am urmat țipătul în pântecul unei femei. l-am lipit de limbă. era întuneric lichid. când lumina m-a plesnit, am eliberat țipătul intuind durerea covârșitoare a vieții. țipătul a străbătut existența de la naștere și până la moarte și s-a întors bătrân. fața îi era fisurată de ridurile experienței, în ochii aproape orbi stătea agățată cunoașterea, iar sufletul îi era sfâșiat de dinții iubirii carnivore. țipătul m-a luat de mână și m-a dus pe teritoriul urii. mi-a făcut cunoștință cu ea. avea înfățișarea iubitei care m-a înșelat. era îmbrăcată în blană de draci. în păr îi atârnau geloziile smulse din bărbații înșelați și transformate în câini de pază. obrazul îi era fardat cu pudră de ură. m-a privit disprețuitor și mi-a ordonat să-i sărut mâna. am refuzat-o. repulsia îmi înăbușea conveniența. tremurând de furie, m-a închis în spațiul în care ura ardea mocnit. mi-am trimis gândurile să ceară ajutor iubirii imaculate. a venit sub forma Poeziei și a dezintegrat spațiul urii cu laserul unui ideal. ura cu fizionomia iubitei care m-a trădat a urlat și apoi s-a stins într-o tăcere prefigurând moartea.
am urmat țipătul în pântecul unei femei. l-am lipit de limbă. era lumină lichidă. când lumina m-a învăluit, am eliberat țipătul de bucurie că m-am născut într-o lume a iubirii, a bunătății și a virtuții. țipătul m-a condus pe tărâmul fericirii. mi-a făcut cunoștință cu ea. s-a uitat înlăuntrul meu și a dizolvat întunericul și durerea. a înlocuit oglinzile sparte cu holograme ce arătau imagini ale paradisului. mi-a dăruit un înger-călăuză care a pudrat lumină edenică peste gândurile negre, preschimbându-le în gânduri albe.
m-am întors la realitate. acum o priveam cu alți ochi. din fiecare lucru fericirea îmi zâmbea. țipătul nu mai era, dispăruse.