M-am internat la spitalul județean și nu prea am condiții să-mi continui însemnările. Doctorița de la dispensar a spus că nu mai este timp de așteptat și a chemat salvarea. De-abia am mai avut timp să-l anunț pe băiatul vecinului, Cătălin, să aibă grijă de câini și de pisici în lipsa mea. M-am urcat fără prea mult chef pe targa dinăuntru și am contemplat fără nici un gând precis tavanul și imaginile fugare care îmi treceau pe dinaintea ochilor, că geamurile fiind ceva mai înalte, nu puteam să privesc decât vârfurile salcâmilor care rămâneau în urmă, retezate parcă de o secure imaginară.
Retezate de o secure.
Așa cum se retează orice firicel al acestei vieți când îi vine vremea. Am fost destul de pesimist la internare, pesimist sunt și acum după circa zece zile de radiografii, encefalograme, radioscopii, endoscopii, electrocardiograme și analize de tot felul în urma cărora doctorii păreau cu toții indeciși. Sau mai degrabă, puși în încurcătură: De când mă doare capul, din ce cred eu că provine această durere, le-am spus absolut totul, inclusiv convingerea mea că am contractat această răceală dormind într-un spațiu descoperit și fără să am ceva pe cap.
Parcă ar fi de acord cu toate, mai puțin cu acest val de răcoare și apoi de răceală pe care-l
simt plimbându-mi-se prin cap dintr-o parte în alta. Ca și cum aș fi un scriitor, iar dânșii, juriul în fața căruia am prezentat manuscrisul, manuscrisul vieții mele, iar ei după ce l-au citit, exclamă profesionist: - Așa ceva nu se poate întâmpla în realitate. Noi suntem medici cunoscători.
Din toate analizele de laborator, eu sunt clinic sănătos și ei sunt pe punctul să-mi dea drumul din spital, numai că slăbiciunea care mă afectează permanent, se vede cu ochiul liber, altminteri ar crede că simulez. Rămân deocamdată sub observație și mă îndoapă cu injecții și pilule de tot felul.
Sunt internat într-o rezervă împreună cu alți patru bolnavi. Când mă pregătesc să iau pilulele, merg la fereastră cu un pahar de apă, le palmez cu destulă ușurință, beau apa și apoi scap de ele în timpul zilei. Injecțiile le fac două asistente. Pe una din ele, am ”convins-o” destul de discret, i-am pus niște bani în buzunar și m-am plâns că injecția de data trecută m-a durut rău, rău de tot, în timp ce îi făceam semn fără să mă vadă colegii de cameră, că nu mai vreau deloc injecții. Cea de a doua soră a rămas însă incoruptibilă și cum deschide ușa, spune tare să o audă toată lumea:
- Poftim la injecție, domnu' Sebastian.
Apoi am început să le spun tuturor că durerile au slăbit încet, încet și apoi că au dispărut cu totul. Parcă asta așteptau și ei de la mine:
- De ce nu ne-ai spus domnule de la început, uite că arăți ceva mai bine acum. Gata, îți facem formele pentru ieșirea din spital.
Ei erau bucuroși că pot scrie în fișa zilnică: „starea sănătății îmbunătățită” iar eu și mai bucuros că mă întorc acasă. Lipsea însă, mi-am dat seama după șușoteli, medicul șef să pună o semnătură pe care nu și-a asumat nimeni răspunderea să o dea „pentru”, așa că am mai întârziat o zi și acum iată-mă din nou acasă cu mâțele și câinii care fac un adevărat tărăboi, certându-mă fiecare în felul său pentru o atât de lungă absență.
În special corul mâțelor m-a impresionat în mod deosebit, concert în toată regula, în timp ce eu mă feream să nu le calc.
Mai departe, încerc să înțeleg care ar putea să fie câștigul suferinței mele și încerc să-mi reiau tabieturile mințindu-mă că mă simt într-adevăr mai bine. Dar o fac cu totul și cu totul inabil, ceea ce, trebuie să recunosc, mă irită. Purtarea celorlați semeni față de mine, atunci când o dezaprob, nu mă afectează cu nimic, oricât ar fi de reprobabilă. Însă când este vorba de propria mea conduită, mă mustru cu destulă severitate și nu caut circumstanțe atenuante.
Nu mai am chef de nimic și mă gândesc cu multă duioșie la Căpriana, pregătindu-i în gând o scrisoare. Ultima de fapt. Și trebuie să recunosc că în toată această perioadă, ea a fost jalonul la care m-am raportat cu toate cele care mă privesc. Dar și dramatizând puțin, că nu se poate altfel. Asta ca să fiu sincer până la capăt.
