Licorna trăia, singuratică, într-o pădure de liliac. Era foarte bătrână deși ea nu știa asta – trupul nu-i mai era de culoarea nestatornică a spumei de mare, ci mai mult ca zăpada ningând noaptea în bătaia lunii. Însă avea ochii limpezi netulburați de oboseală, și se mișca precum umbrele alunecând peste mare.
Nu arăta câtuși de puțin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugrăviți unicornii; era mai mică și avea copitele despicate, și în toate mișcările ei se simțea o grație străveche și sălbatecă, așa cum n-au avut niciodată caii, grația din care căprioarele arată doar o asemuire timidă subțiratecă, și pe care o maimuțăresc în dansurile lor țapii. Gâtul îi era prelung și zvelt, și de aceea capul îi părea mai mic decât în realitate, iar coama îi cădea până aproape de mijlocul spinării, moale ca puful de păpădie și spumoasă ca un nor în destrămare. Urechile le avea ascuțite și picioarele subțiri, la glezne cu smocuri de blană albă; cornul cel lung de deasupra îi scânteia tremurător într-o luminiscență de scoică de mare. Cu el omorâse odinioară dragoni, și vindecase o dată un rege a cărui plagă otrăvită nu voia să se închidă, și scuturase din pomi, castane coapte pentru puii de urs.
Licornele sunt nemuritoare. E in firea lor să trăiască singuratice , de obicei în câte o pădure unde e și un iaz de ajuns de limpede să-și poată vedea răsfrângerea – căci puțin tot sunt vanitoase, știindu-se făpturile cele mai frumoase din lume și pe lângă asta și vrăjite.