Urmară zile și nopți despre care Șerban știa că își va aminti mereu cu nostalgie. În tot acest timp, Rosa pleca tot mai des fără să-l mai ia cu ea, lăsându-l să poarte de grijă grupului ei, precum și nordicilor. Cu o seară înainte de ieșirea la meșterii olari de la Horezu, ea i-a spus lui Șerban.
- Am rugămintea să ai grijă azi și de grupul meu. Am înțeles de la Sonia că merg și nordicii. Ai grije, turiștii mei sunt mult mai echilibrați decât aiuriții ăștia de suedezi și finlandezi...
- Dar nu înțeleg? De ce îmi spui să am grijă de ei? Tu nu mergi cu noi? Știi cât de mult am dorit să fim împreună la Horezu!
- Știu, dar din păcate trebuie să merg până la Sibiu. Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten mai vechi al soțului meu. Nu mă pot întoarce acasă fără să mă văd cu el. Soțul meu i-a trimis niște cărți și trebuie să i le dau.
- Dar poți să te vezi cu el săptămâna viitoare, când știi foarte bine că am planificat Sibiul: muzeul Brukenthal...restaurantul „Împăratul Romanilor”...Atunci aș putea să-l văd și eu pe fratele meu...
- Pe fratele tău? întrebă Rosa dintr-odată interesată de acest subiect.
- Þi-am spus că este militar de carieră. Dar nu ți-am spus că se află la Sibiu, unde are o funcție de conducere. Nu știu mai multe căci ți-am spus că eu și armata am fost mereu două drumuri paralele.
- Nu pot aștepta până atunci, Șerban!
- Toată săptămâna ai fost plecată fără mine deși mi-ai promis încă din prima zi că vom fi mereu împreună.
- Știu, dar am și alte chestiuni ale firmei de rezolvat, plus probleme personale, iar tu trebuie să îți vezi de turiștii tăi. Nu vreau ca Pavalache să facă vreo sesizare la minister că umbli creanga după mine toată ziua.
Pe Rosa o deranja faptul că Șerban îi cerea socoteală pentru drumurile făcute de ea fără să îl aibă aproape, dar nu mai voia ca bărbatul acesta să îi mai facă vreo figură ca atunci la Curtea de Argeș. Fiindcă deplasările Rosei erau tot în apropierea unităților militare pe care le imortaliza fie pe minicamera ce o avea mereu asupra ei, fie prin teleobiectivul care o ajuta să micșoreze distanțele și în acest fel să nu fie nici zărită de paza unităților.
În dimineața când grupurile plecaseră deja spre Horezu, Rosa s-a urcat în mașina firmei și a demarat spre Sibiu. Reușise să-l contacteze telefonic cu trei zile în urmă pe căpitanul-inginer Mircioiu. Mircioiu făcuse specializarea în Anglia acum 5 ani. De atunci fusese racolat de MI6 și rămăsese legătura lor principală pe domeniul militar aerian. De fapt agentul de legătură al Rosei. Mircioiu lucra la una dintre cele mai importante unități de aviație din zona Sibiului și Rosa se mai întâlnise cu el la Conferința Internațională pe Probleme de Mass-Media când îi adusese niște instrucțiuni din partea șefilor ei. Discuția dintre ei de acum trei zile se derulase sub semnul limbajului criptat stabilit încă de la racolarea lui din Anglia.
- D-le Mircioiu, îi spuse Rosa. Sunt proprietara autoturismului pe care l-ați cumpărat de la mine acum trei luni.
- A, da, sărut mâna doamnă!
- Vreau să ne vedem! Am avut niște probleme cu fiscul. Peste trei zile voi fi în trecere prin Sibiu și aș vrea să clarificăm niște lucruri legate de impozitul pe care l-am plătit la mașină anul acesta. Ne putem vedea?
- Cu mare plăcere! Unde?
- Stabiliți d-voastră, sunteți de-al casei...!
- Atunci ne vedem în parcul Dumbrava Sibiului. Știți unde vine?
- Nimeresc eu, domnul meu, nimeresc!
- La ce oră credeți că ajungeți?
