Cântecul nopții se desfată în urechea mea...aud freămatul clipelor care se întrec care mai de care să aducă ziua de mâine...Tic...Tac...apoi fac liniște parcă pentru a-mi da răgaz.Patul de acasă mă învăluie în căldura amintirilor copilăriei mele fugitive. Acum, abia acum o pot simții, acum știu că în ciuda multor situații, am fost copil la rândul meu...Încă mai posed fragmente din comportamentul infantil...Încă mai sunt copil...Încă mai fac îngeri în zăpadă...

E târziu, sau poate prea devreme,ora 03-40,ora la care îmi pot asculta gândurile. Liniștea mă acompaniază alături de acele neobosite ce încadrează tot acest freamăt în numai 24 de ore...Tic...Tac...Și tace...

Odată cu ea tac și eu și cad tot mai mult în prăpastia viselor...mă prăbușesc în capcana nopții.Cântecul m-a ademenit, m-a împins, pierind în lașitatea și indiferența sa. Mă simt ca o stea căzătoare, ce își lasă în urmă strălucirea și rațiunea de a trăi, de a iubi...Cad fără alternative...Și nu am bilet de întoarcere...Cad într-un vis și nici măcar nu știu dacă este un vis frumos, sau un coșmar...