E atât de cald! Aerul dansează în cercuri de pâclă și eu îmi fac drumul zilnic, pe jos, de la serviciu spre acasă. La colț, voi întâlni cei doi bătrâni, venind de la cimitir, apoi fetița cu căruciorul, ofițerul citind ziarul, cu teckelul sub bancă, vânzatorul de ziare,
motociclistul care descalecă la intrarea în bloc.
Ce liniște e în orașul nostru azi, atât de frământat în ultima vreme de proteste, manifestații pro și contra, presa mai mult sau mai puțin matură.
Toate cele se-ntretaie, se repetă, se suprapun, de parcă s-ar scurge torențial, pe șanțul unui disc fără sfârșit. Am ajuns la ofițerul cu câinele. E mai vârstnic decăt mine și cu grad mai mic. Drumurile noastre s-au întrepatruns de nenumărate ori dealungul ultimilor cincisprezece ani: în poligoane, la inundații, în aplicații, la Casa Republicii, chiar și la cutremurul din 77, la Revoluție.
Pentru "perioada minieră" ar fi trebuit să-i mulțumesc.
Acest om, pe care l-am văzut veșnic în mișcare, în fugă, în agitație, de la un timp stă. L-am văzut în trenuri, în camioane, autospeciale, TAB-uri, pe munte, pe șosele, pe câmpii, vara și iarna, veșnic alergând, în fugă, în agitație. Acum stă!
Spuneam că trebuie să-i mulțumesc. Ei da și încă mult.
Cine nu a fost în Valea Jiului, supranumită "Jalea Viului", nu va putea înțelege foarte bine.
Lupeniul este un mare cămin muncitoresc, cu mii de apartamente devastate de locuitorii temporari, cu blocuri în care lifturile preiau prin casa liftului fumul de la sobele improvizate. Magazinele goale și cârciumile pline, ploile intermitente și hoardele de femei ușoare. Toate acestea sunt peisajul dintre două "șuturi", adesea marcate la intrare sau la ieșire de acordurile marșurilor funebre, executate de fanfara, care duce, după un larg tonou prin oraș, ultimul miner mort, spre ultima lui "coborâre".
Și toate acestea sub o perdea invizibilă de praf de cărbune. Eram atât de deprimat, obosit, scârbit, încât dacă nu l-aș fi cunoscut pe el, m-aș fi "pierdut", ca mulți alții, în meandrele beției și uitării, departe de casă, departe de familie. El era și mamă și tată, cu o fetiță de opt-nouă ani de mână, peren între cazarmă, școală, cantină și intrarea în subteran. Cu mâinile unflate și roase de detergenți proști, cu hainele pătate de uleiul de gătit, cu mustața îngălbenită de tutun. Așa mi-a fost sprijin mut, existâd numai. El era o replică vie, o piedică împotriva a tot ce ne ducea pe noi, toți ceilalți, pe drumul degradăii umane. Șiu că scria și versuri dar nu le-am citit niciodată. M-am așzat acum lângă el pe bancă. I-aș mulțumi măcar acum, după atâția ani, dar cum? Îl privesc atent: e albit la tâmple, cu fața numai colțuri și riduri. Prin căldura stătută se aude o sonerie: ies copii de la școală. Îl văd tresărind. Mi-ar face bine să-i revăd fiica. Intuiesc, după trăsături, în tânăra domnișoară, cea mai iubită fetiță din lume, sora mai mică a trei mii de soldați și fiică a câtorva sute de cadre militare. Îl revăd pe el, aranjându-i fundițele și călcându-i șorțulețul de școală la birou...
Omul se ridică pe jumătate și din buzunar îi cade o citație de tribunal și un petic de hârtie cu câteva versuri. Fetița trece prelins, de parcă EL, tatăl, nu ar mai fi. Amiaza aceasta dogoritoare, cu liniștea ei,
îi aduce un vâjâit în urechi. El strânge ziarul neglijent și pleacă, cu ochii în jos, cu umerii aduși.
Câinele îl urmează cu coada pleoștită. Dau să-l strig,
dar aveam un nod în gât. Am rămas cu citația și cu versurile în mână, el intrând în blocul din preajmă.
Deschid citația și citesc pe sărite:
"subsemnata.....solicit reâncredințarea minorei...
tatăl...pârâtul...din păcate fiica nu a avut parte de condiții optime de educare și existență, a fost lipsită de afecțiune....,neglijată...minora nu mai dorește să locuiască cu pârâtul".
În fața ochilor mi-a reapărut imaginea "pârâtului" aranjând fundițele și șorțul "minorei". Din scară reapare ofițerul cu câinele, sprijinul meu din Valea Jiului și din Casa Republicii. I-aș mulțumi, măcar acum...Îi intind citația și hârtia cu versurile, îmi mulțumește și abea apuc să șoptesc: "și eu îți mulțumesc". Liftul l-a ]nghițit, în mirosul de mâncare prăjită, așa cum ne înghițea colivia în subteran, în mirosul umed. Becul roșu, becul verde, becul roșu, două semnale scurte și unul lung, îngrozitor de lung apoi liniște.
Toate luminile s-au stins.