agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-26 | |
În seara asta, ceva mi se pare ciudat. Am o stare de agitație bizară. O cunosc. S-a mai întâmplat asta. Ceva, e în neregulă. Ea și copii sunt la TV. Mă uitam și eu, e mișto când stai cu ai tăi la TV sau aiurea, dar acum e ceva în neregulă. I-aș spune, dar... Panica... cu ani în urmă, am mai încercat asta și oamenii refuză să accepte astfel de chestii... De ce oare?
Partea proastă e că încă mi-e greu să-mi dau seama ce e... O să se lichefieze iar contururile? Dacă continui să fiu agitat, ea o să mă simtă și se vor complica lucrurile... Cum fac?! Soluția simplă, ar fi să mă uit la TV în continuare și să fiu atent la ce se petrece în jur. Cred că asta e deocamdată tot ce se poate face... ...Și totuși, ce-ar fi să fac o escapadă? Dincolo, trebuie să găsesc ceva. O informație, un reper, cât de mic. Am observat că atunci când o șterg, simte, dar e liniștită. Cred că s-a obișnuit cu mine. Cu copii, s-ar putea să fie mai complicat. Fata e sensibilă, poate prea sensibilă. Dacă mă întâlnesc cu ea Dincolo? Ori cu amândoi? Cu ei, ar fi simplu, dar cu Ea... Și totuși, asta e singura soluție. Dacă cineva trebuie să plece, cel puțin o să știu. E mai bine așa. ...Am ieșit. Deocamdată, aici, totul e nebulos. Timpul e tulbure, se pare că vor fi schimbări mari. Văd undeva o mare durere. Ce să fie asta? Cum ar trebui interpretat? Uite, dincolo, noi, la TV. Îmi vine să râd... Ce stupide sunt toate astea, când încerci să le povestești, acolo, jos... Și totuși, sunt reale! Dacă oamenii ar ști toate astea... În fine. Cred că am dat de belea! Fata se uită la mine și râde! O iau? Vine singură? Cum o să reacționeze ceilalți? Ea, mi se pare că e ciudat de liniștită... O ști ceva? Altceva? Se face că... Sau, pur și simplu, se zbate să își reprime „un gând”, o „presimțire”?!? Am încercat de câteva ori să discutăm. Uneori, e deschisă și totul pare să fie OK. Apoi, alteori, se închide brusc. Totuși, e altfel, foarte altfel decât ceilalți... Poate mi-e mie teamă să discut mai clar cu ea? Fata vine în sus, spre mine. E clar. Ceva e în neregulă! ---Tati? ---Mă, ce cauți tu aici? ---Am venit după tine! ---Bine. Atunci, spune-mi ce simți? De ce ai venit? ---Se schimbă ceva, așa e? ---Da, pui, se schimbă! Dar ce? ---Nu știu tati, dar ceva e, așa e? ---Mda... mami? Pe ea, cum o simți? E liniștită? ---Mami? Cred că mami știe ceva, dar se teme pentru noi... Și fuge... ---Fuge? Adică? ---Cred că se ascunde... am văzut că voi oamenii mari, vă ascundeți... Tu, ești altfel. Dar ceilalți? Lor le e frică aici. Eu am mai venit după tine, știi? ---Știam, dar am vrut să vii tu singură și să vorbim. ---Dar am mai vorbit, ai uitat? ---Ești o hoață! Știu. Voiam să verific dacă ții minte. Jos dacă te întreb, îți aduci aminte? ---Eu, da. Mami, cred că uită. Cred că așa vrea ea, să uite. Câteodată, când plânge, fug aici și mă duc la ea... ---Plânge? De ce? ---E tristă câteodată. Zice că e viața grea, că tu muncești prea mult și că te ocupi mai mult de noi decât de ea... ---Și tu, tu, ce zici? Dar frățiorul tău? Și el zice la fel? ---Știi, aici i-am explicat lui Mami, dar jos, uită. De ce uită? Tu ai ținut minte că am vorbit. Ea de ce uită? ---Păi, spune-mi tu! Mi-ar place să știu și eu de ce uită... De fapt... ---Vrei să o întreb acuma? ---Lasă asta! Băiatul, ce crezi, o să vină după noi? Eu simt că ar vrea. Tu, ce zici? ---E fricos, ca Mami... Vrei să îl chem? ---Lasă... Îl chemi degeaba. Dacă vrea el să vină singur, o să fie bine și pentru