Jonas Dinsmore a pătruns în biroul rectorului, din clubul facultății, afișând un aer ce-l caracteriza pe deplin, conștient, parcă, de faptul că se afla într-un loc pe măsura lui, dar în care nu era acceptat. Apartenența se dovedea prin siguranța pasului și nepăsarea față de sunetele încălțărilor sale. Non-acceptarea s-a simțit în privirea scurtă, aruncată de jur împrejur, imediat după ce a intrat, ― o estimare rapidă a dușmanilor prezenți.
Era profesor suplinitor de fizică și un personaj deloc îndrăgit.
În cameră se aflau alți doi indivizi, pe care, fără să fie socotit drept paranoic, Dinsmore îi putea considera cu adevărat dușmani.
Primul era Horatio Adams, venerabilul șef de catedră, care, fără să fi realizat niciodată un singur lucru notabil, reușise să câștige un imens respect pentru numeroasele acțiuni neimportante, însă absolut corecte, duse la bun sfârșit. Celălalt era Carl Muller, ale cărui lucrări asupra Marii Teorii Unificate îl propulsaseră spre Premiul Nobel (probabil) și spre rectoratul universității (cu siguranță). Era greu de spus care dintre cele două variante îl scârbea mai mult pe Dinsmore. Rezumând situația, se putea afirma că-l detesta pe Muller.
Suplinitorul s-a așezat pe un colț al canapelei vechi, alunecoase și foarte reci. Cele două fotolii confortabile fuseseră ocupate de ceilalți. Apoi, Dinsmore a zâmbit.
Obișnuia să o facă în mod frecvent, în ciuda faptului că surâsul nu-i conferea o expresie prietenoasă, ori încântată. Deși zâmbetul nu deținea nimic în plus, pe lângă fireasca retragere a colțurilor gurii, el avea în mod invariabil un efect glacial asupra celor din jur. Chipul rotund al bărbatului, părul rar, insă grijuliu pieptănat, buzele cărnoase, toate acestea ar fi transmis jovialitate în momentul zâmbirii, sau ar fi trebuit s-o facă... și totuși, nu se petrecea așa.
Adams s-a foit și un aparent rictus de iritare i-a traversat fața prelungă, tipică locuitorilor din New England. Muller, cu părul său aproape negru și ochii absurd de albaștri, a părut impasibil.
― Știu, domnilor, că vă deranjez, a început Dinsmore. Cu toate acestea, n-am avut încotro. Prezența mea aici a fost solicitată de Consiliul de Administrație. Poate că o considerați nelalocul ei. Muller, sunt convins că te aștepți ca, dintr-o clipă în alta, Consiliul să te înștiințeze că ai fost nominalizat pentru funcția de rector. Ar fi normal ca renumitul profesor Adams, mentorul și ocrotitorul tău, să afle vestea cea mare. Totuși, de ce oare ar dori Consiliul să-mi rezerve același privilegiu mie, umilul și veșnic învinsul tău rival?
Ba chiar suspectez că primul tău act, în calitate de rector, va fi să mă informezi că ar fi în interesul tuturor dacă mi-aș găsi un post altundeva, întrucât contractul nu-mi va fi reînnoit la sfârșitul actualului an universitar. Poate că este convenabil să mă ai la dispoziție chiar în momentul cu pricina, pentru evitarea întârzierilor. Cam crud, dar eficient.
Păreți tulburați, amândoi. Poate că greșesc. Poate că nu v-ați gândit la imediata mea alungare, poate că doreați să așteptați până mâine. Atunci să fie oare Consiliul cel care vrea q demitere rapidă și m-a convocat în acest scop? Nu contează. În ambele variante, voi rămâneți și eu plec. Poate că așa este corect. Respectatul șef al unei catedre de renume, apropiindu-se de amurgul carierei, alături de sclipitorul său protejat, posesorul unor inegalabile deducții teoretice și tehnici de calcul, sunt mult mai potriviți cununilor de lauri, pe când eu, lipsit de titluri sau faimă...
Acesta fiind adevărul, e amabil din partea voastră că mă lăsați să vorbesc fără întreruperi. Am senzația că mesajul pe care-l așteptăm s-ar putea să mai întârzie câteva minute, poate chiar o oră. Am un soi de presentiment. Până și membrilor Consiliului le place să întrețină suspansul. Acesta este momentul ieșirii lor la rampă, efemera lor clipă de glorie. Și, pentru că tot trebuie să ne omorâm cumva timpul, am chef să vorbesc.
Înaintea execuției, condamnaților la moarte li se acordă un ultim prânz sau o ultimă țigară; mie, în schimb, mi se acordă dreptul de a spune câteva ultime cuvinte. Cred că nu sunteți obligați să mă ascultați și nici măcar să vă prefaceți interesați.
...Mulțumesc. Privirea resemnată, profesore Adams, o voi accepta drept încuviințare. La fel și surâsul vag, să zicem disprețuitor, al profesorului Muller.