- În jurul orei 12. Este bine?
- Excelent! Vă aștept pe aleea ce duce la Muzeul Tehnicii Populare.
- Ne vedem acolo, cu siguranță!
Când a ajuns în zona parcului Dumbrava, Rosa a început să se autocontroleze. Nu părea că avusese „coadă” după ea de la Călimănești. Nu-i atrăsese atenția nicio mașină care să o fi urmărit. La intrarea în parc începu să scaneze cu atenție locația. O rulotă la intrarea în parc unde se vindeau răcoritoare, apoi pe alei câteva perechi de tineri, câțiva pensionari. Era o zi de lucru și o oră nepotrivită pentru plimbări în parc. Găsi repede intrarea spre Muzeu și îl văzu pe Mircioiu stând pe o bancă. De trei ori trecu prin fața lui, merse până la capătul aleii verificând dacă cu cumva era urmărită. Se așeză abia la al patrulea tur pe banca pe care Mircioiu citea degajat ziarul.
- Bună ziua, d-le Mircioiu! îi spuse Rosa întinzându-i mâna.
- Sărut mâna, doamnă Burges, răspunse un pic tulburat Mircioiu, care de când o cunoscuse pentru prima dată pe Rowena Burges simțise o tulburare de îndată ce această femeie superbă îl pironise cu privirea.
- Am așteptat să mai treacă ceva timp de la venirea mea în România și acum mi-am zis că este momentul să ne vedem. Am vorbit ieri cu Michael care-ți transmite salutări.
- Îi mulțumesc d-lui Michael Dean pentru amabilitate!
În acea clipă pe aleea până atunci pustie apăru un băiețel de vreo trei-patru ani care alerga de zor după o mingie. În spatele lui o tânără încerca să-i tempereze avântul.
- Robert, stai, puiul mamei, să nu te împiedici și să cazi pe trotuar. Stai, așteaptă-mă, îți zic!
Dar copilul era prea vrăjit de alunecarea multicoloră a mingiei ca să mai audă avertismentul mamei. În fine, aceasta reuși să-l prindă abia în fața băncii pe care stăteau Rowena și Mircioiu. Rowena era vădit nemulțumită de musafirii nepoftiți, dar Mircioiu o liniști din ochi ca și cum i-ar fi spus: „E doar un copil, ce naiba! Nu aveți de ce să vă faceți griji!”.
Numai că tânăra se hotărâse dintr-odată să se odihnească un pic tocmai pe banca din fața celor doi și să încerce să pună ordine în îmbrăcămintea micuțului care alergase din toată inima după mingia sa. Apoi deschise un pachețel și îi spuse că este ora să mănânce ceva.
Rowena era plină de nervi, dar nici nu ar fi dorit să mai schimbe locul discuției cu Mircioiu. Îl verificase atent și părea foarte sigur.
- În fine, spuse ea cu o undă de supărare în glas. Să trecem la ale noastre. Ați adus datele?
- Doamnă Rowena, începu Mircioiu pe o tonalitate care o făcu deja pe Rowena să se gândească că bătuse degeaba drumul până la Sibiu. Mă urmărește ghinionul! Omul meu de legătură, colonelul Predescu de la Marele Stat Major al Aviației a trebuit să se opereze de urgență. O hernie rebelă... Așa că nu am avut cum să fac rost de datele pe care dl.Dean mi le-a solicitat prin atașatul militar al ambasadei d-voastră de la București când acesta m-a vizitat la începutul lui Ianuarie, venind aici la schi...
- Cum, din Ianuarie și până acum, în august, nu ați reușit să culegeți o biată informație...?
- D-nă Rowena, nu e vorba de o biată informație...!.Este vorba despre un proiect deosebit de important: modernizarea elicopterului de asalt „Condor”, pe care noi vrem să o realizăm în cooperare cu alte state.
- Da, așa este, dar mi se pare că în opt luni aveați tot timpul să faceți rost de caietul de sarcini și de lista cu cei care vor prezenta oferte. Mă refer la alte state...
