școala de Poliție din Câmpina, Fănel a căzut pe saltea cu piciorul drept îndoit din genunchi. Acuza dureri mari. A încercat să se ridice, mai mult din dorința de a-i aplica celui ce-l secerase o "corecție" fulgerătoare, dar nu a reușit. Cu genunchiul blocat, a fost scos din sala de sport și dus imediat la infirmeria școlii. Medicul a diagnosticat că are ruptură de menisc și a decis să-l interneze la Spitalul Militar din București pentru operație.
În salonul de ortopedie, în ziua hotărâtă pentru intervenția chirurgicală, a cunoscut-o pe Anca, asistentă medicală. Venise cu un scaun pe rotile pentru a-l conduce în sala de operații. Fănel a ripostat, mai ales la vederea frumoasei și zâmbitoarei asistente. A cerut relații privitoare la localizarea sălii și a motivat că merge mai întâi la grupul sanitar. A refuzat orice ajutor.
Cu maxilarele strânse puternic, făcea eforturi vizibile să zâmbească. A mers la grupul sanitar în ideea că după operație nu va putea ajunge singur dacă ar fi avut nevoie. Și nu suporta să vină vreo infirmieră ori asistentă la patul său cu acel vas special numit acolo "ploscă", așa cum văzuse că se obișnuiește. Adevărat că erau oameni cu operații complicate, cu lipsă de membre ori cu coloana operată și nu se puteau da jos din pat. Pe când el, rușinos și orgolios, se putea deplasa într-un picior, glumind mereu pentru a-și ascunde durerea.
A coborât singur în sala de operații. Să o cunoască, să ia contact direct cu ea, să se acomodeze, spunea el. Nu ar fi recunoscut în ruptul capului că teama îl stăpânea destul de puternic. Punea întrebări și făcea glume. Când nu îl vedea nimeni, se sprijinea de zid, se ținea strâns de balustradă, trăgea adânc aer în piept și se încuraja singur: „Hai băiatule, să nu creadă ăștia că polițiștii sunt fricoși! E cea mai ușoară operație, nu-i mare scofală. Și asistenta aia e tare de tot, e ca lumea, pe bune. Trebuie să fac o impresie extra ca să am șanse când scap de aici…”
Anca l-a luat de mână și l-a așezat pe scaunul fără spătar indicat de un medic pentru a-i face injecția de anestezie. Aproape cât el de înaltă, cu păr bogat, în blonde plete și cu albastrul cerului în ochii ce-l priveau cu simpatie, era atentă la glumele lui și-i răspundea cu râs cristalin și priviri calde și complice. I-a luat cu blândețe mâinile pentru a i le pune cruciș peste piept și i-a arătat cum să țină corpul aplecat din umeri pentru a i se face injecția.
- Te rog să te relaxezi. Rămâi în poziția asta. E bine așa. Nu miști niciun milimetru. Injecția în coloană este pretențioasă, da?
- Da, domnișoară. Nu clintesc, a răspuns Fănel fără să-și trădeze teama. Atâta doar că din poziția asta nu vă mai văd...
- Nu-i nimic! Uite, eu voi sta în fața ta și te voi sprijini de umeri puțin, să fiu sigură că stai cuminte, nemișcat.
Apropierea a fost atât de bine venită încât bietul băiat parcă uitase unde se află. Inspira adânc mirosul trupului ei pe care halatul imaculat îl desena atât de clar și de frumos și se bucura cu plăcere crescândă de căldura lăsată de sânii ce parcă-i îmbrățișau tâmplele plecate. Preocupat să le ghicească poziția și mărimea, nici nu a simțit înțepătura acului și penetrarea diferitelor țesuturi...


Zâmbind cu plăcere vizibilă acestei amintiri, Fănel a sorbit încet din paharul cu vin și, revenind la motivul pentru care se afla acolo, a strâns cu putere o clipă din pleoape. A încetat să zâmbească și s-a încruntat încercând să răspundă unei adevarate avalanșe de întrebări: "Cum a reușit Valentin Cristea să se realizeze? Ce a făcut el în plus față de mine? Și cum a putut s-o determine pe Olga să se căsătorească cu el? Îl iubește oare cu adevarat? De ce m-a respins Olga? Ce mi-a lipsit mie?"
La întrebările astea care-i băteau urechile precum clopotul zidurile clopotniței, încă de ieri după ce a deschis plicul și a citit invitația la nuntă, Fănel se străduia să răspundă și nu reușea. Poate pentru că-l cunoștea prea puțin pe Valentin, cel mai bun prieten al său de mai bine de șase ani. Poate că-l subapreciase când a sesizat repulsia acestuia față de femei ușoare care se ofereau oriunde și oricând și se pretau la orice gesturi imorale.
Nu contesta capacitatea intelectuală a prietenului său dar nu reușea să admită că ar avea o experiență superioară de viață. Știa despre el că nu cunoscuse prea multe femei și nu frecventa cercuri ori locuri publice, mai ales de noapte. Ori, astea erau elementele necesare unei anumite evoluții în viață, după propria sa gândire. Erau elemente care să ofere lejeritate, obișnuințe și deprinderi fără de care nu faci față în societate. Ești marginalizat. "Și dacă nici bani nu ai, chiar ești exclus!"
Aceste ultime cuvinte din șiragul intimei filosofii, Fănel aproape că le-a șoptit. A și privit în jur să observe dacă cineva a auzit ce gândea. Era marcat de expresia unui personaj din romanul ce-l citise prin clasa a zecea și-i plăcuse destul de mult. Nu mai știe cum se numea ori cine l-a scris. Niciodată nu memora titlul și numele autorului. Le considera noțiuni de umplutură, lipsite de importanță. El urmarea acțiunea, era atent la gândirea personajelor și încerca să le ghicească trăsăturile de caracter și modul de manifestare în capitolele următoare. Se lansa într-o cursă în care dorea să depășească însuși creatorul lucrării, să descopere înaintea acestuia evoluția propriu-zisă a personajelor și să găsească noi repere și modalități de desfășurare a evenimentelor în cauză. Îndrăgea literatura. Și regreta acum că nu mai are timp să citească ori nu avea suficientă voință de a-și crea timpul necesar.
"Da, așa este: ai bani, ești domn; n-ai bani, esti prost"!
Asta era expresia ce o expunea adesea în public și, acolo unde nu era cunoscută, își atribuia paternitatea ei. Și în felul acesta își justifica drumul sinuos din ultimii ani înspre realizarea sa profesională. Un drum destul de greu de urmat, cu suișuri și coborâșuri, cu renunțări și vise sfărâmate pentru nașterea altora, adaptate realităților sociale și economice, dar tot mai rupte de vechile-i trăiri și credința ce-l călăuzise până nu de mult timp...