noi... ---Uite, pui... Indiferent ce o să fie, pe noi doi e baza. Mami, cred că se teme și pentru mine și pentru voi și pentru ea. Pe noi doi o să cadă greul. O să faci ce îți cer? ---Ce tati? ---Eu cred că o să fie un cutremur mare. Știi ce e aia? ---Știu. Se zgâlțâie pământul și cad casele și mor oamenii... ---Știi de ce? ---Pentru că sunt multe rele, acolo, jos... ---Mda... Văd că știi... Bun. Uite ce trebuie făcut. Înțelegi ce vezi aici? Uite, vezi norul acela unde se petrece ceva? ---Acolo, unde suntem toți patru? ---Da, acolo. Acolo, e cutremurul. Dacă ne uităm în altă parte, vedem altceva. ---Da, văd și eu. Dar celelalte poze, sunt slabe. ---Pui, astea se numesc vortexuri spațio-temporale. Dacă ne uităm la ele, cea care e mai clară, aceea are cele mai multe șanse să se petreacă. Restul, sunt posibilități. Adică, se pot petrece „dacă”... ---Dacă ce? ---De exemplu, dacă mai mulți oameni fac foarte multe fapte bune, foarte repede. Andreea, începu să plângă. ---De ce tati, oamenii vor să facă rele? Asta înseamnă că o să fie cutremur, așa e? Am înțeles? ---Da, pui. Acesta e Adevărul... ---Și noi, ce putem face? ---Uite, dacă asta e și trebuie să se întâmple, hai să vedem în acest caz ce putem face. Care sunt posibilitățile. Ai curajul să vii cu mine să vezi, dar fără să plângi? Dacă plângi aici, o să plângi și jos și mami o să te întrebe ce e cu tine și... ---Cred că știu ce vrei să spui. O să o sperii și e speriată deja. Eu sunt curajoasă? ---Da, iubire, ești, dar acuma o să trebuiască să avem grijă de frățiorul tău și de Mami. Ce zici, ne descurcăm? ---Da! ---Și dacă o să trebuiască să murim amândoi ca să îi scăpăm pe ei, tu ce alegi? ---Dacă murim, acolo jos, aici o să rămân cu tine, așa-i? ---Da pui, așa e, dar o să vezi că cei de jos o să plângă după noi... ---Știu. Mami o să plângă rău de tot, așa e? ---Știi, mi-e teamă că și eu o să plâng după ea... ---O iubești mult? ---Tu ce zici? Îngerașule, ia zi, o iubesc? Tu, trebuie să știi mai bine ca mine... ---Da. O iubești. Așa simt eu. Tu deja vrei să mori pentru ea. Așa e? ---M-ai și prins? Hoțomanco! E nițel mai complicat. Am să aleg calea asta, doar dacă e singura. Dar uite, sunt cu tine și eu sunt convins că fiind împreună acolo, jos, când o să se întâmple, o să iasă altfel. Am dreptate? ---Cred că da. Cred că știu ce vrei de la mine. Eu sunt liniștită. Tu vrei să fim și aici și acolo în același timp și Andrei și Mami, sunt fricoși. Așa e? ---Ai ghicit! Deci: Contez pe tine? Mergem să vedem ce putem face? ---Da. Acum știu ce trebuie să facem. Să ghicim viitorul, cum zic unii. Dar ce ghicit e asta, dacă vedem viitorul? ---Iubirea mea, uite, vezi tu, oamenii obișnuiți... ---Știu... Râd... ---Da, asta e problema. Dacă ar crede, ar fi mult mai simplu. Hai să mergem. Uite, imaginile sunt din ce în ce mai clare, deci cutremurul e foarte aproape. Vreau să stai liniștită, jos, acolo, indiferent ce se întâmplă. Ne înțelegem din priviri, da? Atât, din priviri! ---Da tati, așa facem. Mergem? În vortex? ---Hai! Am intrat amândoi în vortex. Din păcate, situația e tragică. Energiile negative cumulate au atins cote prea mari pentru a se mai putea face ceva. Vor muri oameni mulți. Sunt mai multe posibilități... Putem scăpa toți patru, plecând în foarte scurt timp de acasă. Dar, pui, uite, vezi, dacă plecăm noi, mor vecinii de la etajul de jos și cei din stânga. Crezi că putem face ceva? ---Dacă rămânem noi în urmă și mami cu Andi o iau înainte? ---Hai să vedem. Varianta Andreei, e realizabilă. Din păcate, vecinii