În zăpada răscolită de ultimul viscol, primele urme de pași apăreau sporadic pe digul presărat cu mașini vechi de pensionari .
Geana de lumină a dimineții i-a găsit aici, pe gheața care, sub presiunea apelor, pocnea amenințător. Pe luciul de cleștar al excavației, se auzea un bocănit înfundat; pescarii scoteau capacele subțiri ale copcilor din alte zile, cu lovituri hotărâte de secure. Fiecare avea câte o strecurătoare mică. Îndepărtau cu ele cioburile de gheață, eliberau calea larvelor roșii, zemoase, mai firave decât aripile libelulor, să se scufunde acolo unde bănuiau bancurile de pești.

Își oglindeau răbdarea în petice minuscule de apă. Cinchiți sau îngenuncheați, păreau statui ale răbdării. Orice privire era ațintită la acea plută de care atârna întreaga lor existență. Fiorul penei dezvăluia o trăsătură de proporții colosale. În adâncuri, momeala era gustată de un pește mic și mofturos. Tras cu entuziasm afară, era abandonat pe gheață. Două-trei zbateri anemice și moartea ascunsă în cristale își facea efectul. Ultimului tresărit de viață i se adaugau altele, până ce, în dreapta pescarului, ștergându-și mâinile ude de un prosop murdar prins la brâu, se forma o mică moviliță argintie cu ochi sticloși, în care, doar un om al apelor își putea închipui un borș fierbinte și o friptură cu mămăligă și mujdei.
Linia se încurca des în grunjii înălțați precum munții în jurul unei depresiuni. Cu mâinile tremurând, încearca mereu să lege alt cârlig, să pună alte larve din cutia căptușită cu lână de oaie și ținută la cald în buzunarul de la piept.

După orele dimineții, când soarele și-a arătat paloarea slăbiciunii sale, apa prindea mereu crustă, iar pescarul încerca invidios copcile vecinilor înghesuiți unii în alții, precum un cârd de pinguini.

Când entuziasmul scădea, foamea îi împărțea în grupuri. Nicăieri nu lipsea slănina cu ceapă și sticla de tărie. Mestecatul era des întrerupt de câte o glumă. Singuraticii ascultau relatările pe teme sportive de la alte grupuri sau vizitau focul de trestie pentru care, mai puțin norocos, un tânăr și-a sacrificat partida de pescuit.
Tot mai nerăbdători, unii făceau copci noi, cautau bancurile de pești la mal, acolo unde vârfurile trestiilor străpung gheața și-o subțiază, aruncau toată nada într-un singur loc, deși auziseră că iarna ei se satură mai repede. Fără rezultat. Se mulțumeau să urmărească, ca printr-un ochean, viața aceea tăcută, ascunsă în adâncuri, sugerată de scintilațiile deformate ale solzilor, mișcarea continuă a unor vietăți nepăsătoare la momeală și le simțeau prezența acolo unde nu puteau ajunge decât prin moarte.

Lumea din adâncuri așteapta nada. Când gheața se rupea, apele nu întârziau să-și ia obolul. Zgomotul era înfricoșător. Stropii străluceau o clipă în aer și se loveau asemenea unor insecte atrase de lumină de suprafața netedă.Din instinct, pescarii își abandonau lansetele și alergau fără urmă de precauție spre mal.Salvați, priveau spre cel care, mai înainte, ducea sticla la gură slobozind încă o glumă.Înota neputincios, se prindea cu mâinile crispate de buza gheții, dar, sub greutatea sa, ceda și altă bucată. Răsufla adânc, horcăia, simțea fiorii sfârșitului luându-l în stăpânire; lupta cu propria neputință și cu acea gheară pătrunzând încet spre inimă.
Strigătele de ajutor erau inutile. Încearca să se aburce iarăși pe gheață, dar hainele ude îl împiedicau să facă saltul salvator.

Prinzând curaj, doi pescari s-au aventurat cu fularele legate în grabă printre rămășițele prânzului, copci și peștii înghețați până în apropierea nenorocitului. I-au aruncat capătul cu nod al frânghiei improvizate,dar îndemnurile lor rămâneau neauzite. Victima refuza să prindă de fularul salvator. Erau tot mai intense strigătele deznădăjduite, spre groaza celor de pe mal.

În sfârșit, cineva prinse curaj și ajunse până la el. Se târî pe burtă ținut de picioare, îi prinse mâinile încurajându-l, dar nu avea puterea de a-l trage. Tremurând, mâinile lacome i se încleștară pe guler. Încercă să se ridice, fără a reuși să-i dea speranță victimei. Trupul încovrigat împiedica salvarea. Tragea spre adânc, spre lumea viețuitoarelor acvatice privite până atunci prin ocheanul de gheață. Doar privirea îi rămase înfiptă în lumea uscatului, tot mai sticloasă, ca ochii fără viață ai peștilor. Þintindu-i ochii, salvatorul se scufundă o clipă în ființa victimei. Credea că-i poate citi ultimele gânduri. Căuta să-i ghicească acea derulare de imagini pierdute, firimiturile din nisiparnița cu final sigur. Simțea pe haine urmele degetelor, amprentele regretului.

Sub ultimii aburi, cadavrul lipsit de viață refuza să se scufunde .