Mă simțeam ca un înger plouat. Aveam penele umezite, iar acolo unde erau prinse de scheletul de sârmă, se prelingea rugina peste albul îngălbenit de timp. Cine știe de când avea Aba acest costum! Părul bălai al perucii intrase la apă și arăta ca după un duș fierbinte. Aura mea alunecase într-o parte, i se strâmbase inelul, iar ledurile gălbui luminau cu intermitențe. Făcuseră bateriile un scurt-circuit. Eram îmbrăcat cu un halat alb din pânză groasă de in bătucit, ca un sac găurit la fund și azvârlit peste mine, din care ieșea măreț capul meu. Stăteam liniștit pe banca din spatele blocului, puțin ghemuit, cu capul sprijinit într-o mână și cu o baghetă fermecată în cealaltă. Eram cu adevărat plouat… Un înger plouat.
Ploaia se terminase de ceva timp, însă eu rămăsesem nemișcat în locul meu, parcă așteptând ceva de undeva de sus. Fredonam ultima melodie ascultată și legănam bagheta magică cu steluță în vârf.
– Aș vrea să fiu un înger adevărat.
De sus, de la etajul trei, încă se mai auzea muzică. Decibelii însă dădeau semne de oboseală la ora aceea târzie. În boxele de ultimă generație ale unei balene ucigașe, pe care toți o strigam „Free Willy”, au început să se audă piese blues. Era totuși în jur de ora unu. Vecinii Abei erau majoritatea trecuți de prima tinerețe, veneau târziu de la muncă, iar noaptea era singurul lor refugiu pentru odihnă. Puțin respect din partea noastră pentru clasa muncitoare cred că fi fost singurul gest filantropic dincolo de masca pe care o afișăm mereu.
Erau mulți invitați sus la Aba. Vrăjitori, zmei, prințese, paji, regine și animale care mai de care mai feroce au invadat cele două camere ale apartamentului 13. O bucătărie transformată în bar, plină de pipăcioși, o baie îngustă, în care se intra doar cu cartelă și cheie, un balcon strâmt al îndrăgostiților și o debara plină ochi de pantofi, ghete și papuci de casă, aducându-mi aminte de o ispravă a străbunicului meu, care văzând la intrarea în casă ce fel de pantofi sunt, cu sau fără toc, i-a numărat și apoi i-a spus tatălui meu:
– Mă!... La tine sunt cinci femei și patru bărbați. O femeie e singurică!... Mă primiți și pe mine?
Din toată jungla de la numărul treisprezece lipsea Dumnezeu. Nimeni nu se costumase în Dumnezeu. Oare de ce oamenilor le place să se costumeze în bestii și fiare ale pădurii mai mult decât în îngeri și divinități?!... Nu știu nici eu. Dar mi-aș dori să aflu!
Am acceptat costumul acesta pentru că Abei îi plăcea foarte mult. I-am făcut pe plac… Ea alesese să fie o măgăriță. Mă întreb! Oare de ce măgăriță și nu prințesă?... Prietena ei din copilărie, Bela, se costumase în zână. Frumușică nu prea este, are un zâmbet prea strâmb și o figură destul de colțuroasă. Dincolo de toate coșurile încă adolescentine de pe față, era o zână. Mă rog! Așa zicea ea.
Totuși cineva trebuia să fie Dumnezeu. Așa că și-a luat această responsabilitate DJ-ul. Când venise marmota la petrecere, fusese întrebată dacă nu cumva a uitat CD-urile acasă. Zâmbind pe sub blana sa, a început să se învârtă într-un picior și să urle cât o ținea glasul:
– În noaptea asta dansați după cum vă cântă CD-urile mele.
Dumnezeu era DJ. Toată lumea dansa după muzica lui. Mă mir cum de nu ne-a pus să ascultăm predici și slujbe religioase. Atunci a fost prima data când m-am întristat. Eu știam că marmota nu este nici DJ, nici Dumnezeu, știam că era un personaj din reclamele la ciocolată Milka, un animal simpatic care învelea ciocolata în staniol. Dar, na! Acum jucăm dacă ea cântă.
Aba se distra de minune. Dansa, chiuia și fuma ca o măgăriță. Era ziua ei de naștere și împlinea 24 de ani. Din când în când mă ruga să o transform cu bagheta mea magică în femeia pe care o cunoșteam eu, cu chipul unei copile blajine, dar zâmbitoare și mereu plină de viață. Câteodată ardea de nerăbdare să mă sărute. Simțeam asta. Prindeam sentimentul acesta numai din privirile ei de măgăriță.
– Știai că ești îngerul meu păzitor? Așa mă alinta ea din când în când. Un înger pe care îl iubesc mult, mult de tot. Un înger cu aripioare de plastic și coroniță de leduri, dar care este numai și numai al meu. Și apoi mă îmbrățișa.
De cele mai multe ori lumina era stinsă. Era o atmosferă feerică, în care nu mai distingeai balaurii de prințese. Cu toate acestea, pe măgărița mea o găseam cu ușurință. Urechiușele ei poznașe și copitele-i pătrățoase de carton, nu erau greu de identificat.
– Totuși, i-am spus Abei la un moment dat, nu era mai bine să organizăm o petrecere în pijama? Cred că era mult mai distractiv. Puteam să îi deosebesc pe toți. Știam și eu care e Gopo. Poate era unica șansă să o văd pe Lorenne în pijama. Sunt sigur că pijamaua ei este de culoare roz și din două piese. Punem pariu?...
Balconul prinsese puțină agitație, deși acolo totul era discret. În schimb la bucătărie se organizase seminarul de bancuri recente. The One Man Show nu putea fi nimeni altul decât însuși Împăratul Verde. Prințesa lui își petrecea mai tot timpul pufăind dintr-un trabuc fin cumpărat de la non-stopul de la parterul blocului. Când se plictisea de el, îl stingea în tabla tabacherei de șmecheră, inscripționată cu inițialele numelui ei. O primise de la împăratul inimii ei. Simpatic dar! De departe cel mai distractiv personaj era un vrăjitor obscur, pe care recunosc că nu îl cunoșteam. Bănuiam însă că era un coleg de facultate al Abei.
A doua oară mă întristasem văzându-l pe un bun prieten al Abei. Pe Denis îl prindea foarte bine costumul de Paj. Deși logodnica sa îl părăsise după trei ani de conviețuire sub același acoperiș, a venit foarte bine dispus și plin de energie, ca și cum ar fi trecut ușor peste șocul destrămării unei relații frumoase. Chiar mă entuziasma bună-dispoziția sa debordantă. Băuse mult, poate prea mult. După ultima bere, îl văzusem undeva pe o canapea numărându-și clopoțeii de la căciulă. Ciudat! L-am lăsat în pace. Ce să-i mai faci. Mai târziu căutase cartela și cheia de la baie, apoi îl pierdusem.
Mă simțeam un înger trist în seara aceea. Trebuia să mă bucur. Zâmbeam. Dansam. Dar nu era zâmbetul meu și dansam parcă teleghidat. Trebuia să-i dau Abei motive de fericire, nu să o întristez cu proasta mea dispoziție. La un moment dat simțeam că mă înfund, că nu mai pot să respir. Nu mai aveam resurse pentru nici un zâmbet forțat și nici un dans de formă. În minte îmi încolțeau tristeți. Îmi spuneam mereu că sunt un înger trist, cu toate că pentru Aba trebuia să fiu îngerul vieții ei. La ce folos un înger care se preface!... Da! La ce folos!
– Eu ies puțin afară la aer, simt că mă înec de la atâta fum și vapori de alcool… Balconul e plin de îndrăgostiți. Nu am loc printre ei… Mai sunt și pipăcioși acolo.
Ce era să spun atunci, în acele momente, când până și mintea refuza să-mi mai furnizeze argumente pentru ceea ce simțeam. Aba nu putea să iasă. Erau prea mulți invitați pentru a-și permite luxul de a-i lăsa singuri.
Încuiați în acel apartament, cu muzica noastră zgomotoasă, fără acces la balconul sechestrat de îndrăgostiți, de unde aveam să știu că afară începuse să picure? M-am așezat pe băncuța încă uscată și m-am ghemuit cuprins de răcoare privind în sus.
– Aș vrea să fiu un înger adevărat.
După câteva ecouri interioare a început să plouă tomnatic, încet, cu picuri mărunți, din ce în ce mai deși. Deși prima reacție ar fi trebuit să fie aceea de a fugi înapoi la grădina zoologică, pe ale cărei alei dansau la o zi de naștere prințese, împărați și zmei, am ales să rămân pe bancă. Am ieșit în papuci de casă albi cu puf. Cred că erau ai Abei. Mă simțeam ca un înger plouat în papuci de casă.
– Aș vrea să fiu un înger adevărat. Un înger adevărat care nu se teme de ploaie, nu stă în papuci de casă albi cu puf și nu are niciodată motive să fie trist. Steluțele mele depind de o simplă baterie. Am totuși pene… Am totuși aripi…
– Dragul meu! Dar ești cel mai sincer înger. Iar aripile tale de plastic și pătate de rugină îmi plac așa cum sunt. Cu sau fără leduri licărind, eu tot te iubesc. Ești cel mai bun înger dintre toți cei pe care Dumnezeu îi putea trimite la mine. Căci cine-ar iubi așa o măgăriță ca mine? Cine ar iubi-o pe Aba așa de mult, dacă nu un înger adevărat?