agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-07 | |
10 iulie 1991. Orient. La ora 11, aterizez pe aeroportul B. Seara, eram invitată la o recepție organizată de un magnat din localitatea T. stațiune turistică de renume. Așteptam pe trotuar verdele semaforului lângă trecerea de pietoni. Mașinile goneau, în dublu sens, pe artera îngustă care despărțea plaja mării de platoul pe care se afla hotelul spre care mă îndreptam pentru a participă la eveniment. Era ora 19.30. Un sunet asurzitor, o durere cumplită în stomac aveau să-mi curme visele și viața mea să capete alt sens. Prăbușită, cu ochii întredeschiși, auzeam larma din jur și nu înțelegeam rostul mulțimii aplecate asupra mea. Cuvintele lui Tedi se repetau într-una: Dacă nu vei fi a mea, niciun bărbat să nu aibă parte de tine! Dacă nu vei fi… a mea! Simțeam că-mi dau sfârșitul. Cu ultimele puteri, strigam: Salvați-mă, nu mă lăsați să mor, am doi copii! Doamne, fetele mele! Doamne, de ce-mi faci asta? De ce?
8 aprilie 1995. Orient. Arcul rupt din salteaua întinsă peste plăcile de gresie, mă trezi cu o durere acută în spate. Nu puteam să mă mișc lejer. De fiecare dată când trebuia să mă ridic făceam un efort dureros. Muncitorii români care lucrau în construcții plecaseră, de mult, la treabă. Nici femeile venite și ele să lucreze în orient, nu mai erau prin camerele alăturate. Am îmbrăcat rochia modestă și m-am îndreptat spre plajă. Restaurantele și terasele erau obișnuite cu mine. Intram, ceream să mănânc ceva, orice, cât de puțin. De multe ori, primeam de la clienți câte o sticlă cu apă minerală sau suc fără să mă întreb cum ajunsesem să trăiesc așa. Aveam convingerea că dintotdeauna eram femeia săracă fără casă, fără bani, față de care oamenii simțeau compasiune. Așa s-a întâmplat și în acea dimineață de 8 aprilie1995. Cel mai bine mă simțeam pe terasa “R." Patroana mă lăsa să stau la o masă sub umbrela mare, așezată aproape de malul mării. Îmi plăcea acolo pentru că, la prânz, un lăutar cânta cântece românești și străine care mă linișteau, ascultându-le. În dimineața aceea nu arătam și nu mă simțeam prea bine. Un dor ciudat, de ceva ce părea vis, pusese stăpânire pe mine. Rebeca, șefa terasei, mă primi cu amabilitatea-i obișnuită. La ora aceea nu era nimeni pe terasă. - Emma! Tu chiar nu poți să te trezești, să îți revii, odată? Chiar ai uitat de tine, de tot ce ai fost tu? Nu pot să te mai văd așa. Plângeam ascultând cântecele tale, veneam după tine numai să te aud cântând. Nu vreau să mai văd cum te chinuiești…mă luă la zor Rebeca. - Adică, nu mă mai primești pe terasa ta? Dar n-am făcut nici un rău, nu am deranjat pe nimeni cu nimic. Dacă te deranjează că primesc de mâncare de la clienții tăi, nu voi mai accepta. Voi veni la tine doar pentru a asculta muzică. -Nu, Emma, nu ai înțeles. Nu asta am vrut să spun. Uită-te la tine cum arăți. Părul nefăcut, papuci în picioare, rochia învechită. Cât o să mai dureze povestea asta? Ai uitat cum arătai când apăreai undeva? Elegantă, frumoasă, delicată. Erai iubită și admirată de toată lumea. Încearcă să-ți revii, încearcă să-ți amintești. Mă doare sufletul să te văd în halul ăsta. Privește-te în această oglindă! O figură ciudată cu părul scurt, ciufulit, într-o rochie ponosită și papuci în picioare, îmi zâmbea din oglinda mare în fața căreia m-am trezit trasă de Rebeca. Aveam aproape 100 de kg în greutate, chipul schimonosit, o paloare ciudată a feței. - Poftim! Privește pozele astea. Fără ele, tot ce-ți spun, nu face doi bani. Emma, spune-mi și mie, cine este femeia asta? Cu degetul arătător, Rebeca fixă, dintr-un grup, o femeie blondă, cu păr ondulat, îmbrăcată într-o vestimentație de seară. Se remarca prin eleganță iar trăsăturile feței trădau o tristețe aparte. - Rebeca, te rog, nu mă chinui cu întrebări. De unde vrei să știu cine-i femeia asta? Eu nu trăiesc în lumea ta de oameni bogați. - Tu ești, Emma. Nimeni alta, decât tu. Deschide bine ochii și