Aburul creștea în zgomotul pistoanelor. Liniștitor. Globuri de aburi se suprapuneau și se apropiau. Peronul a reținut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg șireturile și mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul și călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Și lângă un ceferist cu caschetă roșie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Așa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simțeam mare lângă ceferist și plăcintă. Parcă și eu am dat drumul trenului ale cărui roți îmi depășeau capul. Și apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, și lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Și-am mers împreună până o albină i s-a așezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga și cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de țigări presat și pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea și vedeam cum se rotește țintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustață. Iar peste ochi și nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese și scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul și domnul Popescu, așa-i ziceau toți ceferistului cu chipiu roșu, beau. Coniac, votcă, vin și bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb și din când în când se ridica și mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei și eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam și arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupați cu discuțiile lor, care mă despărțeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între șine, dacă nu-i este urât și frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te și te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul și termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Și ei au mai biruit un rând de pahare, erau roșii la față de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficși. Sucul l-am simțit amar, deși altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea și râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai șușotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îți cumpăr o ciocolată dacă pornești tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul și nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon și împinge de el. O să pornească. Nu-ți dau paleta, că-i grea, pornește trenul și fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simțeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuț, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simțeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile și-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon și împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieșea abur. Îmi era rușine că nu ieșea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reușeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de țigări. Locomotiva nu scotea aburi și albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-ați omorât albina”. Bunicul și ceilalți și-au reumplut paharele.