Fișă biografică: Egon Marc Lõvith s-a născut la Cluj, în 1923. În urma tulburărilor legionare din anii 1920, când a fost devastată ceasornicăria tatălui său, familia a emigrat în Mexic. După moartea timpurie a tatălui, mama a revenit la Cluj cu cei doi copii Egon și Irina. Încă din adolescență Egon Lõvith a vădit un talent plastic ieșit din comun, însă n-a avut mijloace materiale să studieze. După ocuparea Ungariei de trupele naziste, familia sa a fost deportată la Auschwitz. Mama, Irina, bunica și multe alte rude au sfârșit în camerele de gazare. Egon Lõvith a supraviețuit la Dachau unde a cunoscut-o și pe viitoarea sa soție Margot Breuer, originară din Debrețin. În 1945 tânăra pereche s-a stabilit la Cluj, iar Egon Lõvith s-a înscris la academia de arte plastice, clasa profesorului Ion Irimescu, devenind preparator încă din timpul facultății. Cariera sa artistică și-a atins apogeul în anii 1970, când a devenit unul dintre inovatorii sculpturii din România. Cu timpul și-a împărțit munca între sculptură, grafică, pictură și ceramică, devenind profesor, șef de catedră la Academia Ion Andreescu cu o prezență permanentă la saloanele din țară și străinătate. Lucrările sale se găsesc în muzee, galerii și colecții particulare din România, Ungaria, Israel și alte țări. La Institutul de Iudaistică din Cluj s-a amenajat Sala Margot și Egon Lõvith, unde sunt expuse lucrări din ciclurile Biblica, Holocaust, dar și bustul lui Einstein cât și sublima înlănțuire a portretelor lui Margot și Egon.

Un artist aproape uitat
La 21 mai 2008 Egon Marc Lõvith, cunoscutul și apreciatul sculptor, pictor și grafician clujean, supraviețuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea
n-a trecut total neobservată deși, de aproape doi ani, maestrul lipsește din spațiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lõvith apărut cu doi ani în urmă. Comunitatea evreiască din Cluj a organizat o serbare cu daruri și un program special interpretat de formația Mazel Tov. Maestrului i s-a permis să participe, e drept, numai după îndelungi insistențe pe lângă persoana delegată să-i poarte de grijă, de către verișoarele din Israel (moștenitoare, se pare, pe bază de testament ).
În prezent pictorul Lõvith locuiește într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aceste condiții aniversarea risca să se limiteze la consumarea unui tort în compania îngrijitoarelor și a unor bătrâni cu mintea rătăcită, alături de care-și duce traiul de zi cu zi. În așezământul curat și frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiți cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare și îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătrați, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor și o masă îngustă pe care sunt înșirate cărțile și albumele scrise despre viața lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziției permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în ciclul Holocaust. Și albumul publicat în Germania, cu acel prilej, stă la loc de cinste, pentru că Egon Lõvith citește în germană și traduce cu plăcere ascultătorului curios. De altfel, vorbește fluent în limbile maghiară, română și spaniolă (deprinsă în timpul copilăriei petrecute în Mexic). În mod paradoxal, își amintește tot mai mult idișul învățat de la bunica, pe care nu l-a mai folosit de decenii. Cântă cuplete în idiș și în maghiară și nu și-a pierdut deloc faimosul simț al umorului, deși face mai mult haz de necaz… Pe pereți sunt expuse câteva tablouri de mici dimensiuni pe care le-a putut aduce de acasă, după multe insistențe; șevaletul stă stingher, înghesuit în spatele fotoliului…”Aici n-am loc să lucrez, nici nu am poftă, pentru că sunt închis, izolat și nici nu pot face murdărie cu vopselele…”.
Ne cunoaștem de o viață. Părinții mei, Sara și Emeric Székely, erau prieteni apropiați cu Egon și Margot Lõvith încă din 1945, iar eu, copil fiind, am petrecut mult timp în primitorul atelier al artistului. Peste ani aveam să realizez câteva filme despre el sau ilustrate cu lucrările sale, două dintre ele (Simboluri si mărturii și Ysgadal), fiind distinse cu premii.
La sfârșitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul decât însoțiți și cu învoire. În câteva rânduri, cei câțiva prieteni pe care-i mai are, l-au dus la plimbare, la muzeu sau la Institutul de Iudaistică, pentru a-și revedea lucrările expuse. Atelierul și locuința artistului sunt închise de multă vreme, cheile fiind păstrate de aceleași persoane, împuternicite de moștenitori. Actele de identitate nu sunt în posesia maestrului și nici pensia nu și-o administrează el. Pensia plătită de statul român fostului profesor universitar de la academia de arte vizuale, împreună cu cea de supraviețuitor al lagărelor naziste dau o sumă frumoasă, care depășește cu mult costurile casei de bătrâni; totuși artistul nu primește mai mult de câțiva lei (ultima dată avea la ei 16 lei, trei hârtii de 5 și una de 1 leu) ca „bani de buzunar” și trebuie să insiste pentru a i se cumpăra (din banii proprii) o pereche de sandale, o pălărie de paie sau Fixodent, pentru proteză…