amintește-ți locurile în care cântai când veneai în Orient. Rezervam locurile cu trei zile înainte pentru a veni să te ascultăm cântând. Uite, îți fredonez cântecul ăsta, poate îți amintești ceva despre tine. Sandu, bucătarul, apăru și el pe terasă. Văzând-o pe Rebeca dansând și cântând de una singură, cântece din repertoriul meu, cum zicea ea, o luă la dans, cerându-mi să-i privesc cum dansează, să fiu atentă la cântece, poate, văzându-i și auzindu-i, reușeam să-mi amintesc ceva. În momentele acelea, mă consideram victima unei înscenări din partea celor doi. Noroc că nu era lume pe terasă. Aș fi murit de rușine. Tristă și crezând că Rebeca și Sandu jucau acel scenariu, să mă facă să nu mai trec pe acolo, mă îndrept spre marginea terasei, vrând să plec. Ca din pământ, apăru bătrânul lăutar care, auzind zarva de pe terasă, spera să aibă câțiva clienți pentru un bacșiș, cât de mic. Văzându-l, Rebeca bară trecerea mea, cerându-mi să mă așez pe scaun. Toți trei, cântau, dansau, încercând să-mi creeze imagini dintr-o existență a mea de care nu îmi aminteam. Ascultam și mă cruceam. Râdeam cu lacrimi, îngânând bătrânul lăutar care, aproape de urechea mea, trăgea din burduful acordeonului. Un vers răzleț, și încă unul, și apoi altul, și altul, îmi veneau în minte și, fără să-mi dau seama, cântam alături de prietenii mei. Mă opresc consternată. O durere de cap mă aruncă pe scaun. O lumină albă juca în fața mea, învăluindu-mă într-o clipă. Clișee dintr-o existență necunoscută se perindau, cu repeziciune, printre amintirile mele. După câteva momente de totală confuzie, cer un pahar cu apă. Cei trei mă priveau atent. Pășesc încet, spre oglinda mare ținând fotografiile în mână. În spatele meu, Rebeca încerca să mă susțină. Cine era hidoasa din oglindă? Urâtă figură. Hm! Grasă și neîngrijită. Eram eu!? Dar care Emma ? Cea din fața oglinzii? Cea din fotografie? Confuză, o întreb pe Rebeca în ce an suntem. - 1995, Emma. Te afli în Orient din 1991. Ai avut un accident în prima zi când ai sosit. O mașină circula cu viteză. Șoferul a intrat pe trotuar, exact pe locul unde te aflai tu. Din cauza traumei craniene ai fost spitalizată, dar ți-ai pierdut memoria. - Spune-mi, Rebeca, eu ce fac, aici, la tine? Cum am trăit atâția ani? Unde am locuit? Ce se întâmplă în clipele astea este realitate? Te întreb pentru că, poate, dorm încă. Dimineață la ora 7 trebuie să plec la aeroport. E hazliu ce se întâmplă. Numai într-un coșmar eu pot fi îmbrăcată așa. Doamne ferește! Spune-mi că visez. Dorm și urmează să mă trezesc. - Emma! Cum să-ți explic?! Cum să te fac să înțelegi! Ce spui tu nu e vis, nu e coșmar, e realitate. Ești aici de aproape cinci ani. Trăirile din coșmar sunt cele petrecute în realitate Uite, citește ziarul ăsta. Vezi? Suntem în anul 1995, 8 aprilie. - Tu știi unde locuiesc? Mă poți conduce acasă? Există o casă în care locuiesc? Însoțită de Rebeca, ajung în fața unei clădiri dărăpănate cu trei etaje. Îmi era cunoscută. Așa arăta clădirea în care locuiam în coșmar. Mă despart de Rebeca. Cu inima grea și mintea în ceață, urc la etajul unu. Camera în care locuiam era prima din holul întunecat prevăzut cu intrări în alte camere. Era adevărat! Trăiam în mizerie, bolnavă, fără bani, la mila celor din jur. Mă temeam să nu fac un șoc, să nu înnebunesc. Un hohot disperat îmi scutură trupul lovit. Trăiam. Asta conta. Nu eram paralizată, doar traume interne pe care le știam din așa zisul vis. Aveam rinichii deplasați, bazinul luxat, absența curburii cervicale și o cusătură de 19 cm. pe cap. Memoria îmi juca feste. Ce știau fiicele mele? Am pierdut contractele, am pierdut tot. Mama?! Ea, ce știa despre cele întâmplate? Fără putere, mă întind pe salteaua nespălată, adusă din stradă de românii care locuiau imobilul. Simțeam că fac infarct în realitatea aceea înfiorătoare. Calendarul lunii aprilie atârna în fața mea pe peretele, înalt, plin de tablouri, mari, semnate cu numele meu. Nu