Am cunoscut odata, un baiat Ciprian. Un tip paradoxal in felul sau. Era un singuratic, dar totusi suparator de popular. Ne-am intersectat destinele in perioada studentiei. Prin cafenele. Il vedeai zilnic stand la masa cu o gasca de prieteni si povestind mai ceva ca Ion Creanga. Fermeca orice ospatarita, grasa , slaba, cinstita sau hoata. Initial crezusem ca intentiile sale erau de a lua tot timpul ‘’la caiet’’. Cunoscuse o fata, RoxanA, la un chiosc de inghetata. Era miniona, ochi albastri de ingeras obraznic, alura de fecioara neprihanita iar hainele sale albe erau desenate cu ciocolata si vanilie de pictori renascentisti imaginari. Mi-a spus ca timpul s-a oprit in loc ptr cateva secunde, inima a inceput sa pompeze sange fierbinte, pur, separat de plasma. Initial nu l-am crezut, ca-l stiam ca e baiatul cu inima de kevlar, nemuritor si rece. Incepusera o relatie si timpul le era prieten. Imi spunea uneori, intr-o prematura atitudine de baiat cu prietena ca reusita unei relatii consta in certuri mici si impacari mari. S-au despartit din orgolii, nimeni nu a vrut sa cedeze. Au trecut 2 ani de la despartirea lor. Pana mai ieri imi spusese : fostele iubiri, simple amintiri. Azi primeste un ultim mesaj de la ea, in care i se spune ca o sa fie mamica in vara si ca nu vrea sa mai existe vreo fisura din trecut care sa destabilizeze noua constructie. Atunci Ciprian al meu a deschis ochii si a oftat. Si a pus kevlarul acolo unde ii e locul, printre amintiri.