-Cand ajunge avionul unchiului, mama?
-Mai e o ora, Madison. Incearca sa te linistesti. Altfel nu iti voi da masina ca sa il iei pe unchiul tau si va trebui sa mergi cu un taxi.
-Nu ma deranjeaza. Oricum e mai comod asa.
De cateva saptamani asteptam ziua aceea, ziua cand unchiul George urma sa ne viziteze din nou. Unchiul George era una dintre rudele mele favorite. Si nu venea pe la noi prea mult. De obicei imi displaceau intrunirile de familie, fiind intotdeauna groaznic de plictisitoare si prea formale. Dar cand venea unchiul George, era cu totul altceva. El avea acel har, de a te face tot timpul sa te simti mai bine, stia cand e momentul potrivit sa faca o gluma, dar si unde e limita. Un pictor...un om liber. Ce se mai speriau babutele cand se dezlantuia si cat mai strangeau din buze dezgustate, atunci cand incepea sa cante. Caci lui ii placea mult sa cante si o facea oriunde...fie el acasa, fie pe strada. Unii l-au considerat un ciudat dar mie mi-a placut dintotdeauna.
Eram bucuroasa ca parintii imi dadusera voie sa il iau de la aeroport. Eram bucuroasa, gandindu-ma ca o fac pentru ca au capatat in sfarsit mai multa incredere in mine. M-am inselat insa. Totul fusese bine pus la punct de la bun inceput.
-Nu gatesti nimic pentru unchiul George? am intrebat eu curioasa atunci cand mi-am vazut mama incepand sa-si caute diverse lucruri in dulap.
-Nu. A zis ca nu sta mult, nu cred ca va avea nevoie de nimic.
-Dar daca ajunge infometat? Doar stii ce mancare groaznica se da pe avion...
-Atunci vom comanda ceva, imi raspunse mama simplu. Incearca sa te relaxezi, Madison. Stiu ca esti nerabdatoare dar totul va fi bine. Nu are ce sa se intample.
Imi zambi. Ce zambet dulce, ce s-a vrut a fi plin de caldura. Ce zambet fals...
"Totul va fi bine."
Am pastrat pana in ziua de azi cuvintele acelea in minte. Le-am repetat de mii si mii de ori. Le-am spus in gand, in soapta, cu voce tare. Am mers afara, in zilele ploioase cand putini oameni mai ies din casa, si am strigat cat am putut de tare ca totul va fi bine. Dar oricat de mult am spus acele cuvinte, tot fals au sunat pentru mine, adancindu-mi si mai mult golul din suflet.

Nu l-am gasit pe unchiul George. Avionul intarziase foarte mult si, in loc sa astept acolo, ma hotarasem sa revin mai tarziu.
Cand m-am intors acasa, parintii mei erau deja morti.
La inceput nu mi-am dat seama de ce se intamplase. Stateau amandoi in pat, imbratisati. Am crezut ca adormisera, fiind foarte obositi, dar imaginea lor, stand acolo cu o urma de zambet pe buze nu era deloc naturala, asa cum ar fi trebuit. Si mai erau si hainele pe care le purtau. Amandoi erau imbracati elegant, in haine prea bune pentru a fi folosite drept pijamale.
Apoi am observat ca cei doi tineau ceva. Privirea mi s-a incetosat. M-am apropiat speriata, anticipand intr-o anumita masura ceea ce aveam sa vad, repetandu-mi in continuu ca totul va fi bine. Dar nu a fost si nimic nu m-a putut pregati pentru ceea ce mi-a fost dat sa vad. Am scos un urlet ragusit si m-am prabusit la pamant, plangand, eliberand nenumarate lacrimi, scuturandu-ma la fiecare suspin.
A fost singura data in care mi-am plans parintii. De vina fusese cu siguranta socul pe care l-am avut atunci cand am vazut cele doua fiinte, ce-mi fusesera mai dragi pe lume, intinse pe patul lor din dormitor. Tinand fiecare cate un cutit in mana, cutit pe care si-l infiptsesera, probabil in acelasi timp, adanc in piept. Avand inca intiparita pe chip urma ultimului lor zambet.

Nota: In aceasta parte toata actiunea se petrece undeva in trecut.