agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2717 .



Insula avea formă schimbătoare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [pavia ]

2009-01-25  |     | 



1.
Se părea că era urmărit de ghinion. Când în sfârșit, cu toată criza bărcilor, reuși să închirieze una, se porni un ger năprasnic și fluviul începu să prindă pojghiță.
- Ce facem? se neliniști el.
- Om trece cu sania, da’ io zic să mai așteptăm o zi – două și când s-o îngroșa gheața, pornim.
- E departe?
- Nu.
Se zvonea că Insula avea formă schimbătoare, de nor în bătaia vântului, asta în puținele momente când catadicsea să se lase zărită.
- Dumneata ai văzut-o vreodată? Ești sigur măcar că există?
- Mie nu mi s-a arătat, recunoscu bătrânul, înghesuindu-și căciula pe creștet, dar fum fără foc nu iese. Ceva sigur e. Doar îi văd cu ochii mei coborând. Vădane, domni respectabili sau băiețandrii calcă pe apă, ca Moise prin mijlocul Mării Roșii, apoi se destrămă încet, ca-ntr-o ceață. „Vezi, nea Ilie, ce frumos?” îmi spun. Io nu văd nimic, dar ce contează. Plutesc așa fericiți un timp, apoi dispar în întregime.
- Si drumul de unde-l știi, dacă n-o vezi?
- Te trage ea singură, nu-ți trebuie ochi.
- Se întorc mulți?
- Deh, se scărpină moșneagul, se-ntorc, drept îi. Și pe cei mai mulți îi apucă năbădăile, mă înjură, mă amenință, de parcă io aș avea vreo vină, păcatele mele. Alții mai încearcă, dar ascultă-mă pe mine, de n-o afli din prima, din a doua nici atât. Îl țin minte pe unu’, avocat, m-a plătit 3 luni în cap, numa’ să mai căutăm. Vâsleam până mă apuca vecernia, mă furnicau brațele de atâta tras la rame și nimic. După o vreme, s-a zvonit că și-ar fi tras un glonț în cap. Avea niște afaceri, se pare că era căutat de poliție, își pusese nădejdea în Insulă, dar...ceea ce nu știa el, e că ultimul cuvânt e întotdeauna al ursitei. De nu ți-e dat, nu ți-e și gata.
- Mă duc să-mi adun lucrurile. Rămâne pe mâine, atunci.
- Mâine, încuviință cărăușul, așa să fie.

2.
Nu avea loc decât pentru maxim 3 obiecte. Aceasta fusese condiția bătrânului, iar el se declarase imediat de acord. De când începuse isteria cu Insula, nu era chip să găsească vreun mijloc de transport, ultimul lucru pe care și-l dorea era să–l enerveze pe proprietar și să-l piardă și pe acesta.
Însă acum, în ultima lui seară, constata cât de greu îi venea să aleagă. Un roman neterminat, un portret vechi al mamei, un ceas de mână, primit la aniversarea celor 27 de ani. Audi-ul nu, era conștient că nu-l putea lua. Dar acvariul cu pești ...nu, nici ăsta. Scrisorile din armată? Erau de la o fată, rupseseră de ani buni legătura, dar îi plăcea să-și amintească de ea, în timp ce le răsfoia, îi plăcea să-și imagineze ce-ar fi fost dacă .... Celularul? Nu, la ce i-ar folosi? De pe Insulă nu va putea telefona. Clasoare cu timbre? Televizorul? Costumul gri? Pantofii sport? Sau poate totuși ceasul? Și brusc conștientiză că orice ar alege, gândul i se va agăța obsesiv de lucrurile la care renunță, sufletul lui trăia sub amprenta lucrurilor, nu era atât de ușor să se dezlipească de ele, să le lase în urmă. Trecu dintr-o cameră în alta complet dezorientat. Cutia cu trabucuri? Scrisorile? Se opri. Pentru ce se agita? Doar pe Insula va avea tot ceea ce avea aici și în plus tot ceea ce aici nu va putea avea vreodată. Oricâte romane polițiste, costume, automobile își putea imagina. Cât despre un acvariu identic cu cel de acum, asta nu era decât o bagatelă pentru puterile Insulei. Nici nu va observa vreo diferență. Dar în adâncul lui, parcă simțea că se amăgește, că nicio fotografie din lume nu-i va putea înlocui albumul, nicio altă scrisoare nu-l va face să viseze vreo fată și o imitație de acvariu va rămâne tot un fals, indiferent cât de incredibil de asemănător cu originalul ar fi. Se trânti în pat, hotărât să nu se mai gândească la nimic, să nu mai aleagă nimic, doar să aștepte ziua următoare. Cu toate acestea, o neliniște surdă îi rămase agățată de suflet, nelăsându-l deloc să adoarmă.