Caut sinuozitățile propriului meu comportament pe care îl scrutez ca pe al unui străin și punându-mi sub lupă toate scăderile, oricât de neînsemnate ar fi ele, constat că cel puțin ipotetic, de multe ori am avut posibilitatea să-mi îndulcesc destinul, în timp ce eu din lene, indiferență, comoditate, ignoranță sau interese meschine, mi l-am înrăutățit. Și privindu-mă în această oglindă morală, spun cu onestitate: Da, am greșit aici, acolo, dincolo și așa mai departe. Dar dacă nu o mai pot lua de la început, acest examen de conștiință, va mai folosi cuiva după mine? Sau poate mie? Să ies în stradă spunând:
- Nu faceți ca mine să nu pățiți la fel?!
Și ajung la teoria cea mai puțin plăcută mie, a reîncarnării, față de care nu am avut niciodată îndeajuns de mult argumente ca să o combat. S-a făcut iarăși tapaj cu regresia sub hipnoză dar pe mine unul, nu m-a convins. Subiecții care s-au spus la acest experiment, și-au descris toți cu lux de amănunte așa zise viețile anterioare dar fiecare din ei a fost cineva mare, personaj istoric, comandant de oști, o celebritate în orice caz. Dar nu am auzit de nimeni să fi spus că a fost muritor de foame, sau ceea ce lumea numește un găinar, o pușlama, un om de două parale. Iar somnul hipnotic, trebuie să se deosebească în vreun fel de cel natural. Dacă în momentul interviului, sufletul subiectului a părăsit temporar corpul său, atunci în locul lui vorbește duhul cel rău pentru care nu este o problemă să cunoască detaliile solicitate de subiecți, drept dovadă. La fel cred că se desfășoară și”convorbirile” de la ședințele de spiritrism dintre un grup de curioși de exemplu și ruda unuia dintre ei chemată la „vorbitor”:
- Unchiule, eu sunt cutărică, nepotul tău. Spune-mi ca să te cunosc, de ce sufăr eu?
- Ai căzut de pe prispă când erai mic și ai umărul strâmb.
Ceea ce este luat de regulă, o „dovadă”.
- Am vorbit cu unchiul meu dom'le. De unde era să știe cineva străin de ce sufăr eu?!
Mai departe mă gândesc că toată experiența câștigată în cursul vieții, să fie transferată dincolo de propriul nostru creier, treptat sau în momentul morții, și tot nouă să ne fie de folos la timpul potrivit. Evoluția trebuie să aibă un caracter continuu. Cum spunea meșterul Giudică: - Cine se învrednicește să ajungă în Rai, nu merge la o casă de odihnă, domnu' Sebastian, așa să știi. Ieșim prin moarte dintr-un cadru, intrăm în altul, dar evoluția trebuie să continue. Viața presupune mișcare. Stagnarea, moarte.
Sufletul fiecăruia dintre noi trebuie să se întoarcă la Domnul, că de la Domnul și-a luat viață. Dar trebuie să se întoarcă la fel de curat cum a plecat. Așa văd eu necesitatea acestei evoluții permanente.
De nu veți primi Împărăția cerurilor ca un prunc, nici voi nu veți avea parte de ea, spunea Mântuitorul, apostolilor. Și mai departe, nu putem să-L chemăm pe Dumnezeu să ne spună pe înțelesul nostru de ce folosește omul atât de puțin, circa zece la sută din capacitatea creierului său și nu mai mult.
Iar dacă în timpul somnului, sufletul iese într-adevăr din corpul nostru și merge acolo unde îi este locul, de unde se întoarce pe așa zisul fir de argint, într-o fracțiune de secundă la trezire, aceasta este cu adevărat o întrebare fascinantă, care naște la rândul ei zeci și zeci de alte piste.
De câte ori nu mi s-a întâmplat ca trezindu-mă cineva brusc, să am senzația palpabilă că am intrat fulgerător prin fereastră în propriul meu corp și, abia după aceea să aud ce se petrece în jurul meu? De exemplu un aparat de radio sau un televizor deschis sau o ceartă zgomotoasă a celor din jur. Fără posibilitatea de a ne aminti și detalii. Oftez pentru că mai departe mi se obturează restul. Dar dacă ne străduim. ajungem să cunoaștem atât cât a considerat Dumnezeu că trebuie să știm.
Și încercând să mă întorc la partea de câștig a suferinței, pentru cineva care acum își face intrarea în viață, nu văd altceva decât o concluzie pe măsura cuvintelor Scripturii. Adică:
Vegheați că nu știți ora la care vine Stăpânul.