Eu sunt copacul ce în tăcere veghează zi și noapte în fața casei. Mă știți prea bine, căci am crescut odată cu voi. Îmi înalț falnic coronamentul în spre cer, de unde-mi vin toate bucuriile. Aș vrea să fug de voi, pentru a mă feri de răutățile voastre, dar nu pot. Rădăcinile mele adânci, nu-mi dau această posibilitate. Doar voi, mă faceți să fiu trist.Vă mai întrebați, "de ce" sau "cum"? Ei bine, am să vă spun acum.
Am venit pe lume dintr-o sămânța purtată de vânt. Nimeni nu m-a văzut, nimeni nu m-a auzit când am poposit la rădăcina unui brusture. Era bine acolo, iar căldura primelor lui frunze uscate, m-a acoperit dându-mi certitudinea că am ajuns unde trebuie. An după an, m-am înălțat, să văd mai mult, să știu mai mult, transormându-mă într-o nuia subțirică și mlădioasă, care-și cânta speranța și bucuria existenței. Mă bucuram scăldat în razele soarelui, de voioșia păsăreleor, ce-și căutau harnice, cele trebuincioase pentru cuib. Eram prea mic pentru a le adăposti, dar ideea că voi ajunge și eu mare și de folos, mă îndemna să mă înalț. Mi-am găsit o mulțime de prieteni... buburuza cea frumoasă, greierașul cântăreț, furnicuța harnică, cărăbușul voiajor și mulți, mulți alții, pe care i-am adăpostit cu drag pe lângă rădăcina mea. Mă jucam cu ei, aruncând micile-mi umbre mișcate de vânt, speriindu-i în glumă cu palida-mi răcoare. Câteva frunzișoare aveam când am învațat să-mi fie teamă de omul pe care am început să-l îndrăgesc înca de mic. Copiii zurbagii, trecând pe strada îmi înhățau din mers rupând câteodată, din puținele-mi frunze. Nu puteam țipa, dar inima mea plângea; căci frunzișoarele mele, îmi preparau delicioasa hrană. Ba chiar prin ele, atât cât puteam, expiram oxigen. Apoi a venit toamna. Mi s-a făcut somn, și nu m-a mai interesat de ele. Îngălbenite și ruginite, le-am lăsat să cadă una câte una la rădăcina-mi încă firavă. Mi-am făcut singur așternut pentru somnul din iarnă. Să-mi fie cald și bine, să pot crește din nou în dimineața primăverii.
Anii au trecut unul după altul și eu, nebăgat în seamă am vegheat strada, și-am adunat amintiri. Nu vi le voi spune pe toate că n-ați putea înțelege lumea celor care nu cuvântă. Am să vă spun doar câteva din lumea voastră a celor ce, marcați de inteligență, sunteți a toate puternici.
Era într-o vara frumoasă și călduroasă, când eu mă simțeam foarte fericit că aveam posibilitatea de a sauta omenirea prin mirosul florilor mele. Eram bucuros, deoarece prin ele îmi marcam începutul perioadei de fertilitate. Am adunat pentru ele tot ce-i mai bun și cu mult drag vi le-am arătat în spre folosul vostru și al meu. Nu aveam nici un motiv să nu fiu fericit și bucuros. Printre ramurile mele își făcuseră cuib vrăbiuțele pe care am început să le ocrotesc, asigurându-le intimitatea necesară. N-am să vă vorbesc despre ele sau despre puișorii lor cei care-și așteptau disperați părinții cu hrana necesară. Ar fi prea mult de spus și v-aș plictisi. Am să vă vorbesc mai departe despre mine și ceea ce mi s-a întâmplat.
Într-una din zilele acelei minunate veri, la umbra mea au poposit doi îndrăgostiți. Mă bucuram și eu simțind vibrația iubirii lor. Și tocmai pe când fericirea mă făcea să-mi flutur frunzele, numai ce am simțit în tulpină o durere atroce, care creștea și creștea. Acel tânăr asemeni mie, îmi scrijelea din tulpină lucruri de neânțeles pentru mine. Simțeam iubirea lui pentru ea, și dezinteresul pentru existenta mea. Și cu amărăciune în suflet, m-am întrebat, oare de ce oamenii își delimitează iubirea? De ce doar pe ea o iubea și pe mine nu? Oare în acel moment, nu parfumul florilor mele îi încântau? Oare nu umbra coroanei mele îi adăposteau de arsița verii? Ce trebuia să fac mai mult pentru a le arăta cât de mult îi iubesc? Am pus în flori, aromă dătătoare de liniște și sănătate. Dar nu s-au gândit la asta nici cei doi tineri și nici cei ce-au venit să mi le culeagă. Căci m-au jumulit de frunze, ba chiar și crenguțe au rupt, lăsându-mi răni pentru care am plâns de durere. Și totuși i-am iubit mai departe. Asta pot eu să fac, și asta îmi este menirea. Prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac îmi desăvârșesc iubirea pentru om. Și, a venit vremea când omul uitând nobilul de sentimentul pe care-l nutream, m-a tăiat chiar de la rădăcină. Mi-au tăiat trupul dar iubirea nu.
M-au transformat în scânduri și apoi în diverse obiecte de mobilier. Chiar și așa sub forma unui scaun îi iubesc. Dar nu-i mai pot ocroti de arșiță, nu le mai pot încânta simțurile cu mirosul florilor mele, nu le mai pot oferii dulceața nectarului meu transformat în miere, iar oxigenul pe care-l produceam acum nu mai există! Să nu mai vorbesc de prietenii mei pe care tot din iubire i-am ocrotit atâta amar de vreme, și care-mi plâng dispariția cu multă durere... căci ei m-au iubit cu adevărat, însă OMUL nu!