1. Unii mă numesc Dumnezeu și m-am obișnuit așa. Alții îmi spun altfel și sunt la fel de obișnuit. Și unii și alții se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toți ca la niște baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, București, Madrid, New York, Paris, și sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea și orgoliul lor, da, și râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- și bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine și se roagă să-i ajut îmi trezește un frison plăcut, dar mă și întristează, fiindcă-mi amintește de singurătatea mea, de abisul și vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, și la ce? Desigur că le îndeplinesc dorințele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoțească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca și becurile colorate, însă după același tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate și mai dulci, cu fripturi, supe, înghețate și-o țigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au și nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat și au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar și încurcă. Interpretează doar la suprafață, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îți vrea viața, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorință cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, și sexul e minunat, și prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minți când viața-ți este în pericol? Exagerează. Și-au prefăcut exagerarea în mod de viață. Constipați, fără umor.
După ce le moare învelișul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulțească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt și prin ele, însă nu dependent de ele. Viața mea e și cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărți despre Adam și Eva. Că i-aș fi modelat din lut. E o poveste. După mintea și priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut și pe alții, departe, foarte departe. Cum nasc și bateriile pruncii, și totuși altfel. După ce am făcut planetele și cerurile, cu ale lor.

3. Lumina și întunericul sunt de când sunt și eu. Nu le-am despărțit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinții mei, dar asta chiar că n-o știu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aș fi știut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleață care află că prăjitura este gustoasă abia după ce mușcă din ea. Zilele și nopțile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspirație, am despărțit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici și numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Și-n ape, și pe pământuri am pus plante, copaci și animale, respectiv pești. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva și Adam.

6. Grădina Edenului merge ca și literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalități, ca treburile să aibă o explicație mai lesne de înțeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Și când n-au explicațiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul și șarpele și Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam și Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva și-a îndeplinit doar datoria față de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Așa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuși nu înseamnă că-mi displac fabulațiile.

9. Astfel aș putea spune, dacă aș avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Și mă îngrozește.