Știu că nu mă veți acuza pentru că doream să fi putut schimba situația. În ce fel? lată o întrebare bună. N-aș fi dorit să-mi transform caracterul și personalitatea. Poate că nu sunt dintre cele mai atractive, dar îmi aparțin. N-aș fi modificat nici eficiența politicoasă a lui Adams, ori sclipirile lui Muller, fiindcă o asemenea schimbare ar fi dus la dispariția lui Adams și Muller. I-aș fi lăsat să rămână așa cum sunt, și totuși... rezultatele să difere. Dacă ne-am putea întoarce în timp, ce mică schimbare a trecutului ar putea produce o modificare mare și dorită a prezentului?
lată ce ne trebuie. Călătoria temporală!
Aha, asta te-a făcut să reacționezi, Muller. Am auzit începutul clar al unui pufnet. Călătoria temporală! Ridicol! Imposibil!
Imposibil nu numai pentru că tehnologia actuală este inadecvată scopului, ci și într-un sens mai larg, că va fi mereu inadecvată. Călătoria temporală, în scopul întoarcerii în trecut pentru a schimba realitatea, nu este imposibilă doar în momentul de față din considerente tehnologice, ci cu totul imposibilă din punct de vedere teoretic.
Curios că tocmai tu gândești așa, Muller, întrucât teoriile tale, analizele care au adus cele patru forțe, până și gravitația, măsurabil de aproape de includerea sub acoperișul unei singure serii de ecuații, chiar ele anulează imposibilitatea teoretică a deplasării prin timp.
Nu, nu protesta! Stai jos, Muller, și relaxează-te. Sunt sigur că, pentru tine, este imposibil. Asta-i valabil pentru majoritatea oamenilor. Poate chiar pentru toți. Deși e posibil să existe excepții, iar eu pot fi una dintre acestea. De ce tocmai eu? Cine știe? Nu pretind că sunt mai inteligent decât vreunul dintre voi, dar ce legătură are cu asta?
Vă pot argumenta prin analogie. Fiți atenți... Cu zeci de mii de ani în urmă, treptat, oamenii, fie ca o reușită globală, fie prin intermediul câtorva indivizi excepționali, au învățat să comunice între ei. A fost inventat limbajul, iar modulările delicate ale sunetelor au fost investite cu înțelesuri abstracte.
Timp de mii de ani, fiecare om obișnuit a fost capabil de comunicare, totuși câți dintre ei au izbutit să nareze o poveste la modul superlativ? Shakespeare, Tolstoi, Dickens, Hugo ― un număr neînsemnat, pe lângă toți cei care au trăit vreodată ― au putut folosi acele sunete modulate pentru a acționa asupra corzilor sufletești și a căuta sublimul. Cu toate acestea, ei au întrebuințat aceleași sunete ca noi toți.
Sunt gata să recunosc: coeficientul de inteligență al lui Muller, să zicem, este mai ridicat decât cel al lui Shakespeare sau al lui Tolstoi. Muller își cunoaște graiul în care se exprimă, la fel de bine ca oricare scriitor în viață, și înțelege la fel de complet simbolurile. Totuși, el n-a putut asocia cuvintele pentru a obține efectul reușit de Shakespeare. Sunt convins că Muller însuși n-ar nega nici o clipă acest lucru. Atunci, ce anume i-a ajutat pe Shakespeare și Tolstoi să realizeze performanțe pe care Muller, Adams sau eu nu le putem atinge? Nici voi și nici eu nu cunoaștem răspunsul la această întrebare. Ba mai mult, nici ei nu-l cunoșteau. Indiferent cât s-ar fi străduit, Shakespeare n-ar fi putut să explice altcuiva cum să scrie ca el. Nu știa cum anume... ci, pur și simplu, o făcea.
Să ne oprim acum asupra problemei conștientizării timpului. Din câte ne putem da seama, dintre toate formele de viață, doar oamenii pot pricepe semnificația timpului. Toate celelalte specii trăiesc numai în prezent. Poate că ele au amintiri neclare, poate că au intuiții vagi și limitate, totuși este limpede că doar ființele omenești înțeleg cu adevărat trecutul, prezentul și viitorul, pot specula asupra înțelesului și semnificației lor, sunt capabili să se întrebe asupra curgerii timpului, asupra modului cum acesta ne poartă odată cu el și asupra felului cum ar putea fi modificată această curgere.
Când s-a întâmplat asta? Cum a apărut conștiința timpului? Cine a fost primul om, sau umanoid, care a priceput dintr-odată felul în care fluviul timpului îl purta din trecutul șters spre viitorul nedeslușit și s-a întrebat dacă acesta n-ar putea fi zăgăzuit, ori deviat?
Fluxul timpului nu este neschimbat. Uneori, el gonește ― orele lasă impresia^ că dispar în câteva minute -, iar alteori se târâie interminabil. În stare de vis, în transă, sub efectul drogurilor, timpul își modifică proprietățile.