pictasem niciodată. Reușisem să expun în restaurantele românești. Nu primisem bani pentru ele. Materialele erau cumpărate din banii primiți de la clienții restaurantelor pe unde îmi petreceam veacul. Cine eram în această realitate? De unde știam să pictez? - Unde ești, Doamne? Peste trei zile, fiica mea cea mare împlinește 18 ani. La majoratul ei sunt atât de departe și neputincioasă. Mă ții, de atâția ani, departe de copiii mei? O figură impunătoare, masivă, înconjurată de o aură alb-aurie apăru în fața ochilor mei. Trona, așezată pe un jilț, imens, ca și ea. În dreapta jilțului, se contura o altă siluetă înaltă, cu o coroană pe cap și un sceptru în mâna dreaptă, învăluită în lumina soarelui. Un glas puternic, ca un tunet, grav și frumos timbrat, răsună în sufletul meu. - Acum, vei pleca acasă. - Cum o să plec acasă? Nu am bani de drum, sunt bolnavă, abia pot să merg. Cum o să plec acasă? - Acum, ai să pleci acasă !…Înfricoșată, privesc în jur. Nu era decât Mariana în cameră. Venise de la lucru. Crezând că dorm, intrase, ușor, să nu mă trezească. O văd stând pe salteaua din apropiere. Îndrept privirea spre locul unde știam că cele două figuri apăruseră deasupra mea. Erau acolo, nemișcate, cu fețele aplecate spre mine. Un aer cald mă învăluia și mii de furnicături îmi străpungeau corpul. Mă ridic, greoi, pe o parte, apoi, încet, mă ridic în picioare. - Miercuri plec acasă. E ziua fiicei mele și trebuie să fiu alături de ea, spun Marianei, convinsă că mă crede nebună de îndrăzneala mea. - Ai înnebunit, Emma? Abia te miști, ești bolnavă și de unde iei bani pentru avion? Ce poți face tu în România, în situația ta? Glumești, cred… - Nu glumesc deloc, vei vedea. Miercuri sunt la mine acasă. Mă duc să îmi rezerv locul pentru zbor. Făcându-și semnul crucii, râzând, Mariana mă ajută să ies din cameră. Mă credea nebună, dar eu înțelesesem tot ce se-ntâmplase. M-am străduit să ajung la intersecția din apropierea casei unde se afla un mic birou de lucru al Agenției “AllMeridian”. Tânăra C. agenta de serviciu, văzându-mă, m-a invitat să iau loc, știindu-mi problemele de sănătate. - Emma, ce-i cu tine? Vrei un bănuț să-ți cumperi un suc? - Nu, mulțumesc. Întotdeauna ai fost drăguță cu mine. Îmi cer scuze pentru imposibilitatea de a mă revanșa, pe moment. Dar, cum viața e rotundă, poate, într-o zi, mă voi putea ridica la înălțimea așteptărilor. Acum am venit să te rog să-mi rezervi un loc la avion. Vreau să plec acasă, cât mai repede. - S-a terminat procesul? Þi-ai primit despăgubirile? Am ceva locuri spre România, dar abia după 25 aprilie. Până atunci toate sunt ocupate din cauza sărbătorii de Paști care se apropie. Procesul? Hm! Despre ce proces vorbea ea? Unde și când avusese loc un proces? Intentat de cine și cum? Fără să iau în seamă spusele ei, fără puterea de a mai înțelege ceva, convinsă că ceea ce îmi spusese “glasul din abur” se va adeveri, o rog să insiste, să caute în calculator un loc și la alte agenții. Nemișcată, pe scaunul din fața biroului ei, zâmbeam celor două imagini pe care numai eu le puteam vedea. - Există un singur loc, marți spre miercuri noaptea. La ora 1.45 trebuie să fii la aeroportul B. Dimineață ești acasă. - Știam! Nici nu se putea altfel. - De unde știai, tu ? - E greu de explicat, dar tot ce pot spune e că… știam. Miercuri e ziua de naștere a fiicei mele. Împlinește 18 ani. Nu e normal să fiu lângă ea? Mă voi întoarce să-ți aduc banii pentru bilet și nu uita momentele acestea. S-ar putea ca într-o zi să trebuiască să-ți amintești ceea ce se întâmplă acum. Am plecat, întrebându-mă cui să cer bani pentru biletul de zbor. Frământându-mi gândul cum să ajung rezolv problema, intru în clădirea în care locuiam. Un localnic care mă ajutase, ca și alți muncitori români, s-a oferit să mă ducă cu mașina la amicul meu, Ioan R. român cu suflet nobil, singura persoană de încredere în acele vremuri triste. Era pentru prima oară când mă întrebam cu ce