“Tradiția nu înseamnă că cei vii sunt morți, ci că morții sunt vii” ( George Santayana)

În mod cert, ar fi trebuit să recurg la alte mijloace de exprimare. Scrisul nu ma prea avantajează. Ar fi trebuit să desenez. Dar, vedeți voi, desenul este o formă de artă vizuală, incapabilă de a înveli cuvintele. Așadar, voi scrie ! Las la interpretarea dumneavoastră cele rânduite mai jos și modul în care au fost expuse.
M-am decis să pun în discuție un subiect controversat, cel puțin la ora actuală, dacă nu dintotdeauna ( la momentul dat).
Cu toții am auzit termenul « tradiție » cel puțin odată în viață. Dar oare i-am înțeles adevăratul sens? Sau am rămas prizonieri sensului său material ?
În DEX, tradiția este definită ca “un ansamblu de concepții , de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit ( prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică.”. Corect! O explicație științifică atribuită unui termen aparent științific. Spun aparent pentru că tradiția poate lua nenumărate forme, în funcție de situație și de persoane. De exemplu, pentru un cercetător, aceasta va fi privită mereu ca o știință, asemenea filosofiei, matematicii, etc. În viziunea artistului, tradiția va fi percepută ca un pastel, cu toate sensurile sale ( pictură reprezentând un peisaj din natură, poezie descriptivă cu sens liric, lucrare muzicală lirică). Pentru țăranul obișnuit, tradiția a fost, este și va fi mereu puntea de trecere înspre rai.
Putem deduce din acest context importanța tradiției în cazul celor trei prototipuri expuse mai sus. Omul de știință o va iubi ca pe o descoperire predilectă a existenței sale, artistul se va preschimba în Pigmalion, căci el va fi fost cel ce i-a dăruit statutul de « Doamnă », iar țăranul o va simți proximă, de-o ființă cu el. Toate cele trei exemple au ca temelie iubirea față de tradiție, păstrând aceeași intensitate, dar îmbrăcând forme diferite.
Toate bune și frumoase până în prezent. Dar la ce servește credința ? Și de ce nu ne conformăm cu îmbătrânirea, ba chiar mumificarea ei ? Răspunsul îl are fiecare și este pe cât de încărcat de însemnătate pe atât de simplu. O națiune fără tradiție nu se poate defini ca o națiune ( « Națiune : Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune » - explicația cuvântului « națiune » extrasă din DEX ). Un popor fără tradiție ar sta cel mai probabil sub semnul Haosului, căci tradiția cuprinde spiritualitatea, cultura și credința acestuia.
Tradiția are harul și totodată forța de a ține oamenii uniți prin credință, semiotică, ba chiar și prin grai. Profesorul Ioan Sorin Apan afirmă în lucrarea științifică « Tainele Mării Negre. Oceanografie și Folclor » faptul că un popor își poate defini identitatea culturală și spirituală cu ajutorul morfemelor, sintaxei și semioticii. Astfel s-ar explica faptul că maramureșenii își cântă marea ( părăsită la 5700 a.d., datorită « potopului », și anume a revărsării Mediteranei în lacul care astăzi poartă numele de Marea Neagră) în colinde (« Vine marea cât de mare/ Dar de mare margini n-are/ Dar de lină țărmuri mână/ Dar de tăt cine-o adună ? » – Colindă din Maramureș)


« Tradiția este o comuniune cu misterul istoriei. » (D. A. Bardiaev)

Din punct de vedere geografic, cultural și spiritual, România este încă o țară bogată și înfloritoare. Dacă faptele istorice nu au lucrat întotdeauna în favoarea noastră, tradiția ne-a întărit rădăcinile, preschimbându-ne într-o comoară mioritică.
Cu toate acestea, suntem gata să îi abandonăm cuibul în orice moment și pentru o nimica toată. Nu voi intra în detalii economice și politice întrucât consider că nu au nici o relevanță în această discuție. Ba, mai mult, i-ar anula orice însemnătate și orice intenție. Rămâne totuși o întrebare: Se poate să fim atât de dornici în a vinde sufletul colectiv, identitatea noastră ca popor, tradiția pentru o fărâma de confort, pentru un “ mai nou, mai util » ?
Sincer, nici în acest caz răspunsul meu nu poate fi mai clar decât atât. Ca orice popor avem drepturi și îndatoriri, dar spre deosebire de alții confundăm adesea aceste două cuvinte. Poporul român deține dreptul ( îndatorirea) de a sta liniștit la casa sa, de a întemeia o familie, de a-i lăsa pe cei în drepturi să decidă prezentul și viitorul plaiurilor sale mioritice și de a se adapta cât mai repede condițiilor și conforturilor oferite. Ironic, ba chiar hilar. Când toți își caută, sau dacă nu își inventează o tradiție, noi, mici mânzișori în astfel de situații, suntem gata să ne lepădăm de ea, ba chiar de trei ori ca în scripturi, pentru măcar o fărâmă de modernitate.
Lepădarea aceasta nu poate fi decât dăunătoare poporului român și principiilor sale. De altfel, dacă ma gândesc bine, acest « avort » al tradiției este un proces greu de îndeplinit, ba mai mult, imposibil. Tradiția, în mod natural și conform principiilor existenței, căci ne referim în acest context la tradiția văzută ca o entitate vie, este dispusă să recurgă la orice mijloace pentru a-și menține locul și importanța în viața noastră.
Profesorul Alexandru Nemoianu afirmă într-o scriere a sa, « Despre Tradiție » publicată pe un forum național : « Tradiția este un întreg și între tradiție și tradiții există o diferență de categorie. Căci tradiția nu înseamnă osificare și încă mai puțin memorizare. Tradiția este o entitate vie, care trebuie înțeleasă și pentru a fi înțeleasă trebuie trăită. Ea se poate schimba în formă, dar rămâne mereu aceeași în duh. În momentele critice, limită, ea se poate strânge până la esență, care este indestructibilă. Iar în clipele de răgaz se extinde și arată în forme multiple, neașteptate, uluitoare. Tradiția nu cade niciodată »
Păstrez deci speranța și credința că această sete a noastră de « nou » va fi potolită într-un viitor apropiat de mustul tradiției, căci odată cu pierderea ei, am pierde și adevăratul nostru statut : acela de Om ! Iar de acum, ce va mai fi rămâne de trăit !