Ai vrea să spui ceva, Adams? Nu te obosi. Vrei să spui că senzațiile respective sunt pur psihologice? O știu, dar ce altceva există, pe lângă psihologie?
Există un timp fizic? Dacă da, ce este timpul fizic? Desigur, el este orice am alege noi să fie. Noi concepem instrumentele de măsură. Noi interpretăm observațiile. Noi creăm teoriile și apoi le extrapolăm. Pornind de la absolut, noi am schimbat timpul și I-am făcut un produs al vitezei luminii, hotărând că simultaneitatea este indefinibilă.
Conform teoriei tale, Muller, știm că timpul este cu totul subiectiv. Teoretic vorbind, cineva care cunoaște natura curgerii lui poate, dacă deține suficient talent, să se deplaseze în mod independent în sensul curgerii sau împotriva curentului... ori să rămână pe loc. Este analog manierei în care, folosind simbolurile comunicației, cineva, dacă deține suficient talent, poate scrie Regele Lear. Dacă deține suficient talent...
Dar dacă eu aș fi avut suficient talent? Dacă eu aș fi putut să fiu Shakespeare al fluxului temporal? Haideți să fabulăm un pic pe tema asta. Să zicem că mesajul Consiliului de Administrație va sosi dintr-o clipă în alta și eu trebuie să-l schimb. Până atunci, însă, permiteți-mi să-mi continui divagația. Este și ea bună la ceva. Recunoașteți, nu cred că v-ați dat seama că au și trecut cincisprezece minute de când vorbesc.
Așadar, să presupunem... Dacă m-aș putea folosi de teoria lui Muller și m-aș trezi că dispun de surprinzătoarea capacitate de a o utiliza, așa cum făcea Homer cu cuvintele, cum aș utiliza acest talent? M-aș putea plimba prin trecut, aidoma unei fantome, observând tiparele temporale ale evenimentelor, în scopul ajungerii într-un loc sau altul, ca să fac o modificare.
Ah, da, în timpul călătoriei aș fi în exteriorul fluxului temporal. Corect interpretată, teoria ta, Muller, nu afirmă că, deplasându-te înapoi ori înainte prin timp, trebuie să "înoți" prin fluxul temporal, lovindu-te de evenimente și modificându-le cursul. Teoretic, așa ceva ar fi cu adevărat imposibil. Bănuiesc că rămâi în exterior, iar talentul se manifestă prin capacitatea de a intra și ieși după voie în, și din, flux.
Să presupunem, deci, că am intrat și am făcut o modificare. Ea va genera o alta... care va genera o alta... Timpul va fi îndrumat pe o nouă cale, ce va căpăta o existență proprie, îndepărtându-se și clocotind până ce, în foarte scurt timp...
Nu, asta-i o exprimare inadecvată. "în scurt timp, timpul..." Este ca și cum ne-am imagina un sistem de referință abstract și absolut, similar timpului, pe baza căruia putem măsura timpul nostru... ca și cum propriul nostru fundal temporal ar curge față de alt fundal, mai important. Mărturisesc că o asemenea chestie mă depășește; totuși, prefăceți-vă că mă înțelegeți.
După... o vreme, orice schimbare în evenimentele temporale va modifica totul într-un chip de nerecunoscut.
Dar eu n-aș dori așa ceva. V-am spus din capul locului, nu doresc să încetez de a fi eu. Chiar dacă aș crea în locul meu un individ mai inteligent, mai sensibil și mai încununat de succes, acela nu ar fi eu.
N-aș dori nici să te schimb pe tine, Muller, ori pe tine, Adams. Am zis deja și lucrul ăsta. N-aș dori să triumf în fața unui Muller mai puțin ingenios și spectaculos de inteligent, sau a unui Adams mai puțin abil în realizarea unei impozante structuri de respect. Aș dori să triumf asupra voastră așa cum sunteți, nu asupra unor ființe inferioare.
Da, așa-i, recunosc, doresc triumful.
... Haide, haide. V-ați foit de parcă aș fi spus ceva înjositor. Vă este atât de străină senzația triumfului? Sunteți atât de îndepărtați de omenesc încât nu căutați onoarea, victoriile, gloria și recompensele? Ar trebui să presupun că respectabilul profesor Adams nu dorește să dețină lunga listă a lucrărilor publicate, impresionantul șirag de diplome de onoare, numeroasele medalii și plachete, funcția de șef al uneia dintre cele mai prestigioase catedre de fizică din lume?
Sau te-ai mulțumi să ai toate astea, Adams, chiar dacă nimeni n-ar ști de ele, dacă existența lor ar fi ștearsă din documentele și istoriile oficiale, dacă ar rămâne doar un secret intre tine și Atotputernic? Ce întrebare prostească! în nici un caz, n-o să-ți cer un răspuns, când știm cu toții care ar fi el.
De asemenea, nu este necesar să reiau aceiași gen de întrebări privind potențialul Premiu Nobel al lui Muller, sau funcția de rector a universității.