bani cumpărase localnicul mașina. Om de serviciu la un service auto, se plângea mereu de salariul mic. De unde avea mașina, televizorul, aparatele electrocasnice din camera lui? Mă însoțise la spital, mă lua cu el la piață, se enerva că nu mă puteam deplasa prea bine și nu-l puteam ajuta cu nimic, incapabilă să transport vreo greutate. Vomam și mi se făcea rău. Îmi reproșa adesea că din banii lui îmi plătește chiria și lumina în acel loc mizerabil, plin de șoareci, fără ferestre, fără baie, doar o singură toaletă în comun. Þinea legătura cu o persoană care se interesa mereu de mine dar pe care eu nu o văzusem niciodată. De ce îmi făcea mereu fotografii? Numai de aparat foto nu avea el nevoie. Abia în acele momente îmi puneam aceste întrebări. Există o logică în toate, dar în acele clipe nu aveam puterea să înțeleg mai multe și tot ce-mi doream era să plec mai repede acasă, în România. Mirat de apariția mea, neanunțată, Ioan mă invită să iau loc. - Care-i baiul, doamnă? Ce durere te aduce la mine? - Ioan, trebuie să plec acasă. Nu am bani pentru biletul de avion. Poate, într-o zi, voi reuși să mă achit la tine. Simt că mor în această confuzie în care trăiesc. Nu știu cărei realități aparțin, nu înțeleg care este visul, care este realitatea. Ajută-mă! Fără cuvinte, Ioan se ridică de la masă. Dintr-un sertar scoate un teanc de bani. Numără, grăbit, cinci sute de dolari pe care mi-i pune în mână. - Uite niște bani, doamnă! Ne va fi dor de tine, dar dacă ți-a venit ceasul să pleci, pleacă. Dumnezeu orânduiește toate. Mi-ai pictat o cascadă pe o pânză de 3/2m. O voi pune pe peretele din dormitor, acasă la mine, în România. Mergi sănătoasă. În dimineața zilei de naștere a fiicei mele, la ora 5,45, am coborât din avion pe aeroportul Otopeni, însoțită de cele două imagini alb-aurii pe care numai eu le vedeam, deși păream a fi singură. Aplecată asupra pământului pe care îl sărutam, mulțumeam cu lacrimi în ochi lui Dumnezeu. Au urmat zile de adevărată beție sufletească. Mi-am revăzut fiicele, care mă priveau și nu prea înțelegeau cum se făcea că mama lor, ca niciodată, nu le adusese nimic. Firește, obișnuite cu ideea că aveam bani, nu pricepeau sărăcia mea, fiindu-le greu să creadă că adevărata bogăție o purtam în suflet. Venisem din Orient bolnavă, fără bani, doar cu o mică sacoșă în care aveam pensule, tuburi de culori, două, trei schimburi de îmbrăcăminte. Nu puteam ridica, transporta greutăți. Nici nu aveam nevoie. Adevărata “încărcătură” o purtam în suflet. Numai timpul o putea cântări și judecata semenilor. Dar, nici ei toți. Vechiul București ticsit de lume pestriță, cu milionari apăruți peste noapte era noul univers în care trebuia să încep o nouă viață. Ce puteam face fără sănătate, bani, puterea de a mă deplasa pentru câștigarea minimului venit necesar existenței? Trebuia să-mi inventez o activitate, să vând obiectele de valoare din casă pentru plata facturilor de întreținere a apartamentului, telefon, hrană, etc. Într-o societate nouă, necunoscută, era greu să pătrunzi. Vechile cunoștințe aveau afaceri, mulți plecaseră din țară. Cine și cum să vină alături de mine pentru a demara ceva din care să-mi asigur existența? Am hotărât să pictez, să încerc să vând tablouri. Cearșafurile albe, fețele de masă aveau să fie suportul primelor tablouri. Cu toată convingerea, dau un anunț la ziar, rubrica oferte de serviciu: În ziua apariției anunțului, spre mirarea mea, telefonul a început să sune de la prima oră. Lesbiene, homosexuali, îmi cereau să-i pictez în poziții erotice. Bărbați căsătoriți se ofereau să pozeze, nud, în schimbul unei partide de sex. Rămăsesem interzisă, dezgustată și fără speranță. Obosită de toată tevatura, mă gândeam să renunț. Dar un telefon, unul singur, dat de un domn, avea să declanșeze scânteia în destinul meu. Nu voi uita niciodată numele lui. S. Moldoveanu, primul român căruia, pictura mea i-a plăcut. Dorea să facă un cadou unui prieten, cu