3.
La locul de întâlnire, dădu peste o sanie din lemn de cireș, cu tălpile de stejar, atât de migălos lucrată încât ar fi putut înfrumuseța un muzeu. Iapa fornăia nerăbdătoare scuturându-și coada înnodată, când în dreapta, când în stânga, iar lângă ea, cu biciul sprijinit de cizmele din piele groasă, cărăușul.
- Unde-s lucrurile?
- N-am nimic de care să nu mă pot lipsi.
Nici nu se luminase bine, și săniile deja bântuiau gheața, ca stafiile, într-un du-te vino continuu, de parcă apariția Insulei depindea de măsura în care se agitau. Era o rumoare nesfârșită, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Vânzătorii ambulanți nu mai pridideau cu împărțitul covrigilor și al vinului fiert. Pe lângă ei trecu în zbor o sanie trasă de doi cai negri.
- La o parte!, tună grăbit, un mustăcios.
- Bună dimineața, se-nclină politicos, câțiva pași mai încolo, un vizitiu roșcat. Ce mai faci, vecine? Devreme ai mai pornit azi.
- Numai cine se scoală devreme, ajunge departe.
„Moșneagul acesta, parcă ar avea o tolbă cu proverbe”, gândi tânărul, simțind dintr-odată o neînțeleasă pornire de simpatie față de el.
Talazul de oameni se aranjase la 4 ace, parcă se pregătea de nuntă, nu de călătorie. Domnii proaspăt bărbieriți purtau paltoane de lână bleumarin și pantaloni de culoarea cărbunelui, iar dedesubt li se ghiceau sacourile elegante, asortate cu cravate din cele mai scumpe. Coafate si parfumate, doamnele nu pierdeau prilejul de a arunca câteva ocheade domnilor autohtoni și străini, înroșindu-se ușor, în timp ce-și etalau blănurile, eșarfele multicolore de mătase, bijuteriile sau pălăriile cu pene. Și deasupra zarvei generale, răzbătea doar șfichiuitul bicelor pe spinările cailor.
O domnișoară necunoscută, fardată foarte strident, intră brusc în scenă și privirile ocoliră celelalte ispite, oprindu-se țintă asupra ei. Multă vreme o urmări și bărbatul, fascinat de felul în care-și conducea singură calul, un pur sânge, la fel de țanțos și vioi ca ea.
- Cine e?
- Vreo străină.
Numai din afară putea fi, cu pielea ei strălucitor de albă, comportamentul și machiajul atât de diferite de ale localnicelor. Își mută cu greu atenția de la ea.
Ardea de nerăbdare să pornească. Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinși de emoție, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă, nu pot înțelege exaltarea care îl cuprinsese pe tânăr. Acum, nu se mai îndoia de existența Insulei. Molipsit de jovialitatea mulțimii, dăduse uitării îngrijorarea.
- Încotro o luăm?
- La dibuit, că altfel…
Zăpada era mare, depășea jumătate de metru pe maluri, dar peste râu era deja bătătorită, grație săniilor celor mai matinali decât ei. Se hotărâră deci s-o ia pe mijloc și sania mergea bine deocamdată, calul începuse să alerge vesel, dornic să se dezmorțească, dar stăpânul îl struni, îndemnându-l la trap, conștient că graba nu le era de ajutor aici. Înaintară câțiva km. Nimic neobișnuit până aici.
