agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1629 .



Fazanul auriu
proză [ ]
ficțiune

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danrec ]

2009-02-10  |     | 



„ Mare răspundere își luase pe umeri Artun Baratașveli, cînd accceptase sarcina sovietului orășenesc de a pune în scenă capodopera lui Rustaveli, „Vehpixqaosani”( Viteazul în piele de tigru ) ! Toată suflarea Gruziei, de la țîncii ce se jucau pe maidan cu mingea din bășică de bou, pînă la moșnegii uitați de ani, știe cine a fost Șota Rustaveli și cum scris-a el această epopee a nației, în care e vorba de un erou, înțolit din tălpi pînă în creștet într-o blană tărcată de felină, pornit prin lume să-și regăsească iubita, Nestana-Daredjana, răpită de vrăjitorii kadjeți.
Eu eram un tinerel naiv pe vremea aceea, ucenic la șpițerie, dar îl știam bine pe Artun, om așezat de altfel, blagoslovit cu o familie numeroasă, de meserie dascăl de matematici la școala de băieți și mă mirasem tare, cînd aflasem la ce trudă se înhămase. Cred că nu bănuia nici el cîte greutăți va avea de înfruntat și ce năpastă se va abate asupra sa.
Întreaga noastră urbe era cu ochii pe dînsul; prietenii îl gratulau pentru neașteptata onoare, inamicii îl invidiau, bîrfindu-l, dar și unii și alții așteptau, cu nerăbdare, să vadă cum și-o rupe gîtul, mai ales că ziua premierei fuse stabilită chiar în ziua de 7 noiembrie, leatul 1922 , la aniversarea celor cinci ani scurși de la Marea Revoluție din Octombrie.”
Toate acestea i le povestea lui Tigran, student la ziaristică în Tbilisi, după vreo jumătate de secol, Grgor Mehtțeli, farmacist pensionar din orașul Kazreti, lîngă o ceașcă de ceai aromat, într-o după-amiază însorită de mai, cînd culmile înzăpezite ale Elbrusului se estompau în azurul depărtării.
„Erau vremuri tulburi; de hotarele dinspre miazănoapte ale Caucazului se apropiau, tot mai amenințătoare, bandele albe ale lui Deninkin, dinspre Crimeea hălăduiau cazacii lui Petliura,iar în sud ordálele lui Atatürk, pîndeau să mai ciuntească o palmă de glie din pămîntul kartvel. De aceea, nimeni nu se mirase cînd un bărbat ca Arsen Sathrapșvili, ales cu unanimitate de voturi în sovietele Kaheției, Hereției, Abhaziei, Iveriei, Osetiei și Daghestanului, ajunse conducător peste toată nația. Iar acum, preaputernicul părinte al Sakartveliei reunite, autointitulat prim-ministru, președinte al Republicii Sovietice Gruzine și comandant suprem al armatei naționale, alesese tocmai micul nostru Khazreti ca să prezideze festivitățile.
Prima piedică de care se ciocni Baratașveli a fost, fără tăgadă, procurarea textului. Toți știutorii de carte din oraș citiseră epopeea, încă de pe băncile școlii; dar cum-necum, nimeni nu o avea, iar în biblioteca municipală se găsea doar un exemplar hărtănit, fără copertă, cu pagini lipsă, ș-acela în dialectul vechi, kartuli. Pînă la urmă Andro Bukvadze, dascăl de citire la aceiași școală, se îndură și îi dădu cartea, nu pe degeaba, ci în schimbul promisiunii ferme că în rolul Nestanei, o va distribui pe cumnată-sa. Egreșia asta, am cunoscut-o și eu, pe lîngă faptul că rămăsese fată bătrînă, era o huidumă de muiere, trăgea cam un chintal la cîntar și avea o mîndrețe de mustăcioară neagră ca un djighit. De fapt, Bukvadze îi spusese destul de limpede, privindu-l tăios peste ochelarii săi cu ramă groasă:
„ Artun, să fie clar, nu tăgăduiesc că te-am pizmuit pentru însărcinarea primită, căci am considerat că eu sunt mai potrivit să conduc o trupă teatrală; dar, pentru că amîndoi suntem intelectuali și kartveli, pentru salvarea onoarei orașului nostru, ți-l dau pe Rustaveli, dacă îi dai rolul pricipal feminin Egreșiei și mă scapi de piatra din casă! Poate s-o îndura cerul de mine, o vede vreun tovarăș culturnic și-o ia la Moscova, neîntîrziat, să o facă actriță !”
Iar Baratașveli, care la rîndu-i avea trei fete, care se apropiau de vîrsta măritișului, găsi foarte îndreptățită cererea, căci ce alt prilej mai nimerit pentru o fată să fie văzută de toată suflarea bărbătească din oraș, decît să urce pe scenă!
Al doilea impas, a fost găsirea locației unde să se desfășoare serbarea, căci Artun gîndise evenimentul ca o feerie, care avea să cuprindă toată istoria Gruziei, de la povestea lînii de aur din Colhida și craiul Rostevan, pînă în zilele noastre. Prima dată se gîndi să monteze o scenă în aer liber, dar vremea în Transcaucazia e foarte capricioasă, deseori în noiembrie pe la noi ninge de se înzăpezesc drumurile și risca, nu-i așa, ca toată sărbătoarea să fie potopită sub nămeți.”
Grgor se opri, aprinse un chibrit, feri flacăra cu palma pînă tutunul din pipă mocni, fumegînd înmiresmat, tuși bătrînește și continuă :
„ Nu știu cine se gîndi primul ca reprezentația să aibe loc în biserică; ce-i drept bolșevicii acoperiseră temeinic pereții cu var, picturile murale, ce-l înfățișau pe sfîntul Gheorghi doborînd balaurul, ori martiriul sfintei Șușanik, dispăruseră demult sub bidinea, dar babele aruncaseră blestem amarnic asupra fetelor lui Baratașveli, să rămînă nemăritate ori să ajungă toate văduve. Arta cere însă sacrificii și ignorînd acest avertisment, se ridică în locul altarului o scenă înaltă din scînduri proaspăt geluite.
Cea mai mare bătaie de cap îi dădu lui Artun, firește, găsirea unor actori potriviți, și asta nu datorită faptului că nimeni nu vroia să joace în piesă, ci tocmai pentru că toată obștea, bărbați, femei și copii se înghesuiau să primească un rol; casa lui era zilnic asaltată de viitori artiști, toate loazele și trîntorii din oraș îi zbierau în urechi tirade în versuri, sau își demonstrau harul, care zdrăngănind la ciong, care suflînd ca și căpiatul din düduk. Pînă la urmă, în rolul lui Tariel, viteazul în piele de tigru, i-a fost dat lui David Merchule, o namilă de bărbat, înalt, spătos, voinic ca un taur, gropar la cimitirul din oraș. Eprem Otarsenidze, un tînăr isteț, ce lucra ca fochist pe locomotive, fu tocmit să-l joace pe Aftandil, prințul Arabiei; nici nu trebuiră să-l mai boiască cu negreață pe obraz ca să semene a arap! În rolul frumoasei Nestana, dragostea părintească din Baratașvili, învinsese obiectivitatea regizorului, și uitînd ce promisese mai demult, o distribui pe fiică-sa cea mare, Tamila; ce-i drept era tare arătoasă, subțirică, nurlie și cu niște cozi oacheșe pînă-n talie, nu era flăcău în Khazreti să nu o placă, iar eu eram de-a dreptul îndrăgostit-lulea de dînsa. Cînd aflară Bukvadze, împreună cu nevastă-sa și cumnata cea hîdă, fugiră la prim-secretarul sovietului să-l pîrască pe Artun, că practică nepotismul și nu îngăduie afirmarea adevăratelor talente locale...”
Aici povestitorul se opri o clipă și mai turnă din ceainicul vechi, de bronz, cîte o ceașcă de ceai mirosind a iasomie și a floare de cais.
„ Nu mai erau multe zile pînă în seara premierei, cînd farmacistul îmi spuse să merg iute la casa lui Baratașvili, pentru că acesta vroia să-mi vorbească; am lepădat halatul îmbîcsit cu miros de leacuri, mi-am pus cea mai frumoasă bluză de satin și am plecat în fugă, sperînd în secret că haidamacul de gropar își rupsese vreun picior și aveam să capăt eu rolul principal, ca să mă pot făli pe scenă împreună cu frumoasa Tamila, în chip de viteazul vitejilor; dar nu a fost hărăzit să fie așa, Artun mă chemase ca să mă roage să-i fac rost de un fazan. Feeria începea cu binecunoscuta scenă, în care craiul Vahtang Gorgasali, aflat la vînătoare, săgetează un mitic fazan auriu, care cade într-un izvor cu apă termală și se fierbe la țanc pînă-l găsesc gonacii; pasămite în acel loc s-a ridicat Tbilisi. Tatăl dragei mele era necăjit, căci nu găsise picior de fazan, cale de 100 de verste jur-împrejurul Khazretiului; nici din cei obișnuiți, roșii, nu erau, darmite aurii! Eu atîta am așteptat, căci eram gata să mă duc și în China după un fazan, nu doar colea în miticul Mulgazanzar, ori în fabulosul Gulanșaro, ca și eroii din epopeea lui Rustaveli ! Am plecat degrabă, răsplătit pentru zelul meu de o ocheadă a drăgălașei mele Tamila-Nestana, dar în zadar m-am vînturat în dreapta și-n stînga, prin curțile oamenilor, pe coclauri și prin păduri, că nu am dat de niciun fazan. Atunci ca să nu mă fac de rîs și să-mi dezamăgesc iubita, am cumpărat de la un țăran, un ditamai cocoș pintenog, i-am înfipt în coadă niște pene lungi de păun și i-am vopsit penele cu o farbă aurie ce am găsit-o prin spițerie.
Veni în sfîrșit și ziua mult așteptată...Toată suflarea orașului se trezise cu noaptea în cap, ulițele fuseseră măturate din ajun, casele văruite și împodobite cu drapele roșii și ghirlande de flori. Pe la orele prînzului, cînd toată lumea era afară, strînsă ciopor, sosi un alai de camioane încărcate cu milițieni înarmați pînă în dinți, iar dintr-un automobil negru, sclipind în soare ca un cărăbuș uriaș, se coborî greoi marele om, salvatorul patriei, tovarășul Arsen Shatrapșvili. Nu se mai găsesc poze din acea vreme, dar Arsen Bagratunovici ăsta, numai mare nu era. Peste capetele mulțimii, am zărit un ins bătrîior, scund, îndesat, vîrît într-o uniformă cafenie, strîns peste pîntecele umflat cu diagonale de piele, cu pieptul acoperit de medalii, cu părul lucind de briantină și cu o mustață mică, caraghioasă și neagră sub nasul ca un clonț de curcan. La un semnal, prinseră a bate tobele și a se tîngui düdukurile și o duzină de munteni, djighiți, în caftane negre, încinși cu late cartușiere de alamă, purtînd căciuli mițoase de miel, se prinseră într-un dans sălbatic, izbind îndrăcit țărîna cu cizmele; muierile și fetele aruncau buchete de flori, bărbații aplaudau, acoperind larma chimvalelor. După acest moment folclorico-patriotic, notabilitățile îl conduseră pe Părintele Kartveliei în restaurantul lui Moșe Kidbuți, unde serviră prînzul; după bunul obicei gruzin, masa gemea de bucate: prepelițe durdulii coapte în foi de viță, tocană din purcel de lapte, lipii umplute cu icre, batali întregi fripți la proțap, pilaf de porumbei fragezi, munți de fructe, caise, piersici și pepeni înmiresmați, toate stropite cu vin gros ca sîngele și șampanie franțuzească. Tamada, sau starostele acestui ospăț, după cum e datina, era însuși primarul, ce se ridică primul să țină un toast în cinstea mărețului oaspete, care spre mirarea tuturor, nu mînca și nu bea nimic, doar fuma într-una, dintr-un portțigaret lung, vegheat de doi aghiotanți înarmați pînă-n dinți. Mă nimerisem și eu acolo, ajutînd la aducerea bucatelor și a carafelor cu vin și i-am surprins privirea blazată, crudă, dindărătul ochelarilor cu rame de aur.
A urmat apoi momentul așteptat de toți cu înfrigurare: spectacolul cu epopeea lui Rustaveli. În biserică se înghesuise aproape jumătate din populația orașului. Artun Baratașvili se foia nervos printre actori, le dădea sfaturi, mai îndrepta un costum, mai verifica un ultim retuș al decorului . Că veni vorba de decor, acesta consta în patru mari tablouri, zugrăvite pe bucăți mucava de către pictorul rătăcitor Pirosmanașvili, poate ai auzit de el... cică, după ce-a murit în sărăcie, careva a dus picturile sale la Paris, într-o expoziție, și a luat bani grei pe ele.
Cînd foiala lumii se potoli, Artun ieși în fața scenei, făcu o plecăciune adîncă și rosti prologul, care suna cam așa, dacă îmi aduc bine aminte:
„...Scris-am eu, astă poveste cu viteji de peste zare,
Fapte mîndre din vechime, datini ce luai din vechi izvoare,
Și pusu-le-am în stihuri pentru-a urechii încîntare...”

Apoi de după cortina roșie, decorată cu emblema secera-și-ciocanul, se auzi sunet melodios de ciong și se ivi un grup de tinere, toate îmbrăcate în rochii de mătase, încinse cu panglici, cu năframe în mîini și cosițele-n vînt, care se prinseră într-o horă ; în mijlocul lor frumoasa mea Tamila, sclipind ca o nestemată, în chip de crăiasă.
Sfîrșind fetele dansul, apăru într-un halat purpuriu, împodobit cu ciucuri auriți și cu o barbă de cîlți lipită pe-obraz, însuși Artun în chip de craiul Vahtang, gata-gata să țintească fazanul. Eu legasem din timp orătania de picior cu o sforicică, dar cum-necum, în vreme ce actorii se foiau pe-acolo, bezmeticul de fazan-cocoș rupse legătura, scoase un cutcurigit victorios, bătu din aripi și zbură taman în poala lui Shatrapșvili, care privea scena, tolănit într-un fotoliu. Aghiotanții săriră să-l prindă, dar pasărea se strecură printre picioarele oamenilor și se pierdu în mulțime.
Sărmanul Artun, măcar dacă această pățanie ar fi fost singura care să-i năruie strădaniile ! După ce marelui oaspete îi trecu sperietura, piesa își urmă cursul; eu stăteam după cortină, urmînd a sufla din carte replicile, actorilor mai leneși la minte sau împiedecați la limbă .
Dintre toți cel mai greu învățase textul, David groparul , care pe deasupra era și bîlbîit; degeaba se chinuise regizorul cu el, trei zile și trei nopți, că nu pricepuse o iotă; acum namila aceea de om, înfășurat într-o cergă portocalie dungată cu negru, închipuind o blană de tigru, după cum cerea rolul, tremura de emoție și nu vroia să intre pe scena. Nu știu cui îi veni ideea să-i dea niște coniac tare de Arbat, ca să prindă curaj, dar destul și bine, că atunci cînd l-am împins dincolo de cortină, era amețit ca după o îngropăciune de oameni cu stare. Se opri în mijlocul scenei, clătinîndu-se și degeaba îi suflam eu din răsputeri replica „ E mîndră Nestana-Daredjana, ca steaua dimineții ce-și scînteie coroana...” că el tăcea mîlc. Nu găsi altceva de făcut decît să se ploconească de cîteva ori, pînă cînd, pierzîndu-și echilibrul se prăvăli, doborînd decorurile și cele două sfeșnice mari, ale căror toțe luminau scena. Focul se înteți iute, cuprinzînd scîndurile și cortina, femeile începură să țipe, lumea se buluci speriată spre ieșire, iar aghiotanții lui Shatrapșvili, îmbrîncind în dreapta și-n stînga îl scoaseră teafăr din sală. Ajutat de cîțiva băiețandri, care au sărit cu pături și găleți de apă, am stins repede focul, dar bineînțeles, piesa nu s-a reluat. În afară de cîteva scînduri arse și picturile lui Pirosmanașvili, făcute scrum, alte pagube nu erau, dar lumea se împrăștie, iar Arsen Bagratunovici se urcă iute în automobilul său negru, , fără să scoată o vorbă și plecă învăluit într-o trombă de colb...”
Grgor se opri, ostenit cumva de cît povestise; studentul, care-l ascultase atent, scriind de zor într-un carnețel, îl privi cum își umple iar pipa:
„ Cam asta e toată povestea ...Artun fu trimis, încă de-a doua zi, undeva pe Tunguska Pietroasă, să taie bușteni de pin și nu s-a mai întors; casa lui s-ar fi năruit, dar eu m-am cununat cu Nestana mea și în ciuda tuturor lipsurilor sau a prigoanelor am fost fericiți !”
„ Dar cu „fazanul” ce s-a petrecut? Că doar și el contribuise la ofensa adusă autorității!”
” L-am găsit pitit sub o strană, în biserică, era speriat și pe jumătate mort; l-a gătit soacră-mea, în sos de vin, de să-ți lingi degetele nu alta și trebuie să mărturisesc că nici craiul Vahtang Întîiul n-a gustat așa o friptură aleasă...”



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!