ocazia zilei de naștere. Cu banii încasați pe primul meu tablou pictat în România, am reușit să-mi procur materiale și, în convingerea mea, am avut curajul să vernisez la București prima expoziție de pictură, la numai câteva luni de la sosirea în țară. Nu m-am gândit la critica specialiștilor. Nemaiputând cânta din cauza accidentului, îmi așezam sufletul și cântecele în culoare pe pânză. Într-o seară, la o oră târzie, un bărbat plictisit de singurătate, fără a-și cere scuze că deranja la acea oră, părea nedumerit de anunțul meu din ziar. - Aveți o voce tânără, frumoasă. Aș vrea să vă cunosc. Acceptați să ne întîlnim ? - Domnule, eu nu am dat anunț matrimonial și nu mă folosesc de genul acesta de publicitate pentru a racola bărbații. - Dacă ești cu adevărat pictoriță, te rog, să-mi pictezi un tablou. Fă-mi un bust. Îți plătesc câți bani vrei tu pentru că, oricum, pe tine numai banii te interesează. - Total greșit. E foarte adevărat că am nevoie de bani. Dar numai pentru osteneala dumneavoastră, vă fac în dar un tablou. Reveniți cu un telefon peste două zile și vă spun de unde să-l luați. Apoi, sper, nu veți mai suna. - Emma, așteaptă o clipă. Nu întâmplător te caut. Am văzut la televizor, am citit în presă cum ai reușit să vernisezi prima expoziție în România. - Și, mă rog, ce dorești? Nu mă interesează să te cunosc. Nu mai insista. Am închis telefonul scârbită de încercările lui. N-aveam nevoie de mila și compasiunea nimănui. Mă străduiam să trăiesc. Îmi făceam mici cumpărături cu banii obținuți din vânzarea obiectelor de valoare din casă Singură, cu sănătatea șubrezită supraviețuiam fără mângâierea, dragostea cuiva. Nici nu aș fi avut vreo șansă. Cine are nevoie de o femeie bolnavă, incapabilă să se deplaseze, fără bani și la o vârstă de loc de neglijat? Te vrea cel neiubit, te urăște cel dorit. Totuși insistența mai dă și roade. Domnul căruia îi închisesem telefonul, nu contenise să mă caute, reușind să-mi devină p cunoștință apropiată. Era mai tânăr ca mine cu 15 ani. Ușa care în urmă cu șase ani se deschisese în fața lui Tedi, acum o deschideam, din politețe, tânărului Liviu. Eram un spectator al trăirilor. Frumos, curat și delicat, Liviu a devenit, în scurt timp, o nouă încercare din viața mea. Mă vizita des. Ascultam poveștile lui și trăiam emoția unor sentimente ascunse. Râdeam de soarta mea. Când eram în puterea vârstei și a frumuseții am avut parte de Tedi. Acum, bolnavă, în vârstă și hidoasă, a apărut Liviu. Nu își dorea nimic decât să-i permit să mă viziteze pentru a vedea cum pictez. Mă impresionau lacrimile lui când îmi vedea încrâncenarea în fața durerilor pe care le aveam de suportat în timpul tratamentului. De multe ori insista și îl lăsam să-mi maseze coloana cu balsam special și, Doamne, ce senzație îmi provoca. Mâinile lui albe, îngrijite, alunecau pe formele mele pline în speranța că aparatele și balsamul aveau să-mi redea sănătatea. Îl iubeam pe Liviu. De fapt, iubeam sufletul lui nealterat, sinceritatea de care reușise să mă convingă. De Crăciun și Anul Nou, așezați, față în față, la miezul nopții din noul an, sorbeam din cupe șampania adusă de el și-i binecuvântam existența în ceasurile mele triste, provocate de plecarea fiicelor să petreacă sărbătorile în familia tatălui lor. Îmi adusese un brăduț împodobit. La lumina lui, sufletele noastre s-au contopit într-o îmbrățișare, unică, nevăzută. Refuzasem invitația prietenilor pentru noaptea de Revelion. Sănătatea nu îmi permitea să ies și nu eram dispusă să îndur compasiunea nimănui. Acasă, lângă Liviu, eram împăcată cu nefericirea existenței mele. Într-o seară, Liviu a intrat în baie să-și spele mâinile. Pictasem un tablou și mă ajuta să curăț pensulele și celelalte materiale. Încărcat emoțional, a declanșat inevitabilul. Ieșind din baie, gol, era ca un vis frumos. Trupul lui, tânăr, fremăta de dorință, dar cine și cum să i-o satisfacă. Vârsta, prejudecățile, neputința mea fizică, mă