Considerând, așadar, că nu doriți doar lucrurile acestea în sine, fără ca oamenii să știe că voi le dețineți, ce vreți voi amândoi? Evident, triumful! Doriți triumful asupra concurenței privită drept o categorie abstractă, triumful în fața semenilor voștri, oamenii. Doriți să faceți ceva ce alții nu pot, și mai doriți ca ei să știe că ați făcut ceva ce lor nu le stă în putință și, în consecință, să vă privească nevolnici, invidiindu-vă și străduindu-se să vă admire.
Să fiu eu mai nobil decât voi? De ce? Mai bine să obțin privilegiul de a dori ceea ce vă doriți voi, de a aspira la triumful după care ați aspirat. De ce n-aș dori eu respectul îndelungat, gloria, funcțiile înalte ce vă așteaptă pe voi? De ce nu v-aș lua locul? De ce nu vi I-aș înhăța chiar în clipa când trebuie să-l obțineți? N-ar fi mai rușinos din parte-mi să mă bucur de asemenea lucruri, decât ar fi fost pentru voi.
Da, numai că voi le meritați, pe când eu nu. Asta-i esența. Dar dacă aș putea aranja curgerea și conținutul timpului, astfel încât eu să merit totul, și voi nu?
Imaginați-vă! Eu aș rămâne eu, voi ați rămâne voi. N-ați fi cu nimic mai prejos, nici eu n-aș fi cu nimic mai prejos ― aceasta fiind condiția stabilită de mine, ca nici unul să nu se modifice -și, cu toate acestea, eu aș merita totul, iar voi nimic. Cu alte cuvinte, doresc să vă înving așa cum sunteți, nu sub forma unor Substituente inferioare.
Dintr-un punct de vedere, ar fi un tribut adus vouă, nu? îmi dau seama, judecând după chipurile voastre, că așa gândiți. Presupun că amândoi simțiți un fel de mândrie disprețuitoare. La urma urmelor, nu-i puțin lucru să fii criteriul după care se .măsoară victoriile. Vă încântă să câștigați meritele după care tânjesc ― mai cu seamă dacă aspirația mea nu va fi satisfăcută.
Nu vă învinuiesc pentru asta. În locul vostru, aș simți la fel.
Totuși, aspirația trebuie să rămână nesatisfăcută? Gândiți-vă puțin...
Să presupunem că m-aș întoarce în timp, să zicem cu douăzeci și cinci de ani. O cifră frumoasă: un sfert rotund de veac. Adams, tu ai fi avut patruzeci de ani. De-abia ai fi sosit aici, ca profesor cu normă întreagă, din laboratorul tău de la Institutul Case. Lucraseși în diamagnetism, deși eforturile tale nepublicate de a scoate ceva din hipocromitul de bismut constituiseră un eșec destul de penibil.
Pentru numele lui Dumnezeu, Adams, nu fi atât de surprins! Crezi că nu-ți cunosc activitatea profesională în cele mai mici amănunte?
Cât despre tine, Muller, ai fi avut douăzeci și șase de ani și te-ai fi pregătit să-ți predai teza de doctorat asupra relativității generalizate, un subiect fascinant la acea vreme, deși mult mai puțin satisfăcător, privind retrospectiv. După cum știi acum, corect interpretată, ipoteza ta ar fi anticipat majoritatea concluziilor ulterioare ale lui Hawking. Pe atunci, însă, nu o interpretaseși corect și ai reușit cu succes să ascunzi acest amănunt.
Mă tem, Muller, că nu ești priceput la extrapolări. N-ai izbutit să scoți lucrurile cele mai bune din teza de doctorat și n-ai interpretat corect nici Teoria Unificării Forțelor. Poate că asta nu constituie nici o rușine. La urma urmelor, neputința interpretării corecte nu reprezintă ceva anormal. Nu toți putem avea capacitatea respectivă, și este posibil ca talentul de extrapolare a consecințelor să nu apară în aceeași minte care îl deține pe cel de teoretizare. Eu îl am pe primul, dar nu pe al doilea, așa încât de ce, în cazul tău, n-ar fi valabilă reciproca?
Dacă ți-ai fi putut crea ipotezele tale extraordinare, Muller, lăsându-mă pe mine să deduc concluziile la fel de extraordinare... Ce echipă am fi putut alcătui noi doi... Însă tu nu m-ai dorit. Nu mă plâng, fiindcă nici eu nu te-am dorit.
Oricum, toate astea sunt fleacuri. Nu ți-aș fi putut face nici un rău, Adams, ridiculizându-te pentru experiențele prostești cu sărurile de bismut. În cele din urmă, ai reușit, cu destulă dificultate, să-ți dai seama de greșeli, înainte de a le etala în paginile unei reviste de specialitate. Și nici n-aș fi putut eclipsa soarele ce se revarsă peste tine, Muller, insistând asupra eșecului de a deduce ceea ce putea fi dedus din teoriile tale. Ideile conțineau așa de multe posibilități, că nici chiar tu nu erai atât de scânteietor încât să le extragi pe toate.