- Ãsta o fi drumul? se întrebă bărbatul. N-om merge anapoda?
Dar cine putea știi, toți mergeau așa, la întâmplare, fără niciun reper, parcă ar fi fost niște copoi lipsiți de miros. Adulmecau în zadar, căutând să prindă urma pământului fantomă. Și deocamdată nimic, doar scârțâitul zăpezii sub tălpicii saniei. Începuse să ningă.
- Oare dăm de ea? Ajungem undeva?
- Undeva tot trebuie să ajungem, nu-ți mai fă griji, băiatule.
Povestea Insulei începuse în primăvara anilor ‘50, când doi tineri pescari au pornit de-a lungul canalului, cu lansetele, în căutarea știucilor. Dacă au văzut că de pe mal nu era chip să prindă ceva, au ieșit cu barca în larg și norocul li s-a întors, știucile trăgeau singure, până seara strânseseră o adevărată recoltă, vreo 9 bucăți, toate foarte mari. La întoarcere unul a început să aibă vedenii, că din apa limpede s-ar înălța pământ, că el ar fi cel ales, că uite, Insula l-ar chema, să-i îndeplinească dorințele. Și tocmai când tovarășul lui nu mai știa ce să creadă, l-a văzut coborând în extaz și pășind pe apă, fără a da cel mai mic semn că ar fi în primejdie să se scufunde. Înspăimântat, a aruncat o parte din pradă și s-a întors în cea mai mare grabă în sat. Prietenul lui n-a mai fost găsit niciodată, deși i-au căutat trupul zile în șir.
Într-un interval relativ scurt, îi urmară alte dispariții misterioase, de ajuns ca zvonurile să prindă aripi și legenda, adevărată sau nu, să ia naștere și să se răspândească în țară și peste hotare. Micuțul sat de pescari nu era deloc pregătit pentru ceea ce avea să urmeze: aproximativ 100.000 de oameni sau chiar mai mulți venind anual din județele vecine sau din străinătate, în pelerinaj, dispuși să înfrunte orice fel de greutăți, numai să găsească tărâmul nemaivăzut. Þăranii se treziră peste noapte cu holdele invadate de o pădure de corturi străine. Valuri de oameni luară cu asalt împrejurimile. Indiferent de vreme, elicopterele curioșilor survolau zona. Nu rămăsese loc necercetat. Europeni, americani, africani, chinezi băteau în lung și-n lat râul, fără să găsească ceva. Leșurile multora se întorceau și acostau în zori la mal. Odată cu pelerinii apăruseră și speculanții. Creștea populația, creștea și numărul hoților și al bișnițarilor. Se fura orice, recolte, vite, bunuri, mulți săteni își cumpărau arme pentru a riposta, intrușii contraatacau. Liniștea satului dispăruse odată pentru totdeauna.
Sania trăgea mai greu acum. Mulți le-o luară înainte. Apoi dintr-o dată, lucrurile luară o întorsătură urâtă. La o cotitură, în fața lor, crusta, încă subțire, crăpă, undele gemură crâncen pe dedesubt, de parcă atâta așteptau și se năpustiră năvalnic afară, trăgând furioase în hăul străfundurilor prima sanie întâlnită în cale. Se nimeri să fie sania domnișoarei sulemenite, deși la fel de bine ar fi putut fi oricare alta. Bărbatul rămase încremenit. Și deodată îi văzu pe toți cei din jurul lui dobândind o înfățișare bizară, ceva straniu li se întâmplă, chipurile imaculate până atunci, se transformară, de parcă ceva adânc ascuns înlăuntrul lor de-abia acum ieșea la suprafață. Cu greu struniră caii și așteptară, ca la spectacol. Fețele li se boțiră, obrajii proaspăt fardați li se scofâlciră, dar nimeni în afara lui nu păru să observe schimbarea, zvârcolirea victimei captând întreaga atenție. Acele crivățului le împăienjeneau privirile și totuși nu clipiră, cu mâinile streașină la ochi, avizi să surprindă încrâncenarea cu care domnița, lipsită de forța ei obișnuită, se zbătea în ultimele ei clipe, încercând cu disperare să ajungă vreun sloi de care să se agațe. Și deși cei mai mulți aveau frânghii, nu schițară vreo mișcare, până și respirațiile păreau că se opriseră, cineva din afară ar fi zis că-s stane de piatră, nu suflete de om. Nicio frământare. Zbuciumul amuțise. Murise? Acalmie. S-a terminat? Nu, nu încă, adunându-și puterile, mâinile domniței desenară câteva jumătăți de cercuri în aer, ca un semn de adio, apoi dispărură cu totul, niște bulbuci rătăciți se mai strecurară o vreme la suprafață, apoi liniște, pojghița înșelătoare începu să se prindă iar.
Se dezmorțiră anevoie, puțin câte puțin rictusurile se diminuară, ridurile înfiorării începură să se estompeze. Nimeni nu întoarse, porniră în tăcere înainte, mai îndârjiți ca niciodată.
„ Unul mai puțin în cursa după pradă”, gândi bărbatul și propriul lui calm îl năuci. „La urma-urmei, la asta se rezumă totul, nu-i așa? Astea-s vremurile, fiecare pentru el, nu e timp de celălalt. Fiecare pe cont propriu. Un om și destinul lui. Care pe care. Singuri, față în față.”
- A cui e Insula asta? A lui Dumnezeu sau a Diavolului? întrebarea îi țâșni de pe buze, înainte să o gândească.
Vântul răzleți răspunsul luntrașului, dar bărbatul îl prinse din zbor și îl dosi undeva într-un sertăraș invizibil, cu gând să revină asupra lui mai târziu, când va fi la adăpost și va putea reconstitui pe îndelete întâmplările din ultima oră. Acum se simțea mult prea istovit.
Nu trecuse mai mult de o jumătate de oră. Calul gâfâia. Obosise. Din pielea lui ieșeau aburi. O singură detunătură și munții se clătinară.
- Asta ce-a mai fost?
- Se pușcă între ei. N-au loc unii de alții. Nu degeaba am rămas mai în urmă, nu vrem să ne băgăm între-ale lor. Așa e cel mai bine.
- Haidem mai departe.
Ninsoarea își întețise fulgii. Calul parcă se sălbăticise, nu mai răspundea nici vorbelor domoale, nici biciului, trăgea ca bezmetic în orice direcție, mai puțin în cea dorită. Învinețiți de ger și orbiți de zăpadă, se răzlețiră. Acum bâjbâiau, traversând haosul alb, neștiind încotro se îndreaptă. În depărtare o umbră de neînțeles se deplasa pe platoșa râului și știură instantaneu că se petrecea din nou ceva cumplit. Mai apoi auziră și urletele lupilor, sau poate erau ale oamenilor atacați, dar tot zgomotul fu atât de repede acoperit de viscol, încât nici nu mai erau siguri că haita chiar făcea ravagii printre sănii sau era doar o nălucă a simțurilor, rebegite de frig. Nu îndrăzniră să se privească. Bătrânul își îndemnă calul înainte, iar bărbatul se cuibări în pături, mai convins ca niciodată că ori își va găsi Insula, ori sfârșitul. Deodată …
- Oprește, urlă, sărind asupra bătrânului și scuturându-l, oprește imediat. Trebuie să te întreb … de ce se duc toți acolo? Ce așteaptă de fapt? Ce le poate da Insula? Ce? Răspunde-mi! Eu de exemplu, ce fac aici? Ce sper? Ce-mi doresc? Þi-am închiriat sania și nici nu știu ce caut. Înțelegi că nu știu ce caut?
- Cine știe, băiatule? Crezi că știe cineva?
- Niciunul? Nici măcar unul?
Căzut înapoi în pături, își cuprinse fața în palme. Și vântul rece ba îl încerca, suflând cu putere, ba îl lăsa în pace, domolindu-se, de parcă Insula însăși ar fi fost nehotărâtă în privința lui.

4.
Nu mai viscolea. O rază stingheră reuși să răzbată învelișul norilor și poposi asupra lor. Parcă trecuseră peste anotimpuri.
Pe neașteptate, ochii aproape lipiți de frig ai bărbatului se aprinseră, închipuindu-și buștenii trosnind în vechea lui vatră și nările îi fremătară, împărtășindu-le delirul. Își frecă mâinile în fața vâlvătăilor și deodată nu mai era o simplă închipuire, flăcările chiar existau și pielea i se destinse, pătrunsă de căldură.
„Ce frumos e focul, nea Ilie, vezi?”, spuse el, coborând și bătrânul îl lăsă să se încălzească și întoarse sania, înțelegând că era unul din cei aleși.
Degerăturile dispăruseră, nu-l mai necăjea nicio durere, pe moment uitase de toate, avea sentimentul că e în siguranță. Nu știa de câtă vreme lâncezea, o toropeală mai mult decât plăcută îl luase în stăpânire și de n-ar fi fost săgețile de aduceri aminte, care îl fulgerau din când în când, nu l-ar fi deranjat deloc să rămână adâncit în brațele acestei moleșeli călduțe și odihnitoare.
„Ai putea adormi pentru totdeauna.” îi spunea Vocea, dar el alese totuși să se trezească. Atât omătul cât și focul se făcuseră nevăzute. Se afla singur și liniștit, într-o grădină strălucitoare, scăldată în ciripitul dulce al vrăbiilor. O dimineață perfectă de primăvară. Urmă susurul râului și găsi malul. Ascultă undele, privi mugurii verzi, zecile de cormorani ce ieșiseră la soare dintre sălciile gălbui, stârcii căutându-și perechea prin canalele de stuf, rațele înotând prin ochiurile mari de apă. Ajunsese pe Insulă, nu mai încăpea îndoială.
Îmbătat de peisaj, nu-și mai dori decât să se tolănească la umbră, cu un băț de pescuit în mână și să aștepte peștii să tragă, ceea ce se și întâmplă, nu se știe cum și de unde se pomeni cu undița în iarbă și pescui până se lăsă întunericul. A doua zi o luă de la capăt.
După o vreme, visă o cursă internațională de automobilism. Insula îi făcu îndată pe plac, găzduind întrecerea de Formula 1 și bărbatul miză pe un Ferrari. Deși nu a pornit ca favorit, a trecut cu bine de calificări. Cursa a fost una dificilă, în condiții de pistă udă și vizibilitate extrem de scăzută, dar el și-a păstrat stăpânirea de sine, nu a irosit nici un moment și totul a decurs cum nu se poate mai bine, profitând de micile greșeli ale celorlalți piloți, a reușit să țâșnească în frunte și de acolo pe prima treaptă a podiumului, în frenezia mulțimii. Michael Schumacher, în persoană îl felicitase. El terminase al doilea.
Apoi râvni să pășească pe Lună și Insula se transformă într-un crater cu diametrul de 240 km, iar bărbatul, echipat în costum de cosmonaut, aseleniză, culese roci și escaladă înălțimi abisale.
Ar fi fost foarte fericit de-ar fi putut să-și elibereze sufletul de trup, de nu l-ar fi tulburat blestematele acelea de fragmente și amintiri confuze, imagini din viața lui anterioară, senzații și forme pe care nu putea să le uite.
Jindui s-o vadă pe fata cu care corespondase pe vremuri și ea apăru în pragul unei căsuțe albe, îmbrăcată într-o rochiță vaporoasă de culoarea lămâii. Mireasma ei de iasomie îl învălui, răscolindu-l. Buzele îi erau moi, la fel ca ultima dată, când o ținuse în brațe. Inima îi bătu cu putere când pășiră înăuntru.