împiedicau să-l ating. - Emma, atinge-mă. Nu te jena. Îmbrățișează-mă. Sunt curat, sunt aici pentru tine, numai al tău. Atinge-mă, Emma! - Îmbracă-te și pleacă imediat. Pleacă, să nu te mai văd niciodată. Cum îmi poți face așa ceva? Cum poți distruge încrederea ce-o aveam în tine? - Ce rău îți fac, Emma? Tu nu simți să faci dragoste? M-am îndrăgostit de tine, te iubesc. Vreau să rămân al tău pentru totdeauna. Sărută-mi trupul, hai, iubita mea. Fă dragoste cu mine, cum niciodată nu ai simțit. Nimeni și nimic nu mă va îndepărta de tine. - Ești inconștient, iresponsabil. Pleacă, să nu te mai vad, strig acoperindu-mi fața cu palmele, pline de transpirație. Blestemul lui Tedi. Acesta era Liviu. Rămasă singură, m-am așezat la birou și chinuită de toate trăirile, cu gândul la frumusețea sufletească a lui Liviu, am scris, ca o nebună, pagini întregi, zile și nopți la rând. Erau gândurile mele chinuite de întrebări, reticența mea la forma iubirii. Era dorul de fiicele mele, dorul de Orient unde memoria pierdută mă ținuse departe de adevăruri la care nu știam cum și dacă voi ajunge vreodată. Pentru a scăpa de singurătate am gândit să organizez întâlniri cu persoane iubitoare de frumos, un fel de club care avea să-și desfășoare activitatea la mine, în apartament. Așa a luat ființă „Clubul oamenilor excepționali și al mărimilor excepționale” Prieteni, cunoscuți, veneau în fiecare week-end în micul meu apartament din Piața Unirii. Ascultam muzică, recitam poezii,organizam excursii la care participam, uneori. Viața mea decurgea altfel. Într-o zi, povestind fetelor din club pățania cu Tedi, una din ele (convinsă că dacă l-am invita și pe Tedi în clubul nostru, aș scăpa de blestemul lui), propune să-l căutăm și să-l aducem la noi. Am conceput o strategie teribilă în ”căutarea și recuperarea lui Tedi. Nu mai lucra la muzeul A. Neștiind nimic despre el, era normal să nu avem șansa de a-l găsi. Unei prietene îi vine ideea să citim, zilnic, anunțurile matrimoniale, poate, vreun anunț scris mai deosebit ar putea duce la el. După aproximativ o lună de căutări, timp în care am savurat, copios, anunțurile matrimoniale apărute în ziarele de specialitate, un anunț interesant ne-a făcut să credem că la numărul de telefon publicat în anunț ar putea fi Tedi. Anunțul părea incitant. Vocea bărbatului care a răspuns mi-a spulberat toate speranțele. - Mă scuzați pentru deranj. Nu telefonez în scop matrimonial. Doresc să știu…vă numiți, cumva, Tedi? întreb, abia respirând de emoție. - De ce tocmai Tedi, stimată doamnă?... - E o poveste de demult. Caut un vechi prieten pe care doresc să-l implic în activitățile clubului oamenilor excepționali și al mărimilor excepționale. Poate ați auzit de el. Citindu-vă anunțul, am sperat să-l regăsesc. - Mihai Necula este și numele meu, Emma. Mă bucur să te regăsesc după aproape douăzeci de ani. Am citit în presă despre întâmplarea nefericită care a curmat cariera ta artistică. Te-am văzut și la televizor. Îmi pare rău de suferința ta. Cred că te-a marcat pentru totdeauna. Hai, nu vrei să ne vedem la o cafea? Vino la terasa C.C.A. Avem atâtea să ne povestim. Am acceptat invitația cu plăcere, amintindu-mi că în urmă cu 17 ani, ne simpatizam fără a îndrăzni să ne mărturisim ce nutream unul pentru celălalt. Înalt 1.84m, blond-șaten, ochii mari, albaștri, pedant, frumos în toată regula. Aveam toate șansele, reîntâlnindu-l, să petrec două, trei ore, în aer liber, într-o companie plăcută. După ce ne-am întâlnit, povestindu-ne câte în lună și în stele, noaptea ne-a găsit tot pe terasa. Eram încântată de revederea lui. Divorțat, locuia, singur, într-un cartier central. Vârsta se așezase pe chipul lui, dar rămăsese același bărbat distins, deosebit de inteligent, cum îl știam. Ne-am despărțit după miezul nopții. Din seara aceea, timpul era ocupat cu proiecte, cum să lucrăm pentru a câștiga bani, să-i avem la bătrânețe, convinși că nimeni și nimic nu ne va mai