Totuși, dacă asta nu dădea rezultate, ce anume ar fi făcut-o? Cum se puteau schimba evenimentele în mod corespunzător? Din fericire, aș fi putut studia situația timp de... mă rog, ceva ce conștiința mea ar fi interpretat drept ani, fără să existe o trecere a timpului fizic și, astfel, fără îmbătrânire. Procesele gândirii mele ar fi continuat, dar nu și cele fizice, ale metabolismului.
Zâmbiți iarăși. Nu, nu știu cum ar fi posibil. Desigur, și procesele noastre de gândire fac parte din transformările metabolice. Pot doar presupune că, în afara fluxului temporal, procesele de gândire n-au același înțeles fizic, ci un altul, echivalent.
Iar dacă aș fi studiat un moment anume al timpului și aș fi căutat o schimbare care să obțină ceea ce doream, cum ar fi trebuit să procedez? Puteam oare face schimbarea, puteam avansa în timp, studia consecințele și, dacă nu-mi conveneau, să revin, să anulez schimbarea și să încerc alta? Dacă experimentam de cincizeci de ori, de o mie de ori, reușeam oare să găsesc schimbarea cuvenită? Numărul modificărilor, fiecare cu consecințele ei multiple, depășește calculul sau înțelegerea. Cum puteam descoperi varianta dorită?
Totuși, am izbutit s-o fac, și nu vă pot spune cum am învățat, ori ce am făcut după ce am învățat. Ar fi prea greu. Gândiți-vă la toate lucrurile pe care le deprindem.
Stăm în picioare, umblăm, alergăm, sărim și facem tot soiul de mișcări, deși ne găsim într-o stare de permanent dezechilibru. Rămânem în poziție verticală numai pentru că mușchii puternici ai trunchiului și picioarelor se contractă și relaxează în permanență, aidoma unui jongler de la circ care balansează o prăjină pe vârful nasului.
Din punct de vedere fizic, este dificil. De aceea, statul în picioare ne obosește și, după o vreme, suntem fericiți că ne putem așeza. De aceea, poziția de drepți, menținută pentru o exagerat de lungă perioadă, va duce la colaps. Și totuși, cu excepția cazurilor când împingem situația la extrem, o facem perfect, fără ca măcar să ne dăm seama. Putem sta în picioare, merge, alerga, sări, porni și opri cât este ziua de lungă, fără să cădem ori fără măcar să ne pierdem în mod serios echilibrul. Ei bine, atunci cum să descriu modul în care fac ceva, pentru ca să-l execute și altă persoană ce nu l-a încercat niciodată? Nu pot.
Un alt exemplu. Putem vorbi. Destindem și contractăm mușchii limbii, buzelor, obrajilor și cerului gurii, executând o serie de modificări rapide și aritmice ce produc exact modularea dorită a sunetului. A fost destul de greu să învățăm în copilărie, însă odată depășită această fază, putem rosti zeci de cuvinte pe minut, fără cel mai mic efort conștient. Ei bine, cum o facem? Ce modificări producem ca să spunem: "Cum o facem?" încercați să descrieți modificările respective cuiva care n-a vorbit niciodată, pentru ca și el scoată sunetele cu pricina! Nu se poate.
Însă noi putem. Și fără efort.
Având destul timp... nu știu nici măcar cum anume să descriu trecerea la care mă refer. Nu era timp... să-i spunem "durată". Având destulă durată fără trecerea timpului, am învățat cum să modelez realitatea după dorință. Acțiunea în sine aducea cu bolboroselile unui prunc, insă unul care învață treptat să aleagă și să distingă sunete pentru a construi cuvinte. Am învățat să aleg.
Desigur, a fost riscant. În procesul învățării, puteam declanșa ceva ireversibil... sau ceva pentru a cărui revenire la starea inițială ar fi fost necesare modificări subtile, ce mă depășeau. N-am făcut nimic din toate astea. Poate că acesta a fost norocul cel mai mare.
Și a ajuns să-mi placă. Semăna cu realizarea unui tablou, ori a unei sculpturi. Era, însă, mai mult decât atât: constituia croirea unei noi realități. ...O nouă realitate, identică cu a noastră în câteva puncte-cheie. Eu am rămas exact ceea ce sunt, Adams a rămas eternul Adams, iar Muller ― esențialul Muller. Universitatea nu s-a modificat, știința este aceeași.
Ei bine, și atunci nu s-a schimbat nimic? ...Văd, însă, că vă plictisesc. Ați început să nu-mi mai credeți' spusele și, dacă-mi dau bine seama, încercați un dispreț față de afirmațiile mele. Se pare că, în entuziasmul meu, am început să vorbesc ca și cum călătoria temporală ar fi reală, iar eu aș fi făcut într-adevăr ceea ce mi-ar fi plăcut să fac. Scuzați-mă. S-o considerăm ceva imaginar, o fantezie, aș zice, despre ceea ce aș fi putut face dacă ar fi existat posibilitatea călătoriei temporale și dacă aș fi avut cu adevărat talentul necesar pentru ea.