- V-am spus, până în iunie nu s-a mișcat nimic. Apoi Predescu s-a operat și nici până azi nu a revenit la serviciu. Dar vă promit că într-o lună voi face rost de ceea ce doriți...
- O lună? Păi, d-le Mircioiu, dumneata crezi că noi batem drumul de la Londra așa când anticipezi dumneata că ne poți fi de folos? Michael va fi foarte supărat pe chestia asta. Noi te plătim regește, lună de lună! Cât timp a durat specializarea la Manchester nu ai dus lipsă de nimic...
- Așa este! Dar trebuie să luăm în calcul și factorii colaterali și nu sunt cu nimic vinovat de starea de sănătate precară a lui Predescu. El este singura personă pe care o cunosc și care are acces la astfel de documente. Am aflat însă că modernizarea elicopterului nu va include, cum era prevăzut inițial, numai dispozitivul de ghidaj al rachetelor, ci întreg sistemul de armament cu care este dotat. Mai mult, dorim să modernizăm și aparatura electronică de comandă de la bord. Vedeți, nu am venit totuși cu mâna goală!
- Ce să-ți spun! îi replică Rowena sarcastic. Acum sigur că trebuie să mă mulțumesc și cu firimituri de pâine neagră, dacă nu ați fost capabil să îmi oferiți o bucată de cozonac proaspăt!
- Vă asigur, doamnă Rowena, că în maximum o lună voi avea toate datele: firmele străine care vor participa la licitație, ofertele lor, totul...totul...
- Bine, oricum nu am ce face! Dar să știți că Michael va fi foarte nemulțumit!
- Vă rog, transmiteți-i că voi face totul pentru a fi mulțumit!
Drumul Rosei până la Călimăneșțti a fost un calvar. Știa că șeful ei, Michael Dean, este un om care nu admite jumătăți de măsură și insuccesul lui Mircioiu se va transfera și asupra persoanei ei într-un fel. În fond, Mircioiu era omul ei de legătură. Ajunsă la „Cozia” se încuie în camera sa, plină de nervi. Când Șerban și grupurile de turiști se întoarseră la hotel de la Horezu și el îi văzu mașina în parcare răsuflă ușurat. Fuseseră câteva seri în care el practic nu mai știuse de ea și lucrul acesta îl făcea să sufere. Urcă spre camera ei dar din spatele ușii încuiate nu-i răspunse nimeni. Rosa nu coborî nici la masa de seară. Atunci Șerban își dădu seama că s-a întâmplat ceva grav. Insistă să bată la ușă și s-o strige până ce aceasta îi deschise. Era trasă la față, un pic palidă, cum nu o văzuse niciodată Șerban.
- De ce te-ai încuiat? Nu ai coborât nici la masă!
- Nu am chef să mănânc!
- Nu înțeleg? De ce?
- Șerban, iar devii posesiv și mă înnebunești cu întrebările și curiozitatea ta deplasată! Fiindcă nu vreau să mănânc, de aceea nu am coborât!
- S-a întâmplat ceva? continuă Șerban. Simt asta. Trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat...
Rosa oftă prelung, apoi îi spuse.
- Și dacă ți-aș spune tot nu m-ai putea ajuta!
- De unde știi?
- Știu eu! Hai, Șerban, înțelege, în seara asta nu am chef de nimic!
- Nici de mine? o întrebă el strecurându-și degetele prin părul ei mătăsos.
- Nici de tine! Crede-mă!
- E vorba de vizita de la Sibiu, nu?
- Da, Șerban, da! Ai devenit ca o soacră cicălitoare și agasantă!
- Ziceai că te întâlnești cu un prieten al soțului tău...că ai să-i dai niște cărți...
- Da, acum mai vrei să știi altceva?
- Vreau! De ce ești atât de tristă și de pornită pe tot și pe toate?
- Dacă ți-aș spune tot nu m-ai înțelege!
- Încearcă! Te rog!
- Persoana cu care m-am întâlnit trebuia să-mi dea niște date care-l interesau pe soțul meu...mai bine zis pe prietenii lui...
- Ah, pe partenerii lui din domeniul armamentului?
- Exact!
- Și?