despărți. Dar cum orice minune nu durează mai mult de trei zile, era firesc să se întâmple același lucru și în karma mea. Mihai a dispărut aproape o săptămână fără să mă anunțe, fără explicație. Tristă, dezolată, așteptând un telefon de la el, tot căutând printre hârtiile de pe birou, găsesc buletinul lui de identitate. Curioasă, îl răsfoiesc și dau peste un bilet de externare din spitalul de boli psihice eliberat pe numele lui. Diagnosticul scris, clar, era “tulburare afectivă bipolară.” Am telefonat urgent la spitalul care diagnosticase boala lui Mihai. Doctorița R.M., care îl trata de peste 15 ani, a acceptat invitația la mine acasă pentru a discuta problemele de sănătate ale pacientului său. - Vreau să-l ajut! Îmi este milă de el. Ne-am făcut atâtea planuri, nu-l pot lăsa singur în această situație. Și eu am fost foarte bolnavă în urma unui accident suferit în Orient. Dacă oamenii de acolo nu m-ar fi ajutat, azi, poate, nu aș mai fi existat. Cum se manifestă boala lui? - Deja refuză medicamentația. Mai ales întâlnirea cu tine l-a emoționat. În orice moment poate deveni imprevizibil. Nu cred că vrei să-l vezi încercând să se sinucidă în casa ta. Stai departe de el, Emma! - Dacă îl îngrijesc, îi dau liniște, are vreo șansă să-și revină? Þin foarte mult la el. Ne cunoaștem de 17 ani. Nici el nu ar fi renunțat la mine. - Eu te-am avertizat. Ești încă bolnavă și tu. Nu ai nevoie de astfel de complicații. Te-ai întrebat cum vor evolua lucrurile când, amândoi, veți fi în depresie? Evită să rămâi singură cu el. A apărut a doua zi. Senin, ca o zi cu soare, imperturbabil, mi-a povestit, cu lux de amănunte, cum vorbise cu stelele în acest timp. Au urmat zile de tristețe. Mi-am regăsit, cât de cât, împăcarea, pictând și scriind poezii. Mă suna, din când în când, dar refuzam să-l văd sub diferite pretexte. În seara de Crăciun fetele din club, știind că fiicele mele vor rămâne în familia tatălui lor, m-au invitat la masa pregătită în comun. În jurul orei 18, tocmai când mă pregăteam să ies din casă, telefonul suna insistent. Am răspuns, îngrijorată. - Alo, Emma. Sunt Mihai. Îmi este foame. Te rog, poți să-mi dai ceva de mâncare? Nu te rețin mult. Doar mănânc ceva și plec. Cum puteam în Sfânta zi de Crăciun să nu dau o porție de mâncare bărbatului care, fără voia lui, trăia în mrejele nebuniei? L-am chemat la masă. Mânca încet, scuzându-se pentru îndrăzneală. Îl priveam cu lacrimi, mari, pe obraji, spunându-i că nu a făcut nimic grav. După ce a mâncat a început să plângă și să mă avertizeze că pictura mea periclitează integritatea statului român. Convins că avea să vină poliția, încuie ușa. Era inutil să încerc ceva. Criza lui se declanșase. Neputincioasă, devenisem același spectator, nevinovat, în fața întâmplărilor vieții. Smulgând telefonul din priză, inventează o poveste ciudată în care își asuma vina pentru pictura mea. Dragostea lui pentru mine fiind atât de mare, nu concepea să nu mă absolve de orice vină. Încuiat în baie, o jumătate de oră, bolborosea cuvinte neînțelese. Căutam cu privirile, stând și tremurând pe balcon, un trecător care să mă salveze. La ora aceea era deja întuneric. Oamenii, la casele lor, se pregăteau să petreacă în familie. Mihai iese din baie, gol. Era pentru prima oară când îl vedeam gol. Doamne, ce trup frumos! Câtă armonie în formele lui, câtă splendoare pradă nebuniei. Eram paralizată de frică și ghemuită într-un fotoliu îl priveam. Așezat în mijlocul camerei, făcea mătănii, stând în genunchi. Se apleca și se ridica, strigând în gura mare durerea lui pentru suferințele mele din Orient. Își propune să se arunce de pe balcon, dorindu-și ca presa să scrie pe prima pagină despre moartea lui fulgerătoare. Trăiam alt coșmar. Fără putere în mâini trăgeam de trupul gol, să nu sară de pe balcon, să-l prind când încerca să se arunce pe geamul de la bucătărie. M-a făcut pentru prima oară să-mi doresc și eu moartea. Nu mai rezistam. În clipa aceea mi-am