În acest caz, în imaginația mea, nu s-ar fi modificat nimic? Trebuie să fi existat niște schimbări: una care I-ar fi lăsat pe Adams exact așa cum este, și totuși nepotrivit pentru funcția de șef de catedră, alta care I-ar fi păstrat pe Muller în parametri normali, lipsindu-l, totuși, de orice posibilitate de a deveni rector și de a primi Premiul Nobel.
Iar eu aș fi rămas tot eu, muncind din greu și deloc simpatizat, incapabil să creez... dar posedând calitățile care m-ar fi adus în funcția de rector.
Nu putea fi vorba de ceva științific; trebuia să fie ceva exterior științei, ceva degradant și sordid, care v-ar fi descalificat pe voi, niște gentlemani perfecți...
Haideți... Nu merit privirile acestea de dispreț amestecat cu automulțumire îngâmfată. Să înțeleg, așadar, că nu puteți face nimic degradant și sordid? Cum puteți fi siguri? Chiar nici unul dintre voi, în anumite circumstanțe, n-ar aluneca în... să-i spunem păcat? Care dintre noi n-ar păcătui, dacă ispita ar fi cea cuvenită? Cine dintre noi este fără de prihană?
Gândiți-vă, gândiți-vă... Sunteți siguri că sufletele vă sunt pure? N-ați făcut nici un rău, nicicând? N-ați fost niciodată măcar pe punctul de a cădea în ispită? Și dacă ați scăpat, n-a fost o salvare prilejuită mai degrabă de o întâmplare norocoasă decât de propria virtute? Iar dacă cineva v-ar fi studiat cu atenție toate acțiunile, notând momentele norocoase ce v-au apărat, și ar fi anulat doar unul dintre acestea, atunci nu înseamnă ca ați fi păcătuit?
Bineînțeles, dacă ați fi dus în mod public o viață ticăloasă și plină de vicii, astfel încât oamenii să se ferească de voi, dezgustați și disprețuitori, n-ați fi putut ajunge la actualele poziții respectate. V-ați fi prăbușit de mult, iar eu n-ar fi trebuit să pășesc peste trupurile voastre căzute în dizgrație, fiindcă n-ați mai fi fost aici pentru a-mi servi ca trepte.
Vedeți cât de complex este totul?
Și, simultan, cu atât mai incitant. Dacă aș fi fost capabil să mă întorc în timp și să constat că soluția nu era deloc complicată, că dintr-o singură lovitură îmi puteam atinge țelul, aș fi fost probabil încântat, și totuși mi-ar fi lipsit mult excitarea intelectuală.
Dacă am juca șah și aș câștiga prin matul prostului, din trei mutări, ar fi o victorie mai penibilă decât o înfrângere. Aș juca împotriva unui adversar nedemn și în felul acesta m-aș discredita.
Nu. Victoria care merită osteneală este cea obținută lent și prin strădanie, de la un adversar care ți se împotrivește din răsputeri, este o victorie ce părea imposibilă inițial, la fel de istovitoare, schingiuitoare și storcătoare de energii ca și cea mai teribilă înfrângere, dar care diferă de aceasta prin faptul că, în vreme ce gâfâi și icnești epuizat, ții în mână drapelul învingătorului, trofeul.
Durata pe care am petrecut-o operând cu cel mai refractar dintre toate materialele, realitatea, s-a caracterizat prin dificultatea impusă chiar de mine. Insistasem cu încăpățânare nu numai să-mi ating țelul, ci să-l ating în modul în care doream, respingând orice element care nu era exact așa cum voiam. O reușită indirectă o consideram un eșec, o lovitură în alt loc decât cel intenționat nu exista pentru mine. Pe ținta mea exista un punct central, și nimic altceva.
Și chiar dacă învingeam, ar fi fost o victorie atât de subtilă, încât nu v-ați fi dat seama că am câștigat până ce nu v-aș fi explicat totul în amănunt. Până în clipa finală, n-ați fi știut că viețile v-au fost răsucite intr-o direcție nefastă. De aceea...
Dar stați! Am uitat ceva. M-a absorbit într-atât prezentarea intenției mele de a păstra neschimbate știința, Universitatea și pe noi înșine, încât n-am explicat că, într-adevăr, puteau fi modificate și alte lucruri. Urmau să se petreacă transformări în domeniul social, politic și economic, precum și în domeniul relațiilor internaționale. La urma urmelor, cui i-ar fi păsat de asemenea detalii? Nouă în nici un caz.
Acesta este miracolul științei și al savanților, nu credeți? Ce ne pasă cine câștigă alegerile în dragile noastre State Unite, ce s-a votat la O.N.U., dacă la Bursă au coborât cotațiile ori dacă nesfârșitul vals al națiunilor a cotit într-o parte sau într-alta? Atâta vreme cât știința există, cât legile naturii se mențin, iar activitatea noastră continuă, fundalul pe care o desfășurăm nu constituie decât un joc de lumini și umbre lipsit de înțeles.
