Într-un sat îndepărtat, la poalele unui munte, trăiau, alături de tovarășii lor, doi bătrânei. Lângă o căsuță mică făcută din piatră de munte lipită cu chirpici, aveau un grăjduleț micuț în care viețuia o văcuță slabă și încovoiată și ea de vreme. Era singura avere a celor doi. Ei o hrăneau pe ea, iar ea le dădea lor lapte.
Se apropia iarna nemiloasă și bătrânelul i-a spus băbuței lui:
- O să merg în pădure cu văcuța să încerc să adun niște lemne că, iaca, ne bate iarna la ușă și nu avem ce băga în sobă. M-oi întoarce la cină, cu voia lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru bietul moșneag. În timp ce bătrânul aduna lemne și văcuța lui păștea ce mai rămăsese neuscat, se porni un vânt iute și rece de-ți îngheța măduva în oase, nu alta.
Privind cerul moșul a văzut nori grei apropiindu-se.
- Ei, Joiano, am zis eu că e aproape, dar nici chiar așa. Hai s-o luăm la picior că de ne-o prinde nu ne-o fi bine.
Au pornit cei doi degrabă spre casă dar vremea nu le-a dat pace să ajugă. La o cotitură de drum, bătrânul a zărit o intrare într-o peșteră; doar erau la poalele muntelui, nu? S-a gândit că e mai bine și pentru el și pentru văcuță să se ferească din calea vremii că, doar, doar, o trece. Dar n-a trecut. Se făcu seară și moșneagul a rămas în peșteră cu văcuța lui. Atunci, ca printr-o minune, văcuța grăii:
- Moșule, întotdeauna ai fost bun cu mine. M-ai hrănit, m-ai curățat, m-ai adăpat. Iată că a sosit timpul ca și eu să-ți fiu de ajutor.
- Doamne, dar tu n-ai mai grăit până acum! Animalele nu vorbesc. Și-apoi tu ne dai laptele pe care-l mâncăm sau îl vindem pentru a lua cele trebuitoare casei.
- Da om bun, așa e. N-am grăit până acum pentru că n-a fost nevoie. Toate animalele vorbesc dacă știm a apleca urechea și a le asculta. E drept că eu vă hrănesc, dar și voi mă hrăniți. Așa că bea laptele meu și adună-te lângă mine pentru a te încălzii. Poate mâine va ține vremea cu noi.
Și așa a făcut moșneagul, precum i-a spus văcuța, apoi a adormit, oricât ar fi vrut să rămână treaz. Când s-a trezit afară mijeau zorile și era senin și frumos. S-a uitat la Joiana lui care mugea veselă dar oricât a încercat să mai înțeleagă ce spunea era în zadar.
- Cred că am visat din cauza frigului și a oboselii, a oftat bătrânul ieșind din peștera în care înoptase și s-a îndreptat spre casă.
Băbuța îl aștepta în poartă și i-au dat lacrimile de bucurie când a văzut că moșneagul ei și văcuța sunt bine și că au putut aduce atâtea lemne. Nici ei nu-i fusese moale peste nopate căci frigul se întețise și nu a avut nici o așchie să facă focul în sobă.
Dar de-acum, datorită văcuței celei bune, aveau lemne pentru iarnă și dacă Dumnezeu le dădea zile nu aveau de ce să nu apuce primăvara ...