Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Yugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Vroiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecții anchetelor, politicieni și oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Și am multe carii. Aveam și ceva bani. I-a obținut Amelia ca și comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulțim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proști, tupeiști. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogățesc oricum, decența era încă decență. Ne-am stors mințile, eu și Amelia, și ne-am adus aminte că în piața “Coșbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de București. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Și ne-am decis să vindem flori comercianților, majoritatea țigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat și o mașină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca șofer. Și am luat-o pe drumul Bucureștiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleșească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian și eu în față. Am cumpărat din “Coșbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piața “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în față cu o viteză de raliu un Mercedes. Și s-a rupt brațul mașinii, din dreapta, de pe față. Era în zori și am pus mașina pe un cric până un polițai a chemat o mașină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăștia pe astfalt ca mărunțișul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puși de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei țigănci cu tarabe și 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în mașină, am depășit Reghinul și am ajuns noaptea pe niște dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereștrii. Nici un indicator pe drum, deși curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un țăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înțeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roșu, a ajuns pe roșu, și am coborât câteva dealuri fără motor, din inerție, și într-un final am ajuns la cumnați, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienți până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Și vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei țigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca și ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieșite și șmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă și am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi și grași. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva orașe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraș. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.