Poate că tu nu recunoști asta în mod deschis, Muller. Știu bine că, la vremea ta, te-ai considerat membru activ al societății, declarându-ți în mod public opiniile în legătură cu un subiect sau altul. Într-o măsură ceva mai mică, și tu ai procedat la fel, Adams. Amândoi v-ați entuziasmat în fața unor viziuni legate de omenire, Pământ și alte probleme abstracte. Nu știu, însă, câte dintre afirmațiile voastre n-au reprezentat decât o simplă modalitate de autoliniștire a conștiinței, fiindcă, de fapt, în adâncul sufletelor, nu vă păsa, dacă puteați sta liniștiți, dedicându-vă preocupărilor științifice.
Asta este una dintre marile diferențe existente între noi. Mie nu-mi pasă ce se întâmplă cu omenirea, atâta vreme cât îmi pot vedea de fizica mea. O recunosc în mod deschis ― toată lumea mă consideră cinic și fără inimă. În secret, nici vouă nu vă pasă. Cinismului și indiferenței mele, voi le adăugați ipocrizia, care vă maschează, deocamdată, păcatele, dar care le amplifică, atunci când sunt descoperite.
Nu, nul Nu clătinați din capete. Examinându-vă viețile, am aflat tot atâtea cât cunoașteți voi înșivă, ba chiar mai multe, întrucât eu vă disting limpede micile păcate, pe când voi le ascundeți de propriile conștiințe. Poate că ăsta-i lucrul cel mai amuzant în legătură cu ipocrizia: odată ce a aderat cu hotărâre la ea, ipocritul însuși îi devine victimă. Ba mai mult, el este principala victimă, deoarece, în majoritatea cazurilor, atunci când e demascat în fața lumii, ipocritul continuă să pară, cu destulă onestitate, un sfânt în proprii-i ochi.
Nu spun toate acestea pentru a vă denigra. Caut să vă explic că, dacă am considerat necesar să modific lumea, pentru a ne păstra pe noi neschimbați, cu deosebirea plasării mele intr-o poziție superioară, acest lucru nu avea să vă afecteze, de fapt. ...Mă refer la transformările din lume.
Nu v-ar păsa dacă republicanii ar fi la putere în locul democraților, ori invers. Nu v-ar păsa dacă feminismul ar reprezenta mișcarea conducătoare, iar sporturile profesioniste ar cunoaște un declin. Nu v-ar păsa de existența unei anumite mode în vestimentație, mobilier, muzică ori film. Cu ce v-ar afecta vreuna dintre astea?
Cu nimic.
Mai exact, cu mai puțin decât nimic pentru că, dacă lumea s-ar fi schimbat, ar fi existat o nouă realitate. Adevărata realitate, în privința locuitorilor acelei lumi, singura realitate, cea din manualele de istorie, realitatea care a devenit reală de douăzeci și cinci de ani încoace.
Dacă m-ați crede, dacă v-ați gândi că ceea ce povestesc este mai mult decât o simplă fantezie, ați fi la fel de neajutorați. V-ați putea duce oare la autorități și să le spuneți: "Nu așa trebuie să fie lucrurile. Realitatea a fost modificată de un ticălos"? Ce ar dovedi asta, în afara faptului că sunteți nebuni? Cine ar putea crede că realitatea nu este realitate, când textura și modelele ei au fost țesute în ultimii douăzeci și cinci de ani în detaliile cele mai fine și când fiecare își amintește că a trăit-o chiar în vreme ce se derula?
Dar voi nu mă credeți. Nu cutezați să credeți că nu fac doar simple speculații legate de întoarcerea în trecut, de studierea vieților voastre și de strădania creării unei noi realități în care noi am rămas aceiași, dar, vai!, lumea este modificată. Am făcut-o, am făcut toate astea. Și eu singur îmi amintesc ambele realități, pentru că am fost în exteriorul timpului atunci când s-a realizat schimbarea și pentru că eu am produs-o.
Tot nu mă credeți! Nu aveți curajul să mă credeți, întrucât, dacă ați face-o, ați crede că voi înșivă ați înnebunit. Puteam eu să fi modificat această lume familiară a anului 1982? Imposibil!
Și dacă am făcut-o, cum fusese lumea înainte de a interveni asupra ei? O să vă spun ― haotică! Abundând în libertăți excesive! Oamenii ajunseseră ei înșiși legi! Dintr-un punct de vedere, sunt mulțumit că am schimbat-o. Acum avem în țară un guvern adevărat. Conducătorii noștri și-au făurit o viziune clară asupra viitorului și știu cum să o pună în aplicare. Perfect!
Dar, domnilor, în lumea aceea care a fost, în acea veche realitate pe care nimeni nu o poate ști ori concepe, voi doi erați legi în sine și luptați pentru libertate și anarhie. În vechea realitate, asta nu reprezenta un delict. Dimpotrivă, mulți o considerau o atitudine admirabilă.