amintit cuvintele doctoriței R. “Cum va fi când, amândoi, veți fi în depresie?” Îi cer să se îmbrace, să ieșim la plimbare. Ningea! Ajunși în stradă, întindeam mâinile să culegem fulgii, drept stele căzătoare. Mă durea sufletul de gestul pe care aveam să-l fac, dar disperarea mă obliga. La primul colț, am sărit în fața taxiului trimis parcă de un înger protector. Am petrecut un Crăciun trist, dezechilibrată de absența fiicelor mele, șocată de moartea care fusese la un pas. După două zile în care stătusem baricadată, cineva sună la ușa mea. Nu aveam curaj, dar insistența m-a dus în fața vizorului. Un buchet de flori flutura în lumina galbenă a holului scării. Era Mihai. - Deschide. Am venit să te cer în căsătorie. Iubesc pictura ta, iubesc stelele din poezia ta. Emma, fii soția mea. - Te rog, pleacă. Nu mă simt bine. Ai reușit să mă sperii. Și acum sunt șocată. Pleacă, te rog. Dacă mă iubești, lasă-mă în pace. Și eu sunt bolnavă, nu am voie să am astfel de șocuri. Te rog, nu te supăra. Tremuram din tot corpul, dar mă bazam pe ușa masivă de la intrare. Era din lemn de stejar și îmi spuneam că o fi nebunia cum o fi, dar nu așa mare cât să treacă prin zid. În doar 5 minute, din trei lovituri puternice aplicate cu toată forța piciorului, ușa ieșise din balamale, cu zid cu tot. Zâmbind încurcat, cu florile în mână, Mihai mă privea vinovat. - Iubita mea, eu te cer în căsătorie și tu nu vrei să-mi deschizi? A deschis-o forța iubirii mele. Te iubesc! Fii a mea, numai a mea. Am luat-o la fugă, cum puteam, pe scări. Nu m-am oprit decât în curtea vecinilor din fața blocului, rugându-i să cheme poliția. Îmi crăpa obrazul de rușine, gândindu-mă ce puteau crede vecinii și poliția, adunați în fața apartamentului meu. Mihai, împăcat cu sine, fuma resemnat. Poliția, după o noapte în arest, l-a eliberat în baza actelor medicale. Tristețea mea nu am mai socotit-o, ea, ascunzându-se în pictură și poezie, unicul meu refugiu. Singură, încă bolnavă, fără puterea de a-mi putea câștiga existența, ajunsesem în pragul sărăciei. Vândusem tot ce era de vândut pentru a supraviețui. Viața mă confrunta iar cu probleme grave cărora trebuia să le fac față. În cei cinci ani trecuți de la revenirea în țară, reușisem să înființez un club unic în România iar întreaga mea existență însemnase realizarea a 4 mini-colecții de vestimentație pentru membrii clubului, ( una din ele fiind sponsorizată de doamna M.S, președinta Comisiei pentru Integrare Europeană a Parlamentului României, și prezentată în fața tuturor reprezentanților corpurilor diplomatice de la noi din țară. Organizasem pentru prima oară în Europa concursul de frumusețe Miss Grăsuna și instruisem prima echipă de fotomodele supraponderale. La carnavalul pensionarilor, doamnele curajoase au participat la concursul de frumusețe Miss Evergreen. Era pentru prima oară când pensionarii din București aveau un club al lor în care se bucurau de activități menite să-i reintegreze în societatea care-i marginalizase. Nimic din toate acestea nu mă apropiaseră de fiicele mele. Nu-mi puteau ierta absenteismul, anii lungi, departe de copilăria lor nefericită. Dar…eu ce vină aveam? Nimeni ne le-a spus ce se întâmplase cu mine. Nici eu nu știam încă tot ce se întâmplase în toți acei ani. Mi-au revenit în amintire chipurile răvășite ale bolnavilor internați în spitalul de psihiatrie numărul 1 din Orient. Retrăiam durerea simțită în fața ființelor pierdute în fața nebuniei. Ca prin vis, mă văd în curtea spitalului Abarbanel așezată pe un scaun. Un medic dezinfecta cusăturile de pe cap, frunte, rămase nebandajate la ieșirea din spitalul P. care mă externase la numai 4 zile după accident. Cine semnase externarea mea din spital? Unde mi-au rămas bijuteriile, ceasul de aur, hainele, pe care le purtam în momentul accidentului ? Întrebări din trecutul disperat cărora nu știu dacă le voi găsi răspuns vreodată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate