Bob se trezi, căscă îndelung, cu voluptate și sări din pat; era încîntat de sine, azi-noapte se sculase de vreo patru ori ca să scrie, mai precis să-și noteze ideile care îi invadau creierul. Acum se va așeza în fața PC-ului și le va turna în forma perfectă a unei poezii. Un amic, expert în IT, îi făcuse un cadou mirabolant: un program de compus poezii.E suficient să arunci cuvinte în el și îți înșiră, în 10-15 minute, o poezie de la cap la coadă, în troheu, iamb, amfibrah și chiar în vers alb. În acest fel, Bob(numele lui real era Robert Þurcaș, dar folosea un pseudonim anost ca să fie mai enigmatic pe net) avea toate șansele să devină un poet perfect, cu toate consecințele unei glorii literare virtuale: admirația userilor de pe siturile de profil, adorația fetelor interesante, frumoase și deștepte, și de ce nu, ca o încununare a talentului său, publicarea într-un volum tipărit pe hîrtie, căci oricum ai da-o la-ntors, Gutenberg e încă valabil.
După ce bău un ness, frigîndu-și de nerăbdare buzele, se așeză în fața lui „Baudelaire”, așa își alinta computerul după ce-l înzestrase cu suflu poetic și scrise cele zece cuvinte care-i pîrjoliseră imaginația toată noaptea: NEGRU, BELADONÃ, EVANESCENT, SCRUM, CLEPSIDRÃ, A NÃRUI, TRANSPARENT, PURULENT, EXPLOZIE, A AVORTA. Dădu click pe butoanele care compuneau în vers liber, stilul optzecist-protestatar-hermeneutic și îi ieși o minunăție de poem care îi umplea sufletul de satisfacție, cu forța mareei care aduce mîl, cochilii de scoici și alge la mal ( aici trebuie să fac o paranteză și să-i rog pe cititori să își compună singuri în minte poemul lui Bob, eu nu sunt în stare să îl imaginez)
După ce-și postă producția pe toate siturile literare pe care le cunoștea, își aprinse o țigare și așteptă. Era atît de sigur de succesul său, încît fuma cu imperturbabilul calm al unui sachem dakota care trage din pipa păcii cu generalul Custer, înainte de masacrul de la Black Hill. Îi va da pe toți pe spate, domnul Profesor va fi încîntat, chiar și mefistofelicul critic al siturilor pseudoliterare va amuți, iar „Coșuroasa”,așa o poreclise cu duioșie pe absolventa de filologie, care în admirația ei îi trimisese fotografia reală pe mess ,va suspina plină de adorație vis-a-vis de geniul lui.
De fapt nici nu era așa de idioată fata asta, deși scria trudnic sonețele siropoase, lăcrimîndu-și frustrările și singurătatea, în rime bine șlefuite. Poate că ar trebui să o invite odată să se cunoască, să-l vadă în carne și oase, să bea vin fiert pe patinoarul artificial de la Mall, iar după ce vor aluneca pe gheață ținîndu-se de mînă, cînd se vor stinge ghirlandele de becuri colorate care îmbrăcau estrada, să o sărute tandru pe buzele cu gust de scorțișoară și să-i spună că-i plac versurile ei.
Deocamdată nu primea niciun comentariu la poemul perfect; tăcere peste tot. Privea ecranul luminos al PC-ului și nu-i venea să creadă: era ignorat complet!
Situația rămase neschimbată în următoarele ore; Bob petrecu cele mai febrile clipe din existența lui literară. Navigă de nenumărate ori pe toate siturile, cu disperarea unui Columb ce caută terra ferma, căutînd neobosit o urmă, dacă nu de apreciere, măcar de lectură. Nici măcar „Coșuroasa”, care întotdeauna îl învăluia într-un poetic nor de laude gingașe, nu dădea vreun semn că-i citise stihurile.
De-abia după încă două ceasuri de zbucium zadarnic ,se întrezări, în creierul încețoșat de oboseală al poetului perfect, umbra unei explicații: era Crăciunul, și-n umbra înserării, pluteau în aer, reali și imaculați ca puful de pe aripile îngerilor, primii fulgi de zăpadă din acea iarnă...