în cauză, au datorii mari la nivel înalt. Au făcut multe rele... Și când te gândești că păreau oameni de treabă... ---Iubire, cred că aici ne depășește. Doamne-Doamne, cred că ne-a trimis să îi avertizăm că o să moară, acolo jos și atât. Hai să vorbim cu ei! Ce zici? ---Tati, știi, eu cu doamna, am mai vorbit! ---Aha... De asta ești tu acuma aici... Bine, hai să vorbim cu ea, să vedem... ---Doamnă? ---A! Fetița mea dragă! Știu. Ați venit să îmi spuneți că... Dacă mă rog pentru soțul meu și pentru mine, mai e timp? Se mai poate? ---Faceți asta și vom vedea. Dar trebuie să mă credeți acum, altfel... ---Știu... cu fetița, am mai vorbit... Acum aflu că și dumneavoastră... Zâmbesc... Ce să fac? Ce altceva să fac? ---Tati! Vortexul se închide! Hai jos! Privesc. Îngerașul meu are dreptate. Vortexul se stabilizează și se transformă vertiginos în realitate. Oribil... Dar e tot ce putem face... ---Andreea, uite cum facem, că timpul e scurt. Doamna o să se roage. Tu, să fii cu mine și aici și jos și dacă amândoi simțim că s-a deschis o cale, mergem pe calea cea nouă. Eu cred că după ce se va ruga, o să putem să îi scăpăm pe ei doi sau, cel puțin pe ea. Ceilalți, din păcate, vezi și tu, urăsc pe... ei, vor trebui să plece. O să te doară asta, așa că vreau să fii tare! Îmi promiți? ---Mă mai iei cu tine? Altă dată? ---Dacă o să fii tare, da! ---Fac tot ce pot! Vreau să vorbim jos, o să vrei? ---Bine! Dacă totul se termină cu bine, vorbim! Am aruncat o privire cu coada ochiului la Andreea. Exact același lucru îl face și ea. I-am făcut foarte discret cu ochiul și mi-a zâmbit discret... ---Mă, ce complotați voi acolo? Tu și cu fi'ta? ---Te iubim, Mămico, îi fac eu cu ochiul. ---Ce e cu tine? Spune-mi drept! E ceva cu tine! ---O prind pe după umeri, o sărut... Simt în stomac undele seismice. Arunc o privire către Andreea. Privește în jos. E clar. A început nenorocirea. Mă uit în tavan, la lustră. O mișcare imperceptibilă, a început. ---Fato, eu m-am săturat de tembelizor, ia băiatul și du-te afară, eu vin cu fata, rămân să închid. Pornește tu mașina, da? Te rog mult! ---Aha, asta complotai cu puiuța ta? Unde vrei să mergem? ---Eeee! ---sare Andreea în ajutorul meu... Genială intervenție! ---Bine, hai că mă echipez urgent și o șterg. O îmbraci tu pe Andrușa? ---Da, ți-am zis că mă ocup eu de ea. Oricum cred că era rândul meu. Îi fac cu ochiul, complice... ---Gata, am fugit! Andrei, mergi așa? ---Da mami! Unde mergem? ---râse el. ---Secret! Taică-tu și soră-ta cred că au uneltit ei ceva... A fost destul de simplu. Să vedem cât mai avem... Cred că cel mult 20 de minute... Deja mișcarea tectonică pe orizontală, a început... ---Maria? Ați plecat? Nimic. E clar. Cred că a simțit și ea. Aproape sigur, ceva a înțeles... Dar... Dumnezeule! Frica asta, care distruge omul! Închid ochii, fac o scurtă incursiune... Da... dezastrul o să fie crunt... Blocul se pare că va fi afectat... Văd ca într-un carusel de imagini... Lume bulucită, busculadă, debusoladă, praf, dărâmături... În picioare, simt că intensitatea crește... ---Tati? ---Pui, scurt și la obiect, au plecat? ---Da, am reușit cu Mami. Andrei nu știe nimic. Iar s-a luat de mine! „Urâto!” mi-a zis... ---Păi și tu ești urâtă? ---Păi, da, da de ce-mi zice el așa? ---Hai, lasă asta, că dăm de belea! Hai să coborâm și fii foarte atentă, da? Ne-am înțeles? ---E cutremur, așa e? Simt în picioare, tati, se mișcă podeaua, așa e? Da, fugi înainte pe scări, vin acuș! Vezi la doamna Popescu... ---Am fugit! Nouă incursiune. Domnul