Una verdadera mexicana

Cu câteva luni în urmă profesorul dr. Alexandru Laszlo, invitat la Dimineața Diversității, emisiunea matinală pe care o produc la TVR Cluj, a venit însoțit de Jedibe, o elevă mexicană care studiază la secția italiană de la Liceul Barițiu. I-am povestit acesteia despre maestrul Lõvith, care a copilărit în Mexic, și a fost de acord să mă însoțească la casa de bătrâni. Prezența fetei a adus un snop de veselie în cămăruța de la azil. Pictorul de 85 de ani și eleva de 17, au cântat aceleași cântece mexicane care le-au încântat copilăria, aveau aceleași amintiri despre plaiurile mexicane, au râs și s-au distrat copios. Maestrul i-a scris o dedicație în mexicană pe un exemplar al cărții sale de memorii, apărută în 2004. Jedibe a răsfoit albumele cu lucrările lui Lõvith și a admirat cele câteva lucrări care și-au găsit loc pe pereții camerei. La despărțire Jedibe i-a promis că îi va aduce taco preparat de mama ei și, până în vară, îi va face rost și de un sombrero.
Egon Marc Lõvith face parte din generația supraviețuitorilor: a supraviețuit lagărelor de la Auschwitz și Dachau, a depășit momentul tragic al morții iubitei sale soții și muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susținându-l și degrevându-l de toate grijile vieții cotidiene, asigurându-i condițiile să creeze și să se afirme. Și iată că a supraviețuit și atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. La început, când ne duceam la el ne spunea „Memoria mea e ca un șvaițer, plină de găuri… Acum voi sunteți memoria mea.” Treptat, din cele povestite de noi, puținele persoane care-l cunosc și care-i pot relata despre trecut, și-a reconstruit o mare parte a amintirilor. Ar avea însă nevoie de un ajutor susținut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraș, de cineva care să se ocupe de el în mod constant și cu profesionalism, să-l însoțească la atelier atunci când ar dori să picteze. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani și o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză. Atâta doar, că propunerile în acest sens nu au găsit receptivitate din partea celor care îi administrează banii, cele două verișoare din Israel, moștenitoarele care și-au intrat în rol, deși artistul trăiește și nu este pus sub interdicție juridică. În aceste condiții recuperarea maestrului stă sub semnul îndoielii. Dar el e un supraviețuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziție, să se prezinte în fața publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că l-a uitat. Jedibe i-a promis că la vernisaj va cânta cântece mexicane, acompaniată la chitară. Nici nu se putea altfel, pentru că, așa cum spune maestrul, fără chitară nici nu ar fi o„verdadera mexicana” !