- Și persoana respectivă nu s-a ținut de cuvânt. Totul se va sparge în capul soțului meu, care poate va pierde sprijinul acelor oameni influenți. Apoi, evident, totul va ricoșa asupra persoanei mele...Adio venire în România de trei ori pe an...adio Șerban...adio nopți petrecute împreună...
- Și cam ce date trebuia să-ți furnizeze acea persoană?
- Date legate de un proiect militar..
- Păi, dacă e vorba de un proiect militar, poate ai găsit în mine omul potrivit...
- Cum așa? Tocmai tu care te-ai ofuscat atât pentru niște amărâte de fotografii făcute la Curtea de Argeș? Poate nu m-ai înțeles...Este vorba despre un proiect militar...
- Las-o naibii de Curtea de Argeș! Þi-am spus că am fost un cretin când ți-am făcut scena aceea acolo! Ai uitat ce ți-am spus în seara aceea la „Alutus”. Fratele meu lucrează încă în armată. La Sibiu. Are o funcție destul de importantă, nu îi știu titulatura, căci ți-am zis că în privința vieții cazone sunt tabula rasa. Dar știu că lucrează la Comandamentul Forțelor Aeriene.
- Forțele Aeriene? repetă Rosa, luminându-se un pic la față.
- Da. Și se pare că are o funcție destul de importantă. Poate ne va ajuta...
Cipurile din neuronii Rosei începură să lucreze la frecvență maximă. „Forțele Aeriene...funcție de conducere...Doamne, nici nu se putea o oportunitate ca asta picată parcă din cer!”.
Femeia îl sărută lung pe gură, apoi îl lipi de ea, arcuindu-se ca un cal în buiestru pe fibrele trupului său atletic.
- Știi ce, îi șopti ea, făcându-l să simtă cum pielea de pe mâini i se încrețește de senzația vibrației buzelor ei pe lobul urechii. Hai, în seara asta să nu mai vorbim nimic despre Sibiu și problema mea eșuată...În seara asta vreau să fiu cu tine până dimineață...Dar de data asta vreau să o facem aici la mine. Să poți sta până în zori cu mine. Să te trezești lângă ochii mei frumoși, cum ți-ai dorit mereu de când am venit aici. Ce zici?
- Ar fi minunat după o zi în care mi-ai lipsit și apoi m-ai torturat cu starea ta nervoasă...
Fusese una din nopțile acelea cu care Șerban era conștient că nu se va mai întâlni niciodată.
A doua zi spre seară, Rosa îl chemase în camera ei.
- Șerban, m-am gândit mult azi la noi doi. La cât de mult ai început să însemni pentru mine. Așa că va trebui să mă ajuți!
- Þi-am spus că te ajut, numai să știu cu ce...
- Uite, care este problema în esență. Întâi ascultă-mă! Și nu mă întrerupe! Apoi poți să-mi spui dacă ești sau nu de acord cu ceea ce îți cer! Partenerii soțului meu sunt interesați de modernizarea elicopterului românesc de asalt „Condor”. Modernizare pe care românii vor să o facă cu una din firmele de profil din Europa. Vreau să obții de la fratele tău lista cu firmele ce vor primi caietul de sarcini pentru licitație. Și, eventual, ofertele pro-forma înaintate de acestea părții române.
- Dar, bine, Rosa, astea sunt deja informații strict secrete...Cât de puțin mă pricep eu în probleme ce țin de viață militară și tot îmi dau seama de aceasta...!
- Și! Care este problema ta? îl întrebă Rosa pe același ton pe care îl folosise atunci la Curtea de Argeș.
- Problema mea nu este niciuna, dar a fratelui meu, ținând cont de funcția sa, sunt sigur că poate fi...și nu una oarecare...
- Refuzi, deci, să mă ajuți, nu?
- Într-o astfel de împrejurare, da!
- Eram sigură! Atunci, uite cum facem. Îți voi propune două variante. Și, crede-mă, va trebui să alegi una din ele, volens-nolens!
- Și care ar fi acestea? întrebă Șerban contractat și întunecat la față.
