Stau cu picioarele depărtate, pe o margine circulară, umedă sau rece. Cred că sub mine e un gol. Am pipăit și n-am găsit nimic. Doar marginea îngustă, pe care mi-am fixat tălpile, să nu cad.
Trei secunde inspir, trei secunde expir.
Sunt inele din beton. De tavan oscilează un bec. Cista e vopsită în violet. Îmi presează pieptul și tâmplele.
Becul se stinge se aprinde la interval de un minut. Număr descrescător. Stop.
Acum e beznă și mi-e al dracu’ de frig.
Focalizez cu eforturi disperate, deasupra mea, porțiunea de tavan cu lumină intermitentă.
Strig.
Parcă ar plimba cineva un cuțit, să-l ascută, de la humerus în jos, pe radius și pe ulnă. Sau parcă aș avea sub piele o mie de șobolani înfometați, ce rod meticulos, dinspre oasele carpiene către falange. N-or să plece decât după ce se vor ghiftui cu măduvă.
Reumatismul îmi umflă vezica urinară. M-aș învârti în locul ăsta strâmt, m-aș duce să-mi torn apă clocotită pe umeri, dar nu pot să mă ghemuiesc să mă ridic, nu pot să-mi masez brațele să le izbesc de zid ca să astup o durere cu alta...
E o liniște mormântală.
Îmi amintesc doar cușca, parcul dinăuntrul tumulului, pe Răduțu ascuns ridicol după o tufă de trandafiri japonezi și... și laiolul, fixându-mă, ca dintr-o oglindă.
Vezica urinară s-a umflat și-mi apasă în vintre. Mai mai să pleznească. Am un bolovan în centura pelviană. Șmirghelul curăță oasele.
Îmi dau drumul... Cracul pantalonilor e călduț, îmi gâdilă testiculele, urina se-nfiltrează prin țesătură, se prelinge pe gambă, picură în gol...
Strig. Tot liniște. Tot beznă. Acum violet peste tot, cât să-mi crape capul și să țip iar...
Becul se stinge. Un minut, două, trei, patru...

Dintr-o dată tavanul se surpă, năvălește lumină curată, n-o suport încă, aștept cu ochii închiși.
Fălcile unei menghine mă înșfacă mă absorb prin deschizătură. Pielea se încrețește pe coate, se desprinde fâșii fâșii, dedesubt șobolanii se împrăștie care încotro... Sunt atât de fericit încât ignor durerea, râd în timp ce menghina mă smulge din pământ.
Am ieșit. Stau încovrigat pe buza hăului. Talpa unui bocanc mă întoarce pe spate. Nu văd mai sus de striațiile carâmbului.
-Mulțumesc! șoptesc. Mulțumesc! Îmbrățișez bocancul și-l îmbăloșez sărutându-l. Mulțumesc mulțumesc mulțumesc mulțumesc...
Se scutură convulsiv. Mă aruncă așa cum ai arunca o pungă luată în picioare și târâtă zeci de metri. Apoi vârful îmi împunge beregata, apasă, iar eu râd și mă sufoc și întind gâtul, țuguiez buzele, hotărât să desăvârșesc actul de proskynesis.
-Prea tare, mă! Îl ucizi! (vârful se retrage)
Mă lovește în coaste. Încerc să-l înlănțui, dar nu ca să mă apăr, nuuuu, cât voi fi agățat de el, am certitudinea că nu mă vor coborî în groapă. Mă lovește încontinuu, din ce în ce mai rar. A obosit.
-Dă-i împuțitului o cămașă nouă, apretată, mâncare și două LM-uri!
Bocancii se depărtează, dispar într-o nișă, în locul lor e prima treaptă a unei scări interioare. De o parte e cista, de cealaltă un dreptunghi decupat, prin care scara duce undeva sub mine.
Se înfiripă o conversație șoptită. Disting vag siluetele proptite în pereți. Un castron bufnește lângă frunte, se rotește câteva secunde împroșcându-mă. Sorb și ling buza ciobită.
-Na! Să vezi și tu cum trăiește un laiol!
Înfulec un amestec rânced, de oase fără carne și bucăți de pâine mucegăită, înmuiate într-un sos gros, din ulei și lapte acru. Conversația continuă, uneori vocile se înalță, se repetă într-una “tătăițul” și “Eva” și “rigor mortis”.
Șobolanii au rămas sub piele, foamea le-a dat curaj, rod în timp ce eu strivesc pe limbă un cub de cartof.
Mi-e somn. Siluetele au prins volum. Două conuri înclinate. Mi-e somn....
...Pe Calea Griviței bombardamentele sunt punctuale. Se succed mai ales vara sau iarna, pe vreme uscată. Scheletul unui hotel e flancat de clădirea de sticlă.
Privesc uimit în vitrina cu promoții. Venisem să cumpăr salam. Nu, domle, azi avem sejururi pe litoral. Ieri amenajaseră o măcelarie. Înainte se vindeau franzele.
Înspre hruba prin care dai la metrou e grădina cu laioli. Aici se împerechează, aici se supun femelei alfa. Peste gardul viu sunt trupuri tumefiate.
Moșule n-ai o tualie? mă înalț și-i zic printre dinți șterge-o mucosule alți puradei mă înconjoară încep cadențat să danseze cer la unison moșule moșule n-ai o tualie? hohotesc nespălații arcuită coloana capul pe spate un singur laiol din grădină scrutează neliniștit unul singur...
-E mort?
-Nu cred! Idiotul a adormit!
Apa mă pleznește în obraji, horcăi și dau din mâini ca un înecat.
-Þi-ai făcut siesta, tătăițule? Vezi că suntem oameni blajini, nu te ținem nemâncat nebăut... Ia dă-i mă una, să-și adune mințile!
Icnesc și-mi acopăr stomacul. A doua lovitură îmi boțește degetele. Altă găleată golită.
-Nu e bine, prostule! Cum dracu’ mai semnează? Bandajează-l, apoi aruncă-i o țigară!
Vocea de deasupra bocancilor:
-Nu mai avem!
-Du-te și cumpără!
-Eu ?
-Păi cine?!
-Nu sunt sclavu’ tău!
-Da’ casa o vrei!
-Asta...asta nu-ți dă dreptu’...
-Valea!
Cât m-au fixat în cilindru, n-am simțit nevoia să fumez. Acum îmi asudă palmele. Ghemuit într-o firidă, miros degetul arătător, galben și îmbibat de tutun.

În pat sunt tot eu. Cu capul culcat pe brațele orientate longitudinal, genunchii lipiți lateral de omoplați. Sub fesele flasce se diluează o pată ovală, ce întunecă petalele cuverturii.
Pânda ricoșează ca un bumerang. M-aș vedea la fel de bine cu ochii închiși.