- Dar cum este posibil să aibă atâta succes?
Zâmbind, M. urmărea toată scena în tăcere. Cristi continuă:
- Cum puteți voi măsura succesul lui?
- Te-am rugat să renunți atunci când vii la mine, de a mai fi inginer! Succesul nu este cuantificabil, pur și simplu îl are. Asta se intuiește, se simte.
M. l-a prins pe Cristian în corzi. Marșează pe idee. Varsă torente asupra lui. Mă uit întrebător spre Doru care la rându-i, aruncând o privire timorată către profesor, îmi spune că optzeci la sută dintre scrisorile primite la redacție sunt laudative, restul e critică amestecată cu înjurături.
- Sunt cititori care urmăresc doar o rubrică sau un singur jurnalist pe care îl citesc număr de număr. Unii trimit la redacție scrisori cu texte de genul „ ce e cu tine? azi ai dat-o-n bară, treci cumva printr-o pasă proastă, ți-a murit cumva câinele sau te-ai certat cu soacra?” Noi facem un top săptămânal al celor preferați. Eu, de exemplu ori sunt primul ori printre ultimii, el însă e permanent între primii trei…
Se opri o clipă privindu-l pe M. care încetase perorația și ne urmărea cu atenție și continuă:
- Mai este ceva. Comicul lui este unul de limbaj și are o notă licențioasă. Chestia ține la o categorie destul de mare de cititori. Nu are grobianismul celor de la “România Mare”, are totuși o notă de rafinament.
Simțeam iminența unei intervenții a lui M., cu tonul ei sentențios și declamator asumat. Ne asculta cu capul sprijinit în mâini, cu o privire de sfinx.
- Ai ascultat ultimile noastre emisiuni?
- Nu.
- Ultima a fost de pomină. Am ajuns doar cu un sfert de oră înainte și nu aveam nimic pregătit. Eram în criză de idei. Știi ce se întâmplă? La un moment dat epuizezi tot registrul și trebuie să reiei ciclul, nu poți fi mereu în vervă. Mai rămaseseră cinci minute și aud pe un post de știri că un avion cu destinația Tunisia care îl transporta pe Yasser Arafat și suita, a făcut o aterizare forțată în deșertul libian și-mi vine ideea: o să facem un reportaj de la fața locului. Reporterul se apropie de de avionul pierdut în imensitatea deșertului ca o muscă înpotmolită într-un tort de frișcă, vede o cămilă care iese dintr-o spărtură a aeronavei și îi ia un interviu. Cămila scâncind, îi povestește clipele îngrozitoare prin care a trecut și nu uită să-i spună ce mult își iubește președintele. În avion este și o capră care vrea să vorbească și ea, comedia ia amploare, mă-nțelegi?
- Și cămila era Colivie, nu-i așa? zic în hohotele generale.

Ciocnirăm paharele. M. era atent la ordinea și intensitatea cu care făceam libațiile. Eu ciocnisem prima oară cu Doru și la sfârșit anemic cu el. Zâmbi:
- Cristi, știi bine cât de mult am ținut la el. Dar de ceva timp nu știu ce s-a întâmplat. Nu mai este cel pe cate îl știam. Aerul acesta ușor golănesc, bășcălia de ospătar nu-l prind deloc.
- Dar ce-am făcut?
- Lucian promitea foarte mult pe vremuri. Era stânjenitoare mărturisirea lui de față cu Doru care nu era la curent disputele noastre. M. o făcea deliberat, era un fel de terapie colectivă, o denudare psihologică din care fiecare își extrăgea propriile concluzii.
- Hai noroc Lucian, repetă zâmbind subțire. Voia să rupă acel început dramatic, adică: „ nu-i nimic, noi rămânem prieteni orice-ar fi, desigur a apărut o oarecare răceală între noi, dar eu te accept așa cum ai devenit...”
Ca de obicei jocul era interesant. Jocul era marea evadare a lui M.. Ideile deveneau pentru el uneori fade, lipsite de viață. Îmi adusei aminte cum odată îl găsisem citind o carte a lui Cioran. Părea dezabuzat și îmi mărturisi că se săturase să mai citească așa, în general. Că nu mai există gânduri și idei neexprimate. Ești un fel de Ecclesiast modern i-am spus atunci iar el m-a întrebat malițios de când am început să cochetez cu metaforele.