În noua lume, v-am lăsat așa cum erați, nu v-am schimbat. Ați rămas luptători pentru libertate și anarhie, dar asta constituie un delict în realitatea prezentă ― unica realitate ce vă este cunoscută. M-am asigurat că v-ați putut ascunde faptele. Nimeni nu vă cunoștea delictele și ați putut avansa până în pozițiile actuale. Eu, însă, știam unde se află dovezile și cum puteau fi descoperite, iar la momentul oportun le-am dat în vileag.
Acum mi se pare că zăresc pentru prima dată pe fețele voastre expresii care nu mai reflectă o toleranță resemnată, dispreț, amuzament ori iritare. Întrevăd semne de teamă? Vă amintiți despre ce am vorbit?
Gândiți-vă! Gândiți-vă! Cine au fost membri ai Ligii Libertăților Constituționale? Cine a ajutat la distribuirea Manifestului Liberei Gândiri? Unii oameni au considerat această acțiune ca fiind curajoasă și demnă. Mișcarea clandestină v-a aplaudat acțiunile. ...Haideți, haideți, știți la ce mă refer prin "mișcarea clandestină". Desigur, nu mai sunteți membri activi ai ei. Funcțiile sunt prea importante pentru voi și ați avea prea mult de pierdut. Dețineți poziții și putere, și nu intenționați să vă opriți aici. De ce să le riscați pentru ceva ce oamenii nu-și doresc?
Aveți însemnele voastre și vă numărați printre cucernici. Însă însemnele mele sunt superioare, iar eu sunt mai evlavios, fiindcă n-am comis nici unul dintre delictele voastre. În plus, domnilor, sunt creditat cu denunțarea voastră.
Un act rușinos? Scandalos? Câtuși de puțin. Voi fi recompensat. Am fost îngrozit de ipocrizia colegilor mei, dezgustat și îngrețoșat de trecutul lor subversiv, îngrijorat de ceea ce ar putea plănui acum împotriva celei mai bune, nobile și pioase societăți existente vreodată pe Pământ. Ca atare, am adus totul la cunoștința acelor oameni decenți care ajută la călăuzirea civilizației spre adevărata austeritate a gândirii și umilință a spiritului.
Ei se vor lupta cu răul din voi pentru a vă salva sufletele și a vă transforma în adevărate vlăstare ale Spiritului. Îmi închipui că trupurile voastre vor avea de suferit în decursul acestui proces, dar ce contează? Va fi un preț neînsemnat, pe lângă uriașul și eternul bine pe care vi-l vor aduce. Iar eu voi fi răsplătit pentru că am făcut ca totul să devină posibil.
Bănuiesc că acum sunteți cu adevărat speriați, domnilor, fiindcă mesajul pe care-l așteptam cu toții se apropie și ați priceput de ce anume am fost solicitat să rămân aici, cu voi. Postul de rector îmi aparține, iar interpretarea mea asupra teoriei Muller, combinată cu dizgrația lui Muller, va ajunge în manuale sub numele de teoria Dinsmore și s-ar putea să-mi aducă Premiul Nobel. În privința voastră...
Dincolo de ușă, s-a auzit răpăitul cadențat al unor pași și un strigăt răsunător:
― Stai!
Ușa s-a deschis violent. În încăpere a pătruns un bărbat ale cărui veșminte de un gri sobru, înfrumusețate doar de un guler alb, lat, o pălărie înaltă cu cataramă și o cruce mare din bronz, îl desemnau drept căpitan în temuta Legiune Puritană.
― Horatio Adams, a rostit el cu o voce nazală, te arestez în numele Domnului și al Congregației pentru crimele de vrăjitorie și demonologie! Carl Muller, te arestez în numele Domnului și al Congregației pentru crimele de vrăjitorie și demonologie!
Mâna sa a făcut un gest scurt și rapid. Doi legionari s-au desprins dintre ceilalți, s-au apropiat de fizicienii care rămăseseră încremeniți de groază în scaunele lor, i-au smucit în picioare, le-au pus cătușe și, după o plecăciune de umilință înaintea simbolurilor sacre, au smuls crucile micuțe ce le însemnau gulerele.
Căpitanul s-a întors către Dinsmore:
― Al dumneavoastră în sfințenie, domnule. Mi s-a cerut să vă transmit această înștiințare din partea Consiliului de Administrație.
― Al dumneavoastră în sfințenie, căpitane, a replicat grav Dinsmore, pipăindu-și propriile însemne. Sunt fericit să primesc cuvintele acelor oameni sfinți.
Știa ce cuprindea înștiințarea.
Ca nou rector al Universității, avea posibilitatea, dacă dorea, de a ușura pedeapsa celor doi. Oricum, triumful său avea să fie enorm.
...Numai dacă s-ar fi aflat în siguranță.
...Căci nu trebuia să uite că, în mâna Majorității Morale, nimeni nu era, niciodată, cu adevărat în siguranță.