Era atât de grăbit să facă alte și alte lucruri, pe care altădată nici nu cuteza să și le imagineze, încât nici nu mai știa câte zile împlinise de la venirea lui aici. Nu-și dădea seama ce se schimbase, dar de la o vreme dormea prost și puțin, somnul îi era agitat, se zvârcolea până dimineața, sculându-se mai obosit decât se culcase. O idee i se infiltrase în creier și nu-i mai dădea pace. „Nu cred c-o să găsesc aici ceea ce caut”, își spunea. „Dar ce anume cauți?” îl întreba Vocea „Îți pot da orice, știi doar.” îl ademenea ea, iar el nu găsea ce să răspundă. Toată frumusețea din jur, verdele fără sfârșit al pajiștii, foșnetul fluturilor, fata cu parfum de iasomie de lângă el, îi distrăgeau atenția, nu știa ce-și mai putea dori. I se făcuse lehamite de toate, singura imagine care-i stăruia în minte era vechea și micuța lui cameră de la stradă, cu balansoarul în care moțăia seara în fața televizorului, neastâmpărul copiilor de peste drum, turiștii sosiți în căutarea Insulei și continua agitația din preajma râului. Visul acesta lăuntric îl luă și pe el prin surprindere, pleoapele i se lipiră ca prin farmec, el le lăsă să se închidă și pentru prima oară după foarte multă vreme, adormi instantaneu.

5.
Deschise ușa, îndepărtând anevoie mormanul de zăpadă care se adunase. Satul tocmai făcea ochi, localnicii apucau grăbiți, care încotro, cu gândul la treburile lor, în direcții numai de ei știute. O porni pe străduță în jos, înspre râu. Toate casele, toți cunoscuții erau la locurile lor. Nimic nu fusese înlocuit sau mutat. Oare satul întreg se mutase pe Insulă sau Insula îl alungase înapoi? Mai dormea sau se trezise? Sau poate și visa și trăia, amândouă deodată. Poate ăsta îi era destinul, să înmagazineze nesfârșitele senzații ce-i asaltau în vis, dar să rămână în același timp ancorat la tot ceea ce se întâmpla în realitate.
Săniile deja bântuiau gheața, ca stafiile, într-un du-te vino continuu. Era o rumoare nesfârșită, ca înaintea unei mari partide de vânătoare. Vânzătorii ambulanți nu mai pridideau cu împărțitul covrigilor și al vinului fiert.
Un fior îl străbătu din cap până în picioare. Pe mal, bătrânul, cu vechiul lui bici sprijinit la picior, părea că îl aștepta. Se opri, nevenindu-i să creadă.
- Mă recunoști? îl întrebă.
Cărăușul îl privi lung și neîncrezător.
- Mă mai știi? Am închiriat o sanie de la dumneata.
- Tot ce se poate, întâlnesc o mulțime de oameni, flăcăule.
- Eu sunt din aceia puțini, cei ce-au văzut Insula, nu se poate să mă fi uitat.
- Nu e cu putință. Nimeni nu s-a mai întors de acolo.
- Ba e posibil, pipăie-mă dacă vrei, sunt eu în carne și oase. Vroiam să mă lămurești, atunci, în sanie, pe viscolul acela cumplit, te-am întrebat dacă Insula e a Diavolului sau a lui Dumnezeu și dumneata mi-ai răspuns ceva, vorbele au trecut pe lângă mine, dar cu șuierul vântului și urletele lupilor, s-au pierdut.
- Þi-am zis că e a omului, doar a omului, dar …. cine sunt eu să le știu pe toate?
O doamnă între două vârste se apropie grăbită. Ardea de nerăbdare să pornească. Cei ce nu s-au aflat vreodată, cuprinși de emoție, într-o sanie trasă de cai, pe urmele unei năluci, prin zăpadă, nu pot înțelege exaltarea care o cuprinsese. Zăpada era proaspătă și înaltă. Tânărul îi urmări multă vreme patinând fără direcție, până se pierdură în haosul alb. Ar fi dat orice să fie în locul lor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!