Sunt într-o cameră de sticlă. Deși e transparentă, nu–mi pot vedea vecinii. Poate că sunt la mare distanță. Sau o fi ceața densă continuă și impenetrabilă, cea care îmi întunecă vederea? Să fie noapte? Să fie zi? Sunt singură, și n-are rost să mai activez procesorul nutrițional pentru a-mi potoli foamea. Tabletele pe care acesta le produce cam toate au același gust fad metalic. Mai bine beau apa. Dar vai, am uitat să comand reîncărcarea buteliei de hidrogen. Mă uit la monitorul aparatului de apă. Indicatorii acestuia îmi redau certitudinea că îmi va ajunge pentru un pahar. Între timp cred că mă voi teleporta până la prietena mea. Sau mai bine nu… De ce mi-aș stârni din nou aceeași senzație de amețeală? Mai bine o voi apela prin holotelefon. Oricum e nou, și sper ca hologramele reproduse sunt de mare finețe.
Tastez cu atentie, codul ei… Un țârâit scurt și aparatul îmi indică defecțiune la camera mea de holografiere. Știu că asta nu-i va face plăcere și va spune că vreau sa o spionez. Mai bine renunț! Mă uit la peretele din față. Indecizia mea crează bruiații în imaginea ce ar trebui să apară. Până la urmă, i-au decizia corectă. Ordon mental giga-ecranului să pornească. ”Ce ți-e și cu implanturile astea !” Iau pe rand programele: talk-șow,nu! Politică, nu! Muzica spațială, nu! Din nou talk-șow politic. Nu! Știri... Nu! În sfârșit iată un film! Bucăți mari de carne, sânge, oameni schilodiți! Oh Doamne! Nu!
Mă uit la paharul în care doar un sfert din el s-a umplut. Atât de încet picura! Conectez gigantul ecran la calculator. Îmi verific contul bancar. Mai fac niște comenzi de carduri: Una pentru transportul cu megafliberul. Nu de alta dar se apropie vacanța, și mi-ar face plăcere să am imaginea trecută, cea prezentă precum și ceea viitoare. Ca doar am ales cu grija locația. Și așa cum am văzut în megasitul ofertelor, exista și acolo un arhivlocostoc. Numai de n-ar fi aglomerat că atunci iar se blochează circuitele și mai vad eu pe cel rău! Așa… Deci mai comand un card pentru credite la energie! Că tot s-a scumpit ca… Unul pentru… Da mai dăle-n colo de carduri ! M-am săturat! Ceea ce am în cont abia de acoperă… Mai bine intru din nou în tură…
Și paharul este deja pe jumătate plin… Înca o oră de așteptare, și setea îmi va fi astâmpărată. Accesez mental spațiul de lucru… Același robot imperturbabil, aceași clonă fleșcăita femeie-bărbat, se perindă printre cele 2 linii de producție… Pornesc linia… O străfulgerare albastră îmi indică umplerea containierului cu deșeu … Hopa… Iar s-o fi închis rampa de debarasare? Mă apropii de gigantul ecran și degetele mele încep un dans frenetic pe spațiul virtual… În sfârsit am găsit o soluție de tranzit… Voi depozita deșeul în cuva de evacuare a rebuturilor robotice. Sper să nu se supere șeful. Cine o fi ăla că nu la-m văzut niciodată! Doar programele de lucru… Și alea fără semnătură… O siglă aparută din senin în semn de ordin… Totul decurge normal ca după un scenariu dinainte știut… Mă mai uit din când în când la pahar…
Încă puțin și este plin! Unul după altul, containerele se umplu cu subansamble pentru robotul MS 2356. Mai stau un pic, îmi fac norma și pot să mă retrag. Am mai îngroșat cu ceva contul…
Paharul mi s-a umplut! Câteva picături încep să cadă pe jos…
Ridic paharul și beau, în timp ce ordon mental calculatorului să-și înceteze activitatea… Gata cu lucrul! Gata cu setea!