Popescu... Neschimbat aproape... Poate puțin mai bine... Fir'ar să fie de materialism dialectic și de ateism! O văd fulgerător pe Maria. E puțin speriată și mă cheamă... Andrei e liniștit. Deocamdată... E bine, pe moment... Cobor... Cobor scările. La etajul inferior, doamna Popescu... ---Domnu' Mihai, e cutremur, sau mi se pare mie? O privesc intens în ochi. Știe. Se pare că și-a amintit ce am vorbit... ---Doamnă... Soțul? Doamna Popescu își face cruce și rostește „Tatăl nostru” șoptit... ---Intru în casă să... Blocul a început să se zgâlțâie pe orizontală. Simt că e momentul. Fug Dincolo. De sus, văd posibilitățile. Trebuie să o las pe Andreea să coboare. Mi-a creat răgazul necesar să intervin. Trebuie să se ocupe de Maria și de băiat. „Andreea, te duci la maică-ta și o liniștești, ai înțeles?” comand eu mental. Andreea confirmă, o văd zâmbind strâmb. Cred că a văzut și ea scena cu domnul Popescu... Fug în casă, după doamna Popescu. O găsesc aplecată deasupra soțului. Biblioteca a căzut peste el și se pare că are ceva fracturi. Abdomenul... coaste frânte? Privesc iar de dincolo... Doamna Popescu, pare împietrită, totul pare că se derulează la relenti... Împing corpurile de bibliotecă. Văd un corp venind spre mine. Eschivez și cade milimetric lângă picioarele mele. Am scăpat... De data asta... Andreea e mai sus și mă urmărește... O întreb: „Maria?! Andrei?!” Dă din cap în semn că da. Maria plânge. N-am timp... Văd eu... Popescu... Revin jos. Reușesc să degajez corpul leșinat. E viu. Încă... Urc sus. De acolo, îi văd structura energetică. Se pare că are fracturi multiple. Coloana vertebrală? OK. Hemoragie internă abdominală. Dacă ajung rapid la spital, e tot ce pot face. Am obținut o amânare. Restul, ține de el... Uite-l! Mă privește tâmp... ---Domnule Popescu? ---Am murit? ---Cum e cu ateismul? Parcă ziceați că lumea de dincolo e o aberație? ---Domnu' Mihai... Am murit? Ce Dumnezeului să-i spun? Că e viu și în Astral? Că are o șansă? Dacă ar ști că e leșinat, dacă m-ar ajuta, măcar puțin... Corpul inert, geme... ---Domnule Popescu? E clar... Pierd Timp prețios. Îl ridic cum pot. O smulg pe doamna Popescu din impietrire, apucând-o ferm de o mână... O trag după mine, vine ca un automat. Flash: Maria, plânge, mai tare și mă cheamă... „Mihai, Mihai, ce faci acolo? Spune-mi Mihai, ce faci?!” Ãla micu' s-a trezit și el... Dumnezeule, ce porcărie! „Tati? Ce e cu noi?” „Mihai, stai cuminte cu maică-ta! Ai grijă de ea, fii bărbat, ajută-mă!” îi ordon. Mă ascultă. Andreea cred că e cu ei, dar o simt difuz. Cred că se împarte între toți... Probabil nebunia a început și afară... Andreea? Îngerașule? Îi văd ochii. Serioși. Îmi trimite un pup. Bun. E OK. Mă chinui pe scări. Mișcarea a început să fie combinată. Orizontală și verticală. E clar... mai am câteva secunde... Trebuie să ajung jos, la mașină... Pe scări, lumea urlă. Mă feresc cât pot... Cobor... Mai am un rând de scări. Sunt zvârlit cu capul în zid... E OK, dau semnal Andreei, mai am câteva trepte, „Maria, vin, termină cu prostiile, motorul e gata? Avem un accidentat! Mișcă-te, pentru Dumnezeu, lasă văitatul! Îi văd ochii, e speriată dar s-a liniștit. Cred... Mă doare capul... Dă-l încolo, vedem... Ceva cald pe frunte.... dau cu dosul... sânge... porcărie... cred că a fost un cui în perete... văd eu, altă dată... Am ieșit! Offf! Am ieșit! Doamna Popescu, pare să își fi venit în fire... ---Repede, în mașină! Trec la volan. Maria își ține fața în palme și plânge. Andrei e bine, are ceva lacrimi în ochi, dar