- Prima, cea mai convenabilă pentru tine. Faci tot posibilul să-mi aduci aceste informații și a doua zi după ce o faci, soțul meu va transfera într-un cont pe care i-l vom anunța suma de 10.000 de euro...
- 10.000 de euro...!? rosti Șerban înghițind în sec. Eu și soția mea nici nu avem vreun ban depus la vreo bancă!
- Veți avea! Una cât de mică. La care se vor adăuga cei 10.000 de euro! Da, dragule! Orice servici se plătește pe lumea asta! Imaginează-ți, îți poți cumpăra o mașină nouă. Și nu orice marcă de mașină...în orice caz nu o Dacie din asta puturoasă de-a voastră. O mașină, mașină cu majuscule! Plus că îți mai pot rămâne niște bani și pentru familie. Vei rămâne din clipa aceea prietenul nostru cel mai apropiat și scump din România. Și poate, cine știe, îți vom mai putea răsplăti serviciile altădată...Cel puțin, ori de câte ori voi reveni în România vom fi împreună, în fiecare noapte...
- Și dacă refuz?
- În acest caz, ar trebui să îți arăt ceva...
Rosa își deschise laptopul și după ce căută un fișier îl chemă în fața monitorului.
- Vezi, dragule, vezi, poze cu noi doi noaptea trecută. Vezi ce bine ne stă unul lângă celălalt. Dezbrăcați... Parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Uite...tu defilând gol prin cameră...privește...ce te rușinezi acum?
- Și, mă rog, ce ar trebui să constituie aceste poze?
- Probe...puișor...probe pe care într-o bună dimineață, înainte de a te întoarce tu la București în cuibușorul tău de nebunii un curier i le va duce soției tale. M-am interesat la recepție de adresa ta, sub pretextul că firma noastră vrea să-ți trimită la sărbătorile de iarnă un cadou frumos pentru buna cooperare. Imaginează-ți ce față va face doamna Plopeanu...
- De ce îți bați joc de mine și de viața mea, Rosa? Credeam că suntem două suflete care simt într-adevăr ceva unul pentru celălalt?
- Lasă-mă cu teoriile tale despre androginul primordial! Astea sunt basme pentru mucioșii de 18 ani care se sărută pentru prima dată în viață. Ne-am simțit bine amândoi. Atât! Nu cumva crezi că am făcut o pasiune pentru tine?
Și Rosa izbucni într-un râs isteric, care-l scoase din sărite pe Șerban. Dar în fața unor evidențe atât de palpabile nu avea ce face.
- Ce o să zică Luminița, când va vedea aceste poze? se lamentă el. Îmi vine să intru în pământ de rușine!
- Ia, uită-te, domnul a devenit dintr-o dată puritan! Trebuia să te gândești la asta când te-ai legat la cap cu mine, domnule! Dacă nu te durea capul nu trebuia să o faci, dar se pare că ai avut o migrenă puternică atunci când m-ai văzut prima dată și cum numai eu eram leacul...
- Rosa...te rog! Fac orice îmi ceri! Numai să nu ajungă porcăriile astea sub ochii soției mele!
- Atunci, uite cum facem. Săptămâna viitoare avem planificată excursia la Sibiu. Cât timp eu intru în Brukenthal cu turiștii, tu îi faci o vizită fratelui tău. Trebuie să înțeleagă faptul că fericirea familiei voastre atârnă doar de decizia lui. Și cum o familie ca a voastră înnobilată de militari de carieră nu vrea să fie târâtă în mocirla scandalurilor mondene...! Ce zici?
- Bine, fie, fie...așa vom face, spuse Șerban resemnat și prăbușit psihic.
- Și fii atent! Să nu încerci să mi-l pui pe cap pe fratele tău cumva! Aceste poze stau deja într-un folder trimis la o adresă de mail din București, de la ambasada noastră. Dacă mi se întâmplă ceva, folderul va fi activat! Și te voi distruge dacă încerci să-mi faci vreun rău prin intermediul fratelui tău. Fă-l să înțeleagă că cel mai bine pentru onoarea familiei voastre este să-mi dea datele ce mă interesează. Apoi vei deveni mai bogat și vei putea intra în rândul lumii...