e bine... Andreea? O vizualizez în fața ochilor. Andreea! Ies din mașină și realizez babilonia din jur. O caut pe Andreea din priviri. Nimic. Închid ochii câteva clipe... Andreea! Undeva, văitături, plânsete... Se pare că avem deja morți... Strig tare... ---Andreea! Răspunde! Flash nou. Aici! O văd de sus, cred că e la un bloc de alături... ---Mihai, mă strigă Maria disperată, unde e Andreea?!! ---Vin imediat! Mă strecor prin mulțimea în forfotă. Toți parcă sunt hipnotizați... Mașinile urlă, oamenii urlă... Văd unul din blocuri dărâmat... Clar... Sar în vortex... Tensiunile s-au echilibrat. Întreb: „Alte consecințe?” Mi se răspunde: „Deocamdată, atât. Vezi, Andreea.” Tresar de spaimă... Andreea!! ---strig... Ajung undeva pe lângă un morman de dărâmături. Mă întreb ce caut acolo, când un muribund așteaptă în mașină... Simt nevoia să mă apropii de dărâmături... Undeva, aproape, o simt pe Andreea... O spaimă ca de gheață... Refuz scenariul. Caut. Ea e. Posibil, leșinată. O privesc de sus... ---Tati? ---Ce-ai făcut, pui?!! ---Vino, sunt obosită... Te iubesc mult! ---Pui! Andreea! Sunt furios... Ascult... Puls, da. Ritm cardiac... Da... Afecțiuni fizice?... Totul pare bine, ce se petrece? Văd ceva sânge la un picior... Fractură? Închid ochii, evaluez amprenta energetică... ---Tati? Sunt bine, să știi... ---Pui, dacă pleci, o să mă doară rău! ---Stau, te iubesc mult și pe Mami și pe Andrei... Vă iubesc... Am obosit puțin. Ia-mă în brațe! O iau în brațe, abia acum realizez că e leșinată... Probabil a căzut sau... ce mai contează.... ajung cu ea la mașină, Maria țipă... „Taci! Hai să plecăm!” Strâng din dinți... Mă topesc în Andreea și ea în mine. O simt. E bine. A fost tare. O să-mi povestească ea... Mă topesc și în Maria. Ea e îngrozită, dar o simt cum se destinde.... Andrei.... El, e ca un ghem... Mă simte totuși.... Explodează.... Da... E cald și bine.... O lumină puternică văd deasupra capului... Cred că am scăpat... Văd de sus cum conduc mașina. Realizez ca într-o străfulgerare că mă joc cu viețile atâtor oameni, inclusiv cu a mea... Plonjez jos și realizez că sunt în trafic. Instinctiv, spre spital... Fac ce pot, traficul e un iad... Plec iar Dincolo... Popescu... E încă jos... mai sunt șanse... Andreea.... Doarme... Îmi zâmbește dulce, de lângă mine.... ”Am fost cuminte?” „Vedem după ce te trezești! Să-mi povestești tot! Tot, tot, auzi?” „Da mă tati, da...” O văd cum se înalță dincolo de orbita Pământului. E clar... O să fie cu cântec jos, dar am trecut cu bine... Cred... Revin jos... conduc greu... Offf! Dacă aș putea conduce ca Dincolo... Fizica asta a lui Newton... M-am apropiat de spital... E urgie... Să văd unde las mașina... O să-i duc pe brațe... Opresc... Maria își mușcă buzele... ---O să scape? ---Cine, bleago?! Andreea?! Mă înfurie cu întrebarea asta prostească... ---După asta, vreau să vorbesc ceva cu tine, Mihai, ai înțeles? ---Taci acum! Te iubesc, ia-o pe Andreea, eu îl iau pe Popescu și vino după mine! Pe madam Popescu, lasă-o în mașină, vedem după aia... În spital, teroare. În fine, ajung la un medic, mă privește disperat, arătându-mi ce e în jur, din ochi... ---Vă rog, un diagnostic aici, atât... Facem ce putem, dar măcar vreau să știu ce e din punct de vedere medical... Privește spre cei doi... ---Fata, e bine, plagă tăiată, puțin sânge pierdut, s-a închis... Domnul, tatăl? ---Da zic... ce să mai pierd timpul cu explicații... ---Domnul, rămâne aici cred, să văd ce se mai poate face... Cred că e hemoragie internă, politraumatism? N-am timp acum, să vedem... Uitați ce e aici... Vă rog, înțelegeți-mă... Ce e în oraș? Maria cred că a revenit la mașină... Andrei?... Închid o clipă ochii și strig „Andrei!”... Văd în ochii medicului disperarea... Înțeleg... Îmi defilează prin față silueta a doi copii și a unei femei. Deduc că sunt gândurile lui către copii și soție... Plec după amprenta energetică... Soția, emite slab, foarte slab... Posibil, e pe ducă.... Cum să-i spun asta?... Și, de fapt, ce rost are? Mă simt strivit de tot ce e în jurul meu. Plec la mașină cu fata... O să treacă. O să se aleagă probabil cu o amintire oribilă pe picior, dar asta e... Bine că a trecut... M-aș întoarce acasă.... Dacă mai avem... Am văzut în jur și alte blocuri căzute... Maria își roade unghiile și plânge... Popeasca vorbește cu ea, dar parcă e surdul cu mutul... ---O să-i treacă... zic în fugă Mariei. O așez pe banchetă, în spate, pe Andreea. Mă așez jos, lângă mașină și simt că picioarele mă lasă... Andrei, cred că doarme... Timpul, simt că revine la coordonatele normale... ---Mihai?... Maria se agață de mine și izbucnește în plâns... Mă strânge în brațe, mă cuprinde de gât și mi se cuibărește cu fața între cap și umăr... Printre lacrimi și sughițuri, continuă: ---Mă iubești? Eu te iubesc, Mihai, vreau să-mi spui sincer, ce a fost? Ai știut, așa e? Tu și cu Andreea... amândoi știați... De asta m-ai trimis înainte cu copilul... Vreau să fii sincer și să-mi spui... Trebuia să murim, așa e? Simt că nervii îmi cedează și încep și eu să plâng... ---Maria, te iubesc, vă iubesc pe toți! Ce vrei tu să știi? ---Andreea e ca tine, așa e? Spune-mi, să nu mă minți, Mihai, că e păcat! ---Ca mine? Cum adică, ce vrei să spui? ---Mihai! Faci pe prostul cu mine?! Tu crezi că eu sunt chiar așa!?... De lemn-Tănase!? Am citit și eu cărțile pe care i le-ai lăsat lui Andreea, așa, „ca din întâmplare” la îndemână... Despre asta vreau să vorbesc cu tine... Tu știi că Andreea noaptea vorbește în somn? Cu tine, cu mine, cu Andrei? Și dimineața... ---Maria, sunt frânt... O să vorbim, dacă asta vrei. Întrebarea e: Mai avem unde? Mai avem casă? Că altfel, o să mergem „a” care „casă”? În mașină poate... Acum, lasă-mă... Strânge-mă tare în brațe! Strânge-mă, tare, tare de tot! Și, da, dacă chiar te preocupă, Andreea „e ca mine”... Dacă poți înțelege ce vreau să spun... ---Ea ne-a scăpat pe toți? Că e un îngeraș, așa e? Adică... voi doi? ---Lasă-mă acum... sunt frânt, crede-mă, ține-mă în brațe și lasă-mă... Simt nevoia să plâng... Înăuntru, văd proporțiile dezastrului... Probabil mii de morți, răniți... Trebuie să-mi revin, să mă ocup de ei și poate și de alții... dar sunt frânt... vreau să dorm... O strâng în brațe pe Maria... Mi se strânge toată în brațe... Simt că adorm și Maria mi se pare un melc care se strânge în cochilia lui... Simt că ceva parcă se frânge în mine și alunec, alunec... O strâng mai tare pe Maria în brațe... Se lasă întunericul... Alunec... alunec, mi-e cald și bine... Întuneric... Lumină... Mă ridic... Acolo, sus, e Soarele... NOTÃ: Public aici acest fragment și poate voi mai publica, urmare a solicitărilor primite de la cititorii cărții "Ritmuri Interioare", care m-au întrebat "de unde pot cumpăra..." Deocamdată, "Lumea lui Ainival", este încă în lucru. Cu voia lui Dumnezeu și cu nădejde în EL, la toamnă, va fi gata. Mulțumesc tuturor, mai ales vouă, cei de pe Agonia, unde am început să public, cu ceva vreme în urmă... ;